- Da, sigur.

Larry urcă repede malul şi se alătură celorlalţi doi. Îi făcură semn cu mâna. Stu le răspunse la salut, ridicând ambele braţe. Porniră. Pe Stu Redman nu l-au mai văzut niciodată.

CAPITOLUL 73

CEI TREI îşi făcură tabăra la douăzeci şi cinci de kilometri vest de locul unde-i lăsaseră pe Stu. Întâlniseră un nou torent, dar de data asta mult mai mic. Motivul adevărat pentru care înaintaseră atât de puţin era că-şi pierduseră o parte din avânt. Era greu de zis dacă inima avea să le vină la loc. Picioarele le atârnau mai greu. Conversaţia lâncezea. Nici unul nu dorea să se uite în ochii celuilalt, de teamă să nu-şi vadă oglindită acolo propria-i vină.

Poposiră la lăsarea întunericului şi aprinseră un foc din lăstărişuri. Aveau apă, dar nu şi mâncare. Glen îşi umplu pipa cu ultimele fire de tutun, dar se întrebă deodată dacă Stu mai avea ţigări. Gândul acesta îi luă tot cheiul de fumat şi-şi lovi uşor pipa de o bucată de stâncă, aruncând absent ultimele fire de Borkum Riff. Peste câteva minute, când o bufniţă ţipă de undeva, din întuneric, se uită în jur.

- Ia spuneţi, unde-i Kojak? întrebă el,

- Ia te uită, ce chestie ciudată! răspunse Ralph. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut, de câteva orc încoace.

Glen se ridică.

- Kojak! strigă el. Hei, Kojak! Kojak!

Vocea lui stârni un ecou singuratic în pustiu. Nu primi răspuns. Se aşeză la loc, copleşit de tristeţe. Scoase un oftat. Kojak îl urmase de-a lungul unui întreg continent. Acum dispăruse. Nici că se putea un semn mai rău.

- Crezi că i s-a întâmplat ceva? întrebă Ralph cu jumătate de gură.

- Mă gândesc că a rămas cu Stu, spuse Larry.

Glen tresări:

- Poate. Poate că asta s-a întâmplat.

Larry se jucă, aruncând o piatră dintr-o mână în cealaltă.

- A spus că Dumnezeu îi va trimite un corb, ca să-l hrănească. Mă îndoiesc că există vreunul pe aici, prin urmare El i-a trimis un câine.

Focul trosni, şi un vârtej de scântei lumină înălţimile, pentru a se stinge apoi.

Când Stu văzu forma întunecată coborând malul şi furişându-se spre el, se sprijini de bolovanul de alături, cu piciorul întins ţeapăn înaintea lui, şi cu mâna amorţită găsi o piatră destul de mare. Frigul îl pătrunsese până la oase. Larry avusese dreptate. Două sau trei zile de stat în frig puteau să-l dea gata. Dar acum părea că sfârşitul era mult mai aproape. Kojak rămăsese alături de el până la asfinţit, apoi îl părăsise, ieşind cu uşurinţă din râpă. Stu nu-l chemase înapoi. Câinele avea să ia urma lui Glen şi să meargă mai departe cu ceilalţi. Poate şi el avea de jucat un rol. Dar acum regreta că nu rămăsese lângă el. Chiar dacă avea pilulele acelea, tot nu-şi dorea să fie sfâşiat de unul dintre lupii Omului Întunecat.

Apucă piatra mai strâns, iar forma neagră încremeni cam la vreo douăzeci de metri. Apoi, din nou începu să se apropie, o umbră mai neagră decât noaptea.

- Prea bine, vino, zise Stu răguşit.

Umbra neagră mişcă din coadă şi veni lângă el.

- Kojak?

Chiar el. Şi aducea un obiect în gură, pe care-l depuse la picioarele lui Stu. Se aşeză, mişcând din coadă şi aşteptând să fie lăudat.

- Ce câine minunat, spuse Stu uimit. Minunat câine!

Kojak îi adusese un iepure.

Stu îşi luă briceagul, îl deschise şi scoase intestinele iepurelui din trei mişcări iuţi. Culese maţele aburinde şi i le aruncă lui Kojak.

- Le vrei?

Kojak se arătă încântat. Stu jupui vânatul. Gândul de a-l mânca aşa, crud, nu-i stimula pofta de mâncare.

- Lemn? i se adresă lui Kojak, fără prea mare speranţă.

De-a lungul malului erau răspândite crăci şi cioturi aduse de inundaţie, dar nu la îndemână.

Kojak mişcă din coadă, dar nu se clinti.

- Aport? A...

Dar Kojak plecase ca un vârtej. O luă pe partea estică a râpii şi se întoarse cu o bucată mare de lemn uscat între fălci. O lăsă lângă Stu şi lătră. Coada i se mişca repede, încolo şi încoace.

- Minunat câine, repetă Stu. Bată-te să te bată! Aport, Kojak!

Lătrând de bucurie, Kojak plecă iarăşi. În douăzeci de minute, strânsese lemne suficiente pentru un foc mare. Stu alese cu grijă surcelele. Îşi inventarie chibriturile, constatând că avea o cutie şi jumătate. Aprinse surcelele la cel de-al doilea chibrit şi alimentă focul cu grijă. Nu peste multă vreme focul ardea în toată regula şi Stu, în sacul lui de dormit, se apropie de el cât mai mult cu putinţă. Kojak se întinsese de cealaltă parte a flăcării, cu botul pe labe.

