Lăsând focosul nuclear în cărucior, urcă din nou scările, într-o bază ca aceasta, puteai găsi orice. Avea să descopere şi el ceea ce-i trebuia.

Urcă două etaje şi se opri să-şi tragă respiraţia. Deodată îi veni în minte următoarea întrebare: Am fost radiat? Toate substanţele acestea erau ascunse în spatele unui scut de plumb. Dar în filmele de îa televizor, oamenii care mânuiau substanţe radioactive purtau întotdeauna costume de protecţie şi ecusoane prevăzute cu film, care-şi schimbau culoarea de îndată ce luai o porţie prea mare de radiaţii. Din cauză că radiaţiile nu făceau zgomot. Nu le vedeai. Îşi făceau cuib în carnea şi în oasele tale. Nu ştiai că eşti bolnav până ce nu începeai să borăşti, să-ţi pierzi părul şi să ieşi la baie din cinci în cinci minute.

Avea să i se întâmple şi lui la fel?

Ajunse la concluzia că nu-i pasă. Cum-necum, bomba avea să ajungă sus. Într-un fel sau altul avea s-o urce. Într-un fel sau altul avea să ajungă cu ea la Las Vegas. Trebuia să îndrepte cumva răul teribil pe care-l făcuse la Indian Springs. Dacă i se cerea să moară pentru a-şi ispăşi greşeala, atunci era gata să moară.

- Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti el în întuneric, continuând apoi să urce scara.

CAPITOLUL 71

ERA APROAPE DE MIEZUL NOPŢII, în seara de 17 septembrie. Randall Flagg se afla în deşert, înfăşurat în trei pături, din cap până-n picioare. A patra pătură şi-o înfăşurase în jurul capului, ca un burnuz, încât numai ochii şi vârful nasului i se mai vedeau.

Încetul cu încetul, îşi alungă toate gândurile. Rămase nemişcat. Stelele răspândeau focul lor rece, lumina vrăjită.

Îşi trimise Ochiul.

Îl simţi cum se separă de el cu o mică smucitură nedureroasă. Plecă în zbor, tăcut ca un şoim, înălţându-se pe curenţii întunecaţi. Acum se contopise cu noaptea. Era ochi de cioară, ochi de lup, ochi de nevăstuică, ochi de pisică. Scorpionul, păianjenul pândind din ascunzişul lui subteran. Săgeata înmuiată în otrava letală plutind prin văzduhul deşertului. Indiferent de ce i se întâmplase până acum, Ochiul nu-l părăsise.

În timp ce Ochiul zbura fără efort, lumea lucrurilor condamnate să rămână lipite de pământ se întindea înaintea lui ca o tipsie.

Vin... au ajuns aproape în Utah...

Zbura la înălţime, departe şi tăcut deasupra unei lumi transformate în ţintirim. Dedesubtul lui, deşertul se întindea ca un sepulcru alb, tăiat de panglica întunecată a autostrăzii interstatale. Pluti spre est, traversând acum graniţa dintre state, în timp ce trupul îi rămăsese departe, în urmă, cu ochii daţi peste cap, albi şi orbi.

Peisajul începu să se schimbe. Movile, coloane stranii, săpate de vânt şi podişuri înalte. Şoseaua trecea printre ele, fără să se abată de la direcţie. La extremitatea nordică se distingeau Bonneville Salt Flats, iar Skull Valley undeva, la vest. Zbura. Foşnetul mort şi îndepărtat al vântului...

Un vultur cocoţat pe cea mai înaltă ramură a unui străvechi pin lovit de trăsnet, la sud de Richfield, simţi ceva trecând foarte aproape de el, ceva care trimitea priviri de moarte şuierând în noapte; vulturul porni în zbor neînfricat, pentru a fi întâmpinat de un val de răceală de moarte. Năucit, vulturul căzu până aproape de pământ, unde reuşi să-şi revină în simţiri.

Ochiul Omului Întunecat îşi continuă drumul spre est.

Şoseaua care se vedea acum dedesubt era 1-70. Oraşele păreau nişte îngrămădiri informe, vizitate doar de şobolani, pisici şi de cerbii care începuseră să se strecoare dinspre păduri, pe măsură ce dispărea mirosul de om. Oraşe purtând nume ca Freemont, Green River, Sego, Thompson sau Harley Dome. Apoi un oraş mic, şi el rămas pustiu, Grand Junction, Colorado. Apoi...

Chiar la est de Grand Junction se vedea licărirea unui foc de tabără.

Ochiul prinse să coboare în spirală.

Focul era pe cale să se stingă. În jurul lui dormeau patru forme.

Înseamnă că era adevărat.

