Nu aveau o frânghie cu care să se lege unii de alţii. Stu coborî primul, mişcându-se cu grijă. Nu prea-i plăcea cum ceda pământul uneori sub paşii săi, stârnind mici avalanşe de pietre şi ţărână. O dată crezu că terenul va ceda cu totul sub el şi că va aluneca pe spate până în fundul şanţului. Reuşi să se prindă cu o mână de un colţ de stâncă solid înfiptă şi se agăţă cu toată nădejdea de ea, până ce găsi un teren ferm sub picioare. Atunci Kojak trecu voios pe lângă el, ridicând norişori de praf. Peste câteva clipe ajunse la fund, mişcând din coadă şi lătrându-1 vesel pe Stu.

- Uite-a naibii javră, cum face pe nebuna, mormăi Stu, coborând cu grijă.

- Acum vin cu la rând, strigă Glcn. Şi să ştii că am auzit ce-ai spus despre câinele meu!

- Fii atent, chcliosule! Fii foarte atent! Terenul e nesigur.

Glen păşea extrem de încet, mişcându-se cu prudenţă de la un punct de sprijin la următorul. Stu se încorda ori de câte ori vedea că pământul începe să alunece de sub bocancii tociţi ai lui Glen. Şuviţele de păr din jurul urechilor îi fluturau ca nişte fire fine de argint în vânt. Când îl întâlnise în New Hampshire, pictând o pânză mediocră la marginea drumului, părul lui Glen avea încă nuanţa piperului amestecat cu sare.

Până în clipa în care îl văzu pe Glcn cu picioarele pe terenul plan, îmbibat cu apă, al torentului, Stu crezuse la fiecare pas pe care-l făcea că o să cadă şi o să-şi rupă oasele. Acum oftă uşurat şi-l bătu pe umăr.

- Nici măcar n-am transpirat, East Texas, îl asigură Glen, aplecându-se să-l mângâie pe Kojak.

- Las' c-am transpirat eu pentru tine, mărturisi Stu.

Urmă Ralph, care se mişcă atent între punctele de sprijin şi coborî în viteză ultimii şapte metri.

- Băi băiete, terenul ăsta e nesigur ca o mlaştină. Ar fi tare să nu putem urca pe celălalt mal şi să fim nevoiţi să mergem şapte sau opt kilometri la deal, până găsim un mal mai puţin adânc, este?

- Mult mai vesel ar fi să ne pomenim cu o nouă inundaţie, spuse Stu.

Larry coborî cu paşi agili, grupul reconstituindu-se la nici trei minute de când începuseră traversarea obstacolului.

- Cine urcă primul? întrebă tânărul.

- De ce nu o faci chiar tu, dacă te dai aşa cocoş? îi răspunse Glen tot cu o întrebare.

- Foarte bine.

Avu nevoie de mult mai mult timp să se caţăre, iar în două rânduri terenul perfid îi fugi de sub tălpi, reuşind cu greu să se reechilibreze. Când ajunse de cealaltă parte, Larry le făcu un semn cu mâna.

- Cine urmează? întrebă Ralph.

- Eu, spuse Glen, pregătindu-se.

Stu îl prinse de braţ:

- Ascultă, putem să mergem la deal şi să căutăm un mal mai bun, cum a zis şi Ralph.

- Ca să pierdem tot restul zilei? Când eram copil, puteam să urc până sus în patruzeci de secunde, iar pulsul să rămână sub şaptezeci.

- Dar nu mai eşti copil, Glen.

- Nu, dar nişte urme tot mi-au mai rămas.

Glen porni, fără să mai aştepte replica lui Stu. Făcu o pauză la o treime din drum şi apoi porni cu toată energia mai departe. Aproape de jumătate se prinse de un colţ de marnă care se sfărâmă; Stu fu convins că se va rostogoli în fundul hăului, zdrobindu-şi membrele chinuite de artrită.

- Fir-ar să fie!... oftă Ralph

Glen flutură din braţe şi reuşi, ca prin minune, să-şi menţină echilibrul. Execută un pas de vals spre dreapta, mai urcă încă cinci metri, se odihni, apoi o luă de la capăt. Aproape de vârf, o bucată de piatră pe care-şi sprijinise piciorul cedă şi ar fi căzut, dacă n-ar fi fost şi Larry acolo. Îl prinse de braţ şi-l trase lângă el.

- Floare la ureche, strigă Glen spre cei de jos.

Stu îi zâmbi bucuros:

- Cum stai cu pulsul, cheliosule?

- Peste nouăzeci, recunoscu Glen.