Când focul se mai potolise, Stu înfipse iepurele într-o ţepuşă şi-l puse pe jăratic. Curând se răspândi un miros puternic şi savuros care-i stârni pofta. Kojak se ridică şi urmări şi el iepurele cu mare interes.

- Jumătate ţie şi jumătate mie, barosane, bine?

Peste cincisprezece minute trase ţepuşa din foc şi reuşi să rupă iepurele în două fără să-şi frigă degetele prea rău. Carnea era pe alocuri arsă, pe alocuri crudă, în orice caz, şunca de la Great Western Markets nu se compara cu ca. El şi Kojak mâncau de zor... şi, când erau pe terminate, ajunse până la ei un urlet care făcea să-ţi îngheţe sângele în vine.

- Isuse Cristoase! mormăi Stu, cu o ciozvârtă de iepure în gură.

Kojak sări în sus, cu părul zbârlit, mârâind. Veni de cealaltă parte a focului şi mârâi iarăşi. Urletul nu se mai auzi şi a doua oară.

Stu rămase culcat, cu o piatră pregătită lângă o mână şi cu briceagul deschis lângă cealaltă. De la înălţimea lor, stelele luminau rece şi indiferent. Gândul lui se îndreptă spre Fran, dar şi-o alungă imediat din minte. Amintirea ei îl durea prea tare. Nu voi dormi, îi trecu prin minte. Nu voi adormi decât cine ştie când.

Adormi, totuşi, curând, cu ajutorul uneia dintre pilulele lui Glen. Iar când tăciunii focului începură să se stingă, Kojak veni şi se culcă lipit de el, încălzindu-l şi pe Stu. Aşa se face că, în prima noapte după ce grupul se împărţise, Stu mancă, în timp ce ceilalţi rămaseră nemâncaţi, şi dormi liniştit, pe când somnul lor fu întrerupt de vise rele şi de sentimentul tulburător că erau curând sortiţi să sfârşească tragic.

În ziua de 24, grupul de pelerini al lui Larry Underwood parcurse cincizeci de kilometri şi poposi la nord-est de Măgura San Rafael. În noaptea aceea temperatura coborî foarte mult; îşi aprinseră un foc imens şi dormiră în preajma lui. Kojak nu se întorsese la ei.

- Ce crezi că face Stu în seara asta? întrebă Ralph.

- Moare, răspunse Larry scurt.

Regretă când văzu rictusul de durere pe figura de om simplu şi onest a lui Ralph, dar nu mai avea cum să-şi repare gafa. Şi, pe urmă, era aproape sigur adevărul adevărat.

Se culcă la loc, simţind cu certitudine stranie că mâine va fi ziua cea mare. Deznodământul, indiferent cum avea să arate el, era aproape.

Avu vise rele. În cel pe care şi-l aduse aminte de dimineaţă, se afla în turneu, cu o formaţie numită Shady Blues Connection. Urma să cânte la Madison Square Garden, iar biletele fuseseră vândute toate. Se urcară pe scenă în aplauze furtunoase. Larry se duse să-şi potrivească microfonul, să-l aducă la înălţimea lui, dar nu reuşi să-l mişte. Se duse la microfonul chitaristului solo, dar şi acela se înţepenise. Chitaristul bass, organistul, peste tot la fel. Dinspre mulţime începură să se audă huiduieli şi aplauze ritmice. Unul câte unul, membrii lui Shady Blues Connection se furişară de pe scenă, rânjind în gulerele înalte ale cămăşilor lor, după moda psihedelică, aşa cum se îmbrăcau Byrds prin 1966, când Roger McGuinn se mai droga ca un nebun. Larry continua să fugă de la un microfon la altul, încercând cu disperare să găsească măcar unul pe care să-l poată regla. Dar toate erau ridicate la cel puţin nouă coţi şi era imposibil să le clinteşti. Semănau cu nişte cobre din oţel inox. Cineva din mulţime începu să urle, cerându-i "Baby, Can You Dig Your Man?" Nu mai cânt melodia asta, încercă el să spună. N-o mai cânt de la sfârşitul lumii încoace. Nu-l auzeau, şi atunci se ridică un murmur, începând din rândurile din spate, cuprinzând apoi toată sala, devenind tot mai puternic şi mai sonor: Baby Can You Dig Your Man! Baby Can You Dig Your Man! BABY CAN YOU DIG YOUR MAN!

Se trezi în gând cu acel cântec. Trupul îi era scăldat în transpiraţie.

Nu avea nevoie de Glen ca să-i explice ce fel de vis fusese acela sau care era semnificaţia lui. Visul în care nu ajungi la microfon, nu reuşeşti să-i reglezi înălţimea, este obişnuit la muzicienii rock, la fel de obişnuit ca acela în care eşti pe scenă şi nu-ţi aduci aminte nici măcar un singur vers. După părerea lui, toţi interpreţii aveau unul dintre visele acestea, într-o variantă oarecare, înainte de...