- Adulmecase ceva, asta-i explicaţia.

- Da, dar partea stranie de-abia urmează. După câteva minute am început să mă simt... nu ştiu cum să spun, absolut aiurea. Ca şi cum aş fi fost urmărit de ceva aflat imediat deasupra autostrăzii. Ca şi cum am fi fost urmăriţi cu toţii. Aveam senzaţia că, dacă m-aş strădui puţin, dacă mi-aş miji puţin ochii, aş putea să văd. Dar nu vroiam. Pentru că presimţeam că era el. Presimţeam că era Flagg.

- Probabil n-a fost nimic, spuse Stu după câteva clipe de tăcere.

- Sunt sigur că nu m-am înşelat. Nici Kojak nu s-a putut înşela.

- Presupunând că ne urmărea cu adevărat, ce putem face?

- Nimic. Dar nu-mi place deloc. Nu-mi place că ne poate urmări... dacă despre asta e vorba. Mă sperie cumplit.

Stu îşi termină ţigara şi-o stinse cu grijă, strivind-o pe o piatră, dar nu se îndreptă încă spre sacul de dormit. Se uită la Kojak, care-i privea lungit lângă foc, cu botul pe labe.

- Harold a murit, prin urmare, rupse Stu tăcerea într-un târziu.

- Da.

- Ce pierdere absurdă. Mă gândesc la Sue şi la Nick. Dar şi la el, în ultimă instanţă.

- Sunt de acord.

Nu mai rămânea nimic de zis. Descoperiseră rămăşiţele lui Harold şi jalnica lui declaraţie dinaintea morţii, la o zi după ce străbătuseră Eisenhower Tunnel. El şi Nadine traversaseră probabil Loveland Pass, căci alături se afla şi epava motocicletei şi - după cum se exprimase Ralph - prin Eisenhower Tunnel nu ar fi fost loc să treacă mai mult de un trenuleţ pentru copii. Uliii îşi făcuseră de cap, dar Harold mai ţinea încleştat în mână carnetul Permacover. Pistolul calibru 38 îi atârna din gură ca o bomboană grotescă şi, deşi nu-l înmormântaseră, Stu îndepărtase pistolul. O făcuse cu gesturi blânde. Constatând cât de crud îl distrusese Omul Întunecat pe Harold şi cu câtă nepăsare se debarasase de el după ce rolul tânărului se încheiase, ura lui Stu împotriva lui Flagg crescuse. Îi lăsa sentimentul că se iroseau într-un soi de neghioabă cruciadă a copiilor şi, deşi ştia că trebuie să-şi continue drumul, cadavrul lui Harold, piciorul zdrobit, îl obsedau la fel de mult pe cât Larry era hăituit de grimasa îngheţată a lui Wolfman. Ajunsese la concluzia că doreşte să-i răzbune nu numai pe Nick şi pe Susan, dar şi pe Harold... În acelaşi timp însă, era tot mai convins că nu i se va oferi niciodată această ocazie.

Să te păzeşti, gândi el sumbru. Să te păzeşti dacă ajung să pun mâna pe tine, ticălosule.

Glen se ridică, făcând o mică grimasă.

- Eu mă duc la culcare, East Texas. Nu mă ruga să mai stau. Nu pot să-ţi ofer o companie prea veselă.

- Ce-ţi face artrita?

Glen îi zâmbi şi spuse:

- Nu foarte rău.

Mergând spre culcuşul lui, se vedea limpede că şchioapătă.

Stu îşi făcu socoteala să se abţină de la fumat - trăgând doar câte două sau trei ţigări pe zi, stocul lui avea să se termine spre sfârşitul săptămânii - totuşi îşi aprinse încă una. Seara nu era foarte rece, cu toate acestea, nu încăpea îndoială ca aici, la înălţime, cel puţin, vara se sfârşise. Fiind absolut convins că nu va apuca să trăiască o altă vară, era trist. La începutul verii, muncea mai mult sau mai puţin stabil la o fabrică unde se produceau calculatoare de buzunar. Locuia într-un orăşel numit Arnette şi-şi petrecea cea mai mare parte a timpului liber pe la benzinăria Texaco a lui Bill Hapscomb, ascultând nesfârşitele conversaţii ale celorlalţi despre mersul economiei, guvern, greutăţi şi alte prostii. Nici unul dintre ei nu ştia probabil ce înseamnă să înfrunţi greutăţi adevărate. Îşi termină ţigara şi aruncă mucul în foc.

"Ţine-te tare, Frannie, draga mea", spuse el, vârându-se în sacul de dormit.

În vis i se păru că de tabăra lor se apropiase Ceva, care îi urmărea cu gând rău. Era poate un lup înzestrat cu putere de pătrundere omenească. Sau o cioară. Sau o nevăstuică, strecurându-se cu burta lipită de pământ, printre ierburile pitice. Sau poate o prezenţă neîntrupată, un Ochi scrutător.

Nu mă voi teme de nici un rău, murmură el în vis. Da, chiar dacă merg prin valea umbrelor morţii, nu mă voi teme de nici un rău. De nici un rău.

Curând visele se pierdură în neant şi dormi profund.

A doua zi porniră devreme la drum; jucăria lui Larry marca fiecare kilometru străbătut cu un ţăcănit uşor. Şoseaua cobora în volute leneşe către Utah, pe domoală Pantă Vestică. La scurt timp după prânz lăsară Colorado în urmă. În seara aceea îşi făcură tabăra la vest de Harley Dome, Utah. Pentru prima oară liniştea li se păru apăsătoare şi malefică. Ralph Brentner adormi cu gândul: Acum suntem în Vest. Am ieşit din ograda noastră şi ne aflăm într-a lui.

Noaptea, Ralph visă un lup cu un singur ochi, roşu, care ieşise din tărâmurile cele sterpe ca să-i vegheze. Pleacă, îi porunci Ralph. Pleacă, nu ne este teamă. Nu ne este teamă de tine.

Pe 21 septembrie, după-amiază, pe la ora 2, trecuseră de Sego. Următorul oraş mare, potrivit hărţii de buzunar a lui Stu, era Green River. După care nu mai venea nici un oraş pe o distanţă foarte mare. După cum zisese Ralph, atunci avea să se vadă dacă Dumnezeu se alia sau nu alături de ei.

- De fapt, nu mă îngrijorează atât lipsa hranei, cât a apei, i se adresă Larry lui Glen. Mai toţi cei care porniseră la drum aveau prin maşini ceva de ronţăit, biscuiţi Orcos sau smochine Newtons sau ceva de genul ăsta.

- Domnul ne va binecuvânta, poate, cu ploile Lui, îi spuse Glen zâmbind.

Larry îşi ridică ochii spre cerul albastru şi senin şi se strâmbă:

- Uneori mă bate gândul că, la urmă, bătrâna înnebunise.

- Poate că da, zise Glen cu blândeţe. Dar dacă citeşti cărţi teologice, descoperi că Domnul vorbeşte adesea prin cei care se află pe patul de moarte sau prin gura nebunilor. Ba chiar am impresia - uite cum iese la iveală iezuitul din mine - că există motive de natură psihologică perfect valabile. Nebunul sau muribundul au psihicul radical modificat. O persoană sănătoasă ar putea să filtreze mesajul divin, să-l modifice. Cu alte cuvinte, o persoană sănătoasă ar fi un proroc ratat.

- Căile Domnului, ştiu. Vedem printr-o sticlă întunecată. Sau, în orice caz, întunecată pentru mine. De ce e nevoie să batem tot drumul ăsta pe jos, când am fi putut să-l străbatem cu maşina într-o săptămână, este peste puterea mea de înţelegere. Dar de vreme ce ne-am înhămat la o faptă nebunească, mi se pare normal s-o împlinim tot într-un fel nebunesc.

- Ce facem noi acum are precedente în istorie, spuse Glen, şi mai cred că plimbarea noastră are motivaţii psihologice şi sociologice perfect logice. Nu ştiu dacă sunt sau nu raţiuni ale lui Dumnezeu, dar e sigur că sunt nişte raţiuni.

- Ce vrei să spui?

Stu şi Ralph se dădură şi ei mai aproape, ca să audă.

- Au existat mai multe triburi de indieni americani pentru care "a avea o vedenie" făcea parte integrantă din ritualul lor de maturizare. Când sosea vremea să devii bărbat, trebuia să pleci în pustietate, neînarmat. Acolo trebuia să ucizi uri animal şi să născoceşti două cânturi - unul despre Marele Spirit şi celălalt despre dibăcia ta de vânător, călăreţ, războinic şi amant - şi să ai vedenia. Era interzis să mănânci. Trebuia să urci cât mai sus - mintal, dar şi fizic - şi să aştepţi să ţi se arate ceva. Ceea ce se şi întâmpla, la momentul potrivit. Foamea este un halucinogen nemaipomenit, chicoti el.

- Crezi că Mother ne-a trimis aici ca să avem vedenii? întrebă Ralph.

- Poate ca să căpătăm putere şi să ne sfinţim, printr-un proces de purificare, explică Glen. Ştii, când arunci lucruri, comiţi un gest simbolic. Talismanic. Atunci când arunci lucruri, îi arunci simbolic şi pe cei legaţi de tine prin acele lucruri. Începi un proces de curăţare. Începi să goleşti vasul.

Larry clătină încet din cap:

- Asta n-am prea înţeles-o.

- Uite, să ne închipuim o persoană inteligentă, din perioada de dinaintea epidemiei. Dacă-i strici televizorul, ce va face el seara?

- Citeşte o carte, spuse Ralph.

- Se duce în vizită la prieteni, spuse Stu.

- Ascultă muzică, spuse Larry, surâzând.

- Desigur, va face toate astea, zise Glen. Dar televizorul tot îi lipseşte. În locul unde era aşezat televizorul s-a căscat o gaură, în subconştientul ei, persoana gândeşte astfel: La ora 9 pregătesc câteva beri şi mă uit la fotbal. Iar când intră în cameră şi vede locul gol de pe măsuţă, suferă o dezamăgire teribilă. O parte a vieţii lui obişnuite s-a vărsat, nu-i aşa?

- Mda, consimţi Ralph. Odată televizorul nostru a fost stricat două săptămâni şi nu m-am simţit în apele mele până ce n-a apărut la locul lui.

- Gaura din viaţa respectivei persoane e cu atât mai mare cu cât se uită mai mult la televizor. Dar ceva s-a pierdut. Acum să-i luăm aceleiaşi persoane toate cărţile, toţi prietenii şi aparatul stereo. Avem de-a face cu un proces de golire şi cu o diminuare a eului său, în acelaşi timp. Este vorba de eurile dumneavoastră, domnilor - ele se transformă în nişte foi din sticlă. Sau, mai bine, devin nişte păhăruţe goale.

- Dar care-i rostul? se interesă Ralph. De ce trebuie să trecem prin toată gargara asta?

- Dacă citeşti în Biblie, vei vedea că prorocii aveau obiceiul să plece din când în când în sălbăticie - un fel de Turnee Magice şi Misterioase ale Vechiului Testament. Durata acestor călătorii era îndeobşte indicată prin expresia "patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi", ceea ce în ebraică vrea să spună "nimeni nu ştie exact cât timp a fost plecat, dar în orice caz a durat mult". Asta nu vă aduce aminte de nimic?