Îşi încordase la maximum coardele vocale, dar glasul ei nu însemna nimic pe lângă giganticul lătrat, şi totuşi vocea aceea se opri. Se aşternu liniştea. Difuzoarele se căscau din pietriş ca ochii zbârciţi ai unor insecte fioroase din poveşti.
Nadinc îşi lăsă încet braţele în jos.
Am înnebunit, îşi spuse. Asta s-a întâmplat, nu altceva. Încordarea aşteptării... şi jocurile lui Harold... faptul că, în sfârşit, am plasat explozivul... toate astea te-au împins, în sfârşit, dincolo de marginea prăpastiei, draga mea, şi ţi-ai pierdut minţile. Poate că e mai bine aşa.
Dar nu înnebunise, o ştia prea bine.
Ceea ce i se întâmpla acum era cu mult mai rău.
Ca şi cum ar fi vrut să-i întărească gândul, difuzoarele se treziră din nou la viaţă, de această dată cu vocea serioasă, dar afectată, a unui director de şcoală care-şi ceartă elevii prin sistemul de radioficare al liceului, pentru cine ştie ce şotie colectivă.
- NADINE. SE ŞTIE.
- Se ştie, repetă ea mecanic.
Nu-şi dădea seama prea bine cine sau ce anume ştie, ci doar faptul că făcea parte din categoria lucrurilor inevitabile.
- AI FOST PROASTĂ. LUI DUMNEZEU POATE SĂ-I PLACĂ PROSTIA; MIE NU.
Cuvintele vibrară, rostogolindu-se până departe, în taina înserării: Hainele ude i se lipeau de trup, şuviţe de păr îi atârnau moale pe lângă obrajii palizi; o cuprinse un frison.
Prostie, gândi ea. Prostie, prostie. Ştiu ce înseamnă cuvântul ăsta. Cred. Cred că înseamnă moarte.
- AU AFLAT TOTUL... EXCEPTÂND CUTIA DE PANTOFI, NU ŞTIU DE DINAMITĂ.
Difuzoare. Difuzoare, holbându-se la ea din pietrişul alb, ca nişte ochi uriaşi iţindu-se dintre ierburi şi dintre păpădiile închise acum din cauza ploii.
- DU-TE LA SUNRISE AMPITHEATER. RĂMÂI ACOLO. PÂNĂ MÂINE SEARĂ. PÂNĂ CÂND SE ÎNTÂLNESC. DUPĂ ACEEA, TU ŞI CU HAROLD PUTEŢI VENI. VENIŢI LA MINE.
Acum Nadine simţi o nesfârşită recunoştinţă. Fuseseră proşti... dar li se mai acordase o şansă. Erau destul de importanţi ca să li se facă favoarea unei protecţii speciale. După aceea, curând, se va afla alături de el... şi atunci avea să înnebunească de-a binelea, nu avea nici o îndoială, şi toate acestea nu vor mai avea nici o importanţă.
- Sunrise Ampitheater s-ar putea dovedi prea departe, spuse ea. Coardele ei vocale suferiseră probabil un şoc, pentru că vocea ei aducea mai degrabă a croncănit. S-ar putea să fie prea departe pentru... Pentru ce? rămase ea pe gânduri. Ah! O, da! Corect! Pentru walkie-talkie. Pentru transmiterea semnalului.
Nici un răspuns.
Difuzoarele zăceau în pietriş şi se holbau la ea.
Apăsă starterul Vespei şi micul motor se trezi la viaţă. Ecoul o tăcu să tresară. I se părea că se dezlănţuise o adevărată canonadă.
Dorea să plece cât mai repede din locul acela înfiorător, să scape de prezenţa obsedantă a difuzoarelor.
Trebuia să plece.
Trecând pe lângă bufet, reuşi să dezechilibreze motoreta. Pe o suprafaţă asfaltată ar fi putut s-o redreseze, dar aici, pe pietriş, roata din spate a Vespei derapa şi Nadine se trezi la pământ; îşi muşcă buza până la sânge şi se tăie la obraz. Se ridică repede, cu ochii mari şi speriaţi, pornind mai departe. Tremura din tot trupul.
Ajunsese în aleea de acces în incinta cinematografului şi se apropia de casa de bilete, care semăna cu micile ghişee unde se încasează taxele de autostradă. Curând avea să iasă din acest perimetru. Curând avea să scape. Oarecum mulţumită, se destinse puţin.
În spatele ei însă, difuzoarele începură să urle din nou, dar de această dată vocea cânta pe o melodie detestabilă, lipsită de orice armonic:
- TE VOI REÎNTÂLNI... ÎN VECHILE LOCURI, ATÂT DE BINE ŞTIUTE... PE TINE, ALEASA INIMII MELE... TE ÎMBRĂŢIŞEZ...CÂT E ZIUA DE LUNGĂ...
Nadine ţipă, cu vocea ei spartă.
Atunci se făcu auzit un râs monstruos, un chicotit sec şi rău, care umplea tot pământul.
- NUMAI BINE, NADINE. NUMAI BINE, DRAGA MEA, SCUMPA MEA.
Ea ieşise acum la drumul mare şi porni spre Bouldcr cu toată viteza Vespei, lăsând în urmă vocea fără trup şi difuzoarele holbate... care însă îi pătrunseseră în inimă şi acolo aveau să rămână pe veci.
Îl aştepta pe Harold în colţul de lângă autogară. Când acesta dădu cu ochii de ea, încremeni şi se făcu livid.
- Nadine, şopti, iar sufertaşul cu mâncare îi scăpă din mână, căzând cu zgomot pe pavaj.
- Harold. Au aflat. Trebuie să...
- Părul, Nadine, o, Doamne, părul tău...
S-ar fi zis că faţa lui era numai ochi.
- Ascultă-mă!
Harold păru să-şi vină puţin în fire.
- Aa, foarte bine. Cum?
- Au fost la tine acasă şi ţi-au găsit jurnalul. L-au luat cu ei.
În Harold se luptau mai multe sentimente: furie, groază, ruşine. Încetul cu încetul ele se estompară şi apoi, ca un cadavru urcând la suprafaţă din adâncul apelor, un zâmbet îngheţat apăru iarăşi pe chipul lui.
