- Ba da, de Mother, răspunse Ralph.

- Acum gândiţi-vă la voi înşivă în ipostază de baterii. Ceea ce şi sunteţi, în realitate. Creierul vostru funcţionează pe bază de curent electric obţinut pe cale chimică. De altfel, şi muşchii funcţionează datorită unor sarcini electrice minuscule - o substanţă denumită acetilcolină permite sarcinii să treacă atunci când e nevoie să te mişti, iar atunci când vrei să te opreşti se fabrică o altă substanţă, colinesteraza. Colinesteraza distruge acetilcolina, astfel muşchii devin iarăşi rău conducători de electricitate. Altfel, o dată ce v-aţi apuca să vă scărpinaţi la nas, nu v-aţi mai putea opri. Okay, chestia e următoarea: tot ce gândeşti, tot ce faci trebuie să funcţioneze pe baterie. Ca şi accesoriile unei maşini.

Îl ascultau cu cea mai mare atenţie.

- Privitul la televizor, cititul cărţilor, discuţiile cu prietenii, mâncatul unei mese bogate... toate astea consumă bateria. O viaţă normală - cel puţin în ceea ce a fost civilizaţia Occidentală - semăna cu mersul într-o maşină cu geamuri acţionate electric, servofrâne, scaune electrice şi celelalte minuni. Dar cu cât există mai multe accesorii, cu atât scade capacitatea de încărcare a bateriei. Adevărat?

- Da, interveni Ralph. Chiar şi un Delco din cele mari nu se supraîncarcă niciodată, dacă funcţionează pe un Cadillac.

- Ei bine, noi am înlăturat accesoriile. Şi ne încărcăm.

Ralph observă neliniştit:

- Dacă laşi să se încarce prea mult o baterie de maşină, explodează.

- Da, se arătă Glen de acord. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Biblia ne vorbeşte despre Isaia, despre Iov şi ceilalţi, dar nu dezvăluie câţi proroci s-au întors cu creierii prăjiţi din cauza vedeniilor. Îmi închipui că li s-a întâmplat câtorva. Dar eu am un respect foarte mare pentru inteligenţa omenească şi psihicul uman, în ciuda unor mici excepţii, cum ar fi East Texas, aici de faţă...

- Nu te lega de mine, cheliosule, mârâi Stu.

- Oricum, capacitatea minţii omeneşti este cu mult mai mare decât a celei mai puternice baterii Delco. Poate să primească o sarcină infinită. În anumite cazuri, chiar dincolo de infinit.

Merseră o vreme în tăcere, gânditori.

- Şi chiar ne încărcăm? întrebă Stu potolit.

- Da, îi răspunse Glen. Da, cred că ne încărcăm.

- Şi scăpăm de o parte din greutate, continuă Ralph. Mi-e suficient să mă uit la voi, băieţi. Şi eu, pe vremuri, aveam ditamai burdihanul, de la bere. Dar acum îmi văd degetele de la picioare, dacă mă uit în jos. Ba chiar îmi văd tot piciorul, de sus şi până jos.

- E vorba de o stare de spirit, interveni Larry pe neaşteptate. Se arătă puţin jenat, văzând că se bucura de atenţia celorlalţi, dar continuă: Am avut senzaţia asta de cel puţin o săptămână, şi n-am reuşit s-o pricep. E posibil să fiu în stare acum. Simt că plutesc. Ca şi cum aş fi fumat o jumătate de ţigară cu marijuana de cea mai bună calitate sau ca şi cum aş fi tras pe nări puţină cocaină. Dar lipseşte senzaţia de dezorientare care însoţeşte drogul. E suficient să te droghezi puţin şi ţi se pare că nu mai eşti în stare să gândeşti normal. Dar eu cred că gândesc bine, ba chiar mai bine ca niciodată, de fapt. Totuşi, simt că zbor. Poate că-i doar din cauza foamei, încheie Larry, râzând.

- Şi foamea contribuie, îi explică Glen, dar nu-i numai asta.

- Mie mi-e foame tot timpul, spuse Ralph, dar nu mi se pare important. Mă simt bine.

- Şi eu, completă Stu. Nu m-am mai simţit într-o asemenea formă fizică de ani şi ani.

- Când goleşti vasul, te descotoroseşti şi de tot rahatul care pluteşte în el, spuse Glen. De aditivi. De impurităţi. Sigur că te simţi bine. Ca o clismă a trupului şi a minţii.

- Multă imaginaţie mai ai şi tu, cheliosule.

- N-o fi elegant exprimat, însă în orice caz este exact.

- Şi ne va ajuta să-l înfruntăm pe el!

- La asta şi foloseşte tratamentul. Nu mă îndoiesc. În rest, trebuie să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă, nu?

Îşi văzură de drum. Kojak ieşi din desiş şi merse o vreme alături de ei, tropăind cu unghiile pe asfaltul lui US 70. Larry se aplecă şi-i ciufuli blana:

- Ia zi-mi, bătrâne, ştiai că eşti o baterie? O baterie Delco, din cele mari. cu garanţia pe viaţă?

