- O, acum îmi dau seama. Cel puţin nu vor mai exista plângeri la adresa preţurilor ridicate ale medicamentelor, nu? Şi încă ceva, Fran. Ai purtat vreodată un dispozitiv intrauterin... un IUD?
- Nu, dar de ce? se interesă Fran, apoi îşi aduse aminte de visul ei în care Omul Întunecat i se arăta cu un umeraş în mână. Se cutremură. Nu, repetă ea.
- Foarte bine. Asta-i tot. Se ridică în picioare. Nu-ţi voi spune să nu-ţi faci nici o grijă...
- Nu, se arătă ea de acord. Râsul îi dispăruse din priviri. Să nu faci asta.
- În schimb îţi voi pretinde să nu exagerezi. Anxietatea exagerată la mame poate avea ca efect dezechilibrul glandular. Iar asta nu-i face bine copilului. Nu-mi place să prescriu somnifere femeilor însărcinate, dar dacă tu crezi...
- Nu, nu va fi nevoie.
Ieşind afară, în soarele fierbinte al amiezii, Fran era perfect conştientă că întreaga perioadă ce-i rămăsese până la naştere avea să fie obsedată de moartea gemenilor doamnei Wentworth.
La 29 august sosiră trei grupuri, primul format din douăzeci şi două de persoane, al doilea din şaisprezece şi cel de-al treilea din douăzeci şi cinci. Sandy DuChiens reuşi să-i întâlnească pe toţi cei şapte membri ai comitetului, spunându-le că Free Zone număra acum peste o mie de locuitori.
Boulder îşi pierduse aspectul de oraş al fantomelor.
În seara zilei de 30, Nadine Cross se afla în pivniţa locuinţei lui Harold, urmărind cu nelinişte gesturile acestuia.
Când nu se împreunau, folosind cine ştie ce procedură stranie, Harold părea să se retragă la el în cochilie, unde ea nu putea să exercite nici un fel de control asupra lui. Cât se afla acolo, se purta cu răceală; mai mult decât atât, părea dispreţuitor, nu numai faţă de ea, dar chiar şi faţă de el însuşi. Singurul lucru rămas neschimbat era ura faţă de Stuart Redman şi ceilalţi membri ai comitetului.
Harold se afla în pivniţă, având în faţă tabla jocului de hochei, pe a cărui suprafaţă întreruptă de orificii Harold lucra ceva. Alături era o carte deschisă. Pe una din pagini se vedea o schiţă. Harold studia o vreme desenul, apoi se concentra asupra dispozitivului pe care-l construia şi executa o operaţiune oarecare. Lângă mâna dreaptă, în ordine şi la îndemână, se aflau sculele din trusa motocicletei lui. Pe tabla de joc se vedeau montate o mulţime de sârmuliţe.
- Ştii ceva, îi spuse el absent, ar trebui să ieşi la plimbare.
- De ce?
Se simţea puţin jignită. Chipul lui Harold era încordat şi serios. Nadine înţelegea foarte bine de ce zâmbea Harold mai tot timpul: în momentul când surâsul i se ştergea de pe buze, părea nebun. Presupunea că era cu adevărat nebun sau la doar un pas de demenţă.
- Pentru că nu ştiu cât de veche e dinamita asta, îi explică el.
- Ce vrei să zici?
- Dinamita veche năduşeşte, scumpa mea, spuse el, ridicându-şi privirea spre ea. Constată că obrajii lui străluceau de sudoare, ca şi cum ar fi vrut să-şi demonstreze punctul de vedere. Transpiră, dacă preferi termenul mai elevat. Iar ceea ce transpiră din ea este nitroglicerină pură, una dintre cele mai instabile substanţe din lume. Prin urmare, dacă este veche, există şanse considerabile ca acest mic proiect tocmai bun pentru un Salon al Tehnicii să ne arunce dincolo de vârful lui Flagstaff Mountain, până în ