51,2

411,6

15 septembrie

52,2

463,8

16 septembrie             56,8            520,6

17 septembrie             59,5            580,1

Stu scoase un petic de hârtie din portmoneu şi făcu mai multe socoteli.

- Mergem mai repede decât la începutul călătoriei, dar încă mai avem peste şase sute de kilometri până la destinaţie. Fir-ar al naibii, n-am ajuns nici la jumătate.

- Ai dreptate, mergem mai repede, confirmă Larry. Drumul e la vale. Şi Glen are dreptatea lui, ştii? La ce bun să ne grăbim? Oricum individul ăla ne va şterge de pe faţa pământului când ajungem acolo.

- Mie nu-mi vine să cred, interveni Ralph. E foarte posibil să murim, nu-ncape îndoială, dar asta nu se va întâmpla aşa, simplu, ţac-pac. Mother Abagail nu ne-ar fi trimis încoace ştiind că o să fim asasinaţi şi basta. Pentru nimic în lume n-ar fi făcut ea aşa ceva.

- Eu nu cred că ea este cea care ne-a trimis la drum, completă Stu calm.

Larry îşi reglă pasmetrul la zero pentru ziua respectivă, aparatul ţăcănind discret de patru ori: 000,0. Stu aruncă ţărână peste ultimii tăciuni ai focului de tabără. Aşa decurgeau micile ritualuri ale dimineţii. Se aflau de douăsprezece zile pe drum. Stu avea impresia că acest scenariu va continua veşnic: Glen se plângea cu blândeţe de mâncare, Larry nota distanţele parcurse pe foaia crâmpoţită, cele două ceşti cu cafea, cineva îngropa gunoiul adunat, altcineva stingea focul. Devenise o rutină, o rutină bună. Uitai de destinaţia finală, ceea ce era foarte bine. Dimineaţa, Fran părea foarte departe de el - perfect conturată, dar extrem de departe, ca o fotografie păstrată în medalion. Serile, în schimb, după ce se lăsa întunericul şi luna plutea pe valurile nopţii, îi părea foarte aproape. Atât de aproape, încât s-ar fi zis că poate s-o atingă... ceea ce, desigur, îl făcea să sufere. În momente ca acestea, credinţa în Mother Abagail se transforma în cea mai amară îndoială şi atunci ar fi vrut să-i trezească pe toţi şi să le spună că plecaseră într-o misiune dementă, că-şi luaseră cu ei lănci de cauciuc, cu care să atace mori de vânt ucigătoare, că cel mai bine ar fi fost să se oprească în următorul oraş, să urce pe motociclete şi să se întoarcă. Li se cuvenea să se bucure de puţină lumină şi de puţină dragoste, cât mai aveau ocazia - pentru că Flagg nu le va îngădui mai mult de atât.

Dar asta se întâmpla noaptea. Dimineaţa însă părea mai potrivit să continue călătoria. Se uita meditativ la Larry şi se întreba dacă şi acesta se gândea noaptea târziu la Lucy a lui. Dacă o visa şi o dorea...

Glen se întoarse în tabără cu Kojak pe urmele lui, tresărind uşor la fiecare pas.

- Hai să plecăm şi să punem mâna pe ei, spuse Glen. Bine, Kojak?

Kojak mişcă din coadă.

- Zice că trebuie să ajungem la Las Vegas cu orice preţ, interpretă Glen. Haideţi.

Urcară rambleul până pe 1-70, care cobora acum spre Grand Junction, începându-şi astfel drumul acelei zile.

Spre sfârşitul după-amiezei începu să cadă o ploaie rece, care-i pătrunse până la oase, stricându-le conversaţia. Larry mergea de unul singur, cu mâinile înfipte în buzunare. La început se gândi la Harold Lauder, al cărui cadavru îl găsiseră cu două zile în urmă - între ei părea să se fi statornicit tacit regula de a nu discuta despre Harold - apoi îi veni în minte persoana pe care el o poreclise Wolfman.

Pe Wolfman îl descoperiseră foarte aproape de Eisenhower Tunnel, la est. Traficul fusese complet blocat în punctul respectiv, iar duhoarea morţii era atotstăpânitoare. Wolfman era pe jumătate ieşit dintr-un Austin. Purta jeanşi cu ţinte şi o cămaşă de mătase împodobită cu monede de aur. În jurul Austinului zăceau cadavrele mai multor lupi. Wolfman însuşi era, cum spuneam, pe jumătate ieşit din maşină, iar de pieptul lui rămăsese agăţat un lup mort. Wolfman avea mâinile încleştate de gâtul animalului, iar colţii însângeraţi ai acestuia erau încleştaţi în gâtul bărbatului. Reconstituind cele întâmplate, toţi fuseseră de părere că haita respectivă coborâse de pe culmile din jur, îl detectase pe singuratic şi-l atacase. Wolfman avusese un pistol, cu care lichidase mai multe fiare, înainte de a se retrage în Austin.