Ralph se căţără pe falia abruptă, ca o capră neagră, verificând la fiecare pas, mişcându-şi foarte atent mâinile şi picioarele. Când ajunse şi el în vârf, porni Stu.

Până în momentul căderii, Stu gândi că panta era ceva mai blândă decât cea pe care o coborâse. Punctele de sprijin păreau mai bune, unghiul ceva mai puţin periculos. Dar suprafaţa era alcătuită din sol calcaros şi fragmente de stâncă, a căror cimentare fusese afectată de vremea umedă. Stu simţi că îl paşte ghinionul şi urcă extrem de atent.

Ajunsese cu pieptul deasupra marginii când, fără veste, fragmentul de stâncă pe care se sprijinea cu talpa stângă dispăru. Simţi că începe să alunece. Larry se grăbi să-l apuce de mână, dar de data asta rată mişcarea. Stu prinse marginea de asfalt a şoselei, dar o bucată se desprinse. Se holbă prosteşte la ea, în timp ce ritmul de coborâre sporea. O aruncă, simţindu-se ca un personaj de desene animate. Nu mai trebuie decât să chiţăie careva înainte de a ajunge pe fund.

Se lovi cu genunchiul de un corp dur şi-l străbătu un junghi de durere. Încercă să se prindă de suprafaţa lipicioasă a pantei, care defila pe lângă el cu o viteză alarmantă, dar de fiecare dată nu se alegea decât cu pumni de ţărână.

Se izbi de o piatră ce ieşea prin moloz ca un vârf marc şi bont de săgeată şi se rostogoli, cu respiraţia tăiată. Căzu liber de la vreo trei metri şi ateriză pe gambă într-un unghi prost. Auzi pocnetul fracturii. Durerea imensă îl copleşi instantaneu. Ţipă. Făcu o tumbă şi se prăbuşi pe burtă. Acum înghiţea ţărână. Bolovanii ascuţiţi îi zgâriau până la sânge obrajii şi braţele. Căzu din nou pe piciorul rănit şi simţi cum se mai rupe într-un loc. De data asta nu mai ţipă, ci urlă.

Alunecă ultimii cinci metri pe pântece, ca un copil pe tobogan. Când se opri, în sfârşit, avea pantalonii plini de noroi şi inima i se zbătea nebuneşte în piept. Piciorul lui era un foc alb. Haina şi cămaşa de dedesubt i se strânseseră sub bărbie.

Fractură. Cât de rea? Cât se poate de rea, judecând după ce simt. Cel puţin în două locuri, dacă nu mai multe. Şi o entorsă la genunchi.

Larry cobora panta în mici salturi, care păreau o replică aproape ironică la ceea ce tocmai păţise Stu. Apoi îngenunche lângă el şi-i puse aceeaşi întrebare pe care tocmai şi-o pusese şi Stu:

- E rău, Stu?

Stu se ridică sprijinindu-se în cot şi-l privi pe Larry; avea faţa albă din cauza şocului şi murdară de ţărână.

- Consider c-o să pot merge din nou cam în vreo trei luni, îi răspunse.

Îi venea să verse. Îşi ridică privirile spre cerul înnorat, îşi ridică pumnii şi-i scutură ameninţător:

- VAAIII, FIR-AR AFURISIT!

Ralph şi Larry îi prinseră piciorul în atele. Glen scosese la iveală o sticluţă cu ceea ce el numea "pilulele mele pentru artrită" şi-i dădu una lui Stu. Stu nu ştia ce anume conţin "pilulele pentru artrită", iar Glen refuză să-i spună, dar durerea din picior se estompă, rămânând un fel de huruit venit din depărtare. Se simţea deosebit de calm, ba chiar senin. Îi veni în minte că trăiau un timp care le fusese dăruit nu neapărat pentru că se duceau să-l caute pe Flagg, ci în primul rând pentru că supravieţuiseră gripei supranumite Captain Trips. În orice caz, el ştia ce are de făcut... şi intenţiona să-şi respecte neapărat hotărârea. Larry tocmai terminase de vorbit. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să-l asculte pe el.

Răspunsul lui fu cât se poate de simplu:

- Nu.

- Stu, i se adresă Glcn cu duhul blândeţii, tu nu înţelegi...

- Înţeleg. Şi spun nu. Nici un iei de călătorie înapoi, la Green River. Nici o frânghie. Nici o maşină. E împotriva regulilor jocului.

- Ce naiba, asta nu e joacă! exclamă Larry. Ai să mori aici!

- Iar voi veţi muri aproape sigur în Nevada. Hai, porniţi la drum. Mai aveţi patru ore de lumină. Nu aveţi de ce să le irosiţi.