Kojak nu dădu semne că ar şti sau că l-ar interesa, dar mişcă din coadă, ca să arate că este de partea lui Larry.

Îşi petrecură noaptea aceea la vreo douăzeci şi cinci de kilometri vest de Sego şi, ca şi cum asta ar fi venit să întărească ce discutaseră ei mai devreme, pentru prima oară de la plecarea din Bouldcr, nu aveau nimic de mâncare. Glen pregăti ultima lor punguţă de cafea instant, pe care o băură dintr-o singură cană, trecută din mână în mână. Străbătuseră ultimii cincisprezece kilometri fără să dea cu ochii de o singură maşină.

A doua zi de dimineaţă, pe 22, întâlniră în drum un Ford Station cu patru cadavre înăuntru - dintre care două ale unor copii. În maşină găsiră două cutii de biscuiţi, cu forme de animale, şi o pungă mare cu cartofi prăjiţi, alteraţi. Biscuiţii erau în stare mai bună. Ii împărţiră în cinci porţii.

- Nu hăpăi ca un lup, Kojak, îl admonestă Glen. Câine rău ce eşti! N-ai maniere? Şi dacă maniere n-ai - aşa cum trebuie să trag concluzia - unde este savoir fair-ul tău?

Kojak dădea din coadă şi se uita la biscuiţi într-un fel ce nu lăsa loc de îndoială: era lipsit atât de savoir foire, cât şi de maniere.

- Atunci bagă-n tine, spuse Glen, dându-i câinelui şi ultima rămăşiţă din porţia lui - un tigru.

Kojak se grăbi să-l înghită şi apoi plecă să adulmece în jur.

Larry îşi consumă încet şi visător întreaga menajerie - vreo zece animale.

- Aţi observat că biscuiţii cu model au un vag iz de lămâie? spuse el. Mi-aduc aminte de gustul lor din copilărie. Dar de atunci n-am mai simţit gustul ăsta.

Ralph se jucă aruncând dintr-o mână în cealaltă ultimii doi biscuiţi din porţia lui. Mâncă în cele din urmă unul.

- Mda, ai dreptate. Au puţină aromă de lămâie. Ştiţi, tare aş fi vrut să fie şi Nicky cu noi. Să fi împărţit şi cu el biscuiţii ăştia.

Stu clătină din cap. Îşi terminară masa frugală şi-şi continuară drumul.

După-amiază găsiră un camion cu marfă al firmei Great Western Markets, care făcea probabil un transport la Green River. Maşina stătea trasă pe banda de refugiu, iar şoferul rămăsese ţeapăn şi drept la volan. Scoaseră o conservă de şuncă din spate şi prânziră, dar se săturară foarte repede. Glen declară că stomacul lui se micşorase. Stu spuse că nu-i place cum miroase carnea - nu a stricat, ci prea puternic. Cărnos. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. Nu reuşi să mănânce decât o singură felie. Ralph zise că ar fi preferat nişte biscuiţi cu formă de animal, şi toată lumea râse. Până şi Kojak nu luă decât puţine înghiţituri, apoi porni pe urma unui miros oarecare.

Înnoptară la est de Green River, iar în cele dintâi ore ale dimineţii următoare ninse uşor.

Ajunseră la albia seacă a torentului în 23, după-amiază devreme. Cerul rămăsese acoperit toată ziua şi era rece - destul de frig ca să ningă, gândi Stu.

Cei patru rămaseră pe margine, Kojak pândind în toate părţile de lângă piciorul lui Glen. Părea că, undeva, la nord de aici, cedase un baraj, sau poate în vara aceea regiunea fusese bântuită de furtuni şi ploi puternice. Indiferent din ce motiv, de-a lungul văii San Rafael, care în unii ani rămânea doar o albie uscată, fusese o inundaţie care măturase în calea ei un tronson lung de zece metri din 1-70. Viroagă era adâncă de circa douăzeci de metri, iar malurile din roci sedimentare erau acoperite cu un strat de sol sfârâmicios şi instabil. Pe fund se scurgea un fir murdar de apă.

- Sfinte Sisoe, exclamă Ralph. Ar trebui să anunţe careva Direcţia Drumurilor din Utah.

- Ia uitaţi-vă colo, îi îndemnă Larry.

Priviră peisajul gol, care din loc în loc începea să fie punctat de coloane şi monoliţi stranii, modelaţi de vânt. Cam la o sută de iarzi mai la vale se vedea o învălmăşeală de garduri, cabluri şi bucăţi mari de pavaj acoperite încă de asfalt. O bucată mai mare, ca un deget apocaliptic, se iţea spre cerul pe care norii alergau bezmetic.

Glen cerceta imensa fisură presărată cu fragmente de moloz, cu mâinile în buzunar şi aparent absent şi visător. Stu îl întrebă cu voce potolită:

- Crezi că te descurci, Glen?

- Sigur că da, am să pot.

- Ce-ţi face artrita?

- Am avut şi momente mai grele. Continuă, zâmbind chinuit: Dar, cinstit vorbind, m-am simţit şi mai bine decât mă simt acum.