Cât durase până când foamea îl forţase să iasă din adăpost?

Larry nu ştia şi nici nu ţinea să afle. Dar văzuse cât de slab era Wolfman. O săptămână, poate. Bărbatul, cine-o fi fost el, mergea spre vest, ca să i se alăture Omului Întunecat, dar Larry nu dorea nimănui o asemenea soartă. Discutase o dată despre asta cu Stu, la două zile după ce ieşiseră din tunel, când Wolfman rămăsese la mare distanţă în urma lor.

- Oare de ce a zăbovit haita atât de mult lângă el, Stu?

- Nu ştiu.

- Vreau să spun, dacă erau aşa de flămânzi, nu puteau găsi ceva de mâncare în altă parte?

- Cred că ai dreptate, da.

Răsucea în mintea lui acest sumbru mister pe toate părţile, conştient că nu-i va descifra niciodată înţelesul. Era limpede pentru oricine că Wolfman fusese un tip extrem de curajos. Mânat de foame şi de sete, deschisese într-un final portiera maşinii. Un lup se năpustise asupra lui şi-i sfâşiase gâtlejul. Înainte de a muri, cu ultimele puteri, Wolfman sugrumase lupul.

Cei patru străbătuseră Eisenhower Tunnel prinşi între ei cu o frânghie şi, în bezna oribilă, Larry îşi amintise de Lincoln Tunnel. De astă dată însă, nu-l obseda imaginea Ritei Blakemoor, ci chipul încremenit al lui Wolfman, în încleştarea lui de moarte cu fiara.

Oare lupii fuseseră trimişi să-l omoare?

Gândul acesta era atât de tulburător, încât refuză să-i dea atenţie. Încercă să-şi scoată din minte întâmplarea şi să-şi vadă de drum, ceea ce nu-i venea prea uşor.

În seara aceea îşi făcură tabăra dincolo de Loma, foarte aproape de linia de frontieră cu Utah. Cina lor, ca de altfel toate mesele, constă din ierburi şi apă fiartă - ei urmând întocmai instrucţiunile lui Mother Abagail: Mergeţi îmbrăcaţi în hainele cu care sunteţi îmbrăcaţi acum. Nu duceţi nimic cu voi.

- Mă aştept să dăm de greu în Utah, remarcă Ralph. Aici vom afla dacă Dumnezeu veghează asupra noastră. Pe o porţiune de mai bine de o sută cincizeci de kilometri nu există oraş, benzinărie sau cafenea.

Nu părea totuşi prea îngrijorat de această perspectivă.

- Apă? se interesă Stu.

Ralph ridică din umeri:

- Nici apă nu este. Mă duc la culcare.

Larry îl urmă la scurt timp. Glen rămase să fumeze o pipă. Stu se hotărî să fumeze una dintre puţinele ţigări care-i mai rămăseseră. O vreme, nici unul nu scoase vreo vorbă.

- Cale lungă de aici până-n New Hampshire, cheliosule, spuse Stu într-un târziu.

- Nici Texasul nu e prea aproape.

- Nu, nu prea, consimţi Stu, zâmbind.

- Cred că ţi-e foarte dor de Fran.

- Mda, mi-e dor de ea şi-mi fac griji. Îmi fac griji pentru copil. Dar cel mai rău e după ce se lasă întunericul.

- Nu poţi influenţa mersul lucrurilor, Stuart.

- Ştiu. Dar tot sunt neliniştit.

- Sigur că da. Glen îşi goli pipa, lovind-o uşor de o piatră. Azi-noapte s-a petrecut ceva ciudat, Stu. Toată ziua am încercat să-mi dau seama dacă a fost ceva real sau un vis.

- Cum s-a întâmplat?

- Să vezi, m-am trezit în crucea nopţii, iar Kojak mârâia la ceva. Probabil că trecuse de miezul nopţii, căci focul aproape se stinsese. Kojak se afla de cealaltă parte a rugului, cu părul zbârlit. I-am zis să tacă, dar nu mi-a dat nici o atenţie. Se uita undeva, spre dreapta mea. Iar mie mi-a trecut prin cap: Şi dacă sunt nişte lupi? De când l-am văzut pe omul ăla, căruia Larry îi zice Wolfman...

- Mda, cruntă privelişte.

- Dar nu era nimic. Aveam o privelişte limpede. Mârâia la nimic.