Ochiul le cercetă cu răceală. Veneau. Din raţiuni pe care nu-i era la îndemână să le pătrundă, veneau cu adevărat. Nadine grăise adevărul.

Auzi un mârâit furios şi Ochiul îşi îndreptă aterîţia spre locul acela. De cealaltă parte a focului se găsea un câine, cu capul aplecat şi cu coada încolăcită şi lăsată în jos. Ochii îi scânteiau ca nişte funeste pietre de chihlimbar. Mârâitul lui continuu amintea de o pânză sfâşiată la nesfârşit. Ochiul se holbă la el, iar câinele îi răspunse fără teamă. Buza i se trase înapoi, dezvelindu-i colţii.

Una dintre forme se ridică:

- Kojak, nu vrei să te potoleşti, pentru numele lui Dumnezeu?

Kojak continuă să mârâie, cu părul zbârlit.

Glen Bateman, cel care se trezise din somn, se uită în jur, neliniştit.

- Cine-i acolo, băiete? îşi interogă în şoaptă câinele. E cineva prin preajmă?

Kojak continua să mârâie profund.

- Stu!

Glen îl scutură pe cel de alături. Forma mormăi ceva şi rămase tăcută în sacul de dormit.

Omul Întunecat, transformat acum în Ochiul Întunecat, văzuse destul. Porni spre înălţimi, urmărind o ultimă imagine a câinelui. Mârâitul gutural se transformă într-o serie de lătrături, la început sonore, apoi estompându-se şi dispărând.

Linişte şi întunericul alunecând repede pe lângă el.

Peste un timp, se opri asupra deşertului, privind în jos spre propriul său trup. Coborî încet, apoi se cufundă în sine. Pentru câteva clipe, se război cu o senzaţie curioasă de ameţeală ce însoţea împreunarea a două lucruri. Apoi Ochiul dispăru şi nu mai rămaseră decât propriii lui ochi, deschişi spre stelele reci şi strălucitoare.

Veneau, era adevărat.

Flagg surâse. Bătrâna îi sfătuise să vină? Au fost oare dispuşi să-i dea ascultare dacă, pe patul de moarte, femeia le poruncise să comită o sinucidere în acest mod nou? Aşa părea să fie.

El scăpase din vedere un lucru atât de simplu, încât i se părea de-a dreptul umilitor: şi ci aveau problemele lor, şi lor le era teamă... şi, în consecinţă, făceau o greşeală colosală.

Dar dacă fuseseră alungaţi?

Cochetă cu ideea o vreme, însă în cele din urmă hotărî că nu era de crezut. Veneau din proprie iniţiativă. Veneau sub pavăza dreptăţii şi virtuţii, ca un grup de misionari apropiindu-se de satul canibalilor.

O, era încântător!

Iată sfârşitul îndoielilor. Iată sfârşitul temerilor. Nu era nevoie decât de priveliştea căpăţânilor celor patru, înşirate în vârful ţepuşelor în faţa fântânii de la MGM Grand. Va aduna toată suflarea din Vegas şi-o va pune să treacă prin faţa lor şi să se uite atent. Se vor face fotografii, se vor tipări afişe, pe care le va trimite şi la L.A., San Francisco, Spokane şi Portland.

Cinci capete. Va înălţa în ţeapă şi capul câinelui.

- Bun câine, spuse Flagg, râzând pentru prima oare de când Nadine îl ispitise s-o arunce de pe acoperiş. Bun câine, repetă el, rânjind.

Dormi bine în noaptea aceea, iar de dimineaţă trimise vorbă să fie triplată paza pe drumurile dintre Utah şi Nevada. Acum nu mai era căutat un bărbat singur în drum spre est, ci patru bărbaţi şi un câine venind spre vest. Trebuia să fie capturaţi vii. Vii, cu orice preţ.

O, da.

CAPITOLUL 72

- ŞTIŢI, spuse Glen Bateman, privind spre Grand Junction, în lumina primilor zori, am auzit expresia "potol greţos" de ani şi ani, fără să fiu sigur ce înseamnă cu adevărat. Acum cred că am priceput.

Îşi coborî privirea spre micul dejun dinaintea lui - un şir de cârnaţi sintetici Morning Star Farms - şi trase o strâmbătură.

- Ăştia încă sunt buni, observă Ralph cu toată seriozitatea. Să fi văzut ce potol ne dădeau nouă în armată.

Stăteau în jurul focului de tabără, pe care Larry îl aprinsese cu o oră în urmă. Se îmbrăcaseră cu toţii gros şi purtau mănuşi, iar acum luau a doua ceaşcă de cafea din ziua aceea. Temperatura nu se ridica peste două grade, iar cerul era înnorat şi sumbru. Kojak trăgea un pui de somn, atât de aproape de flăcări cât doar să nu-şi pârlească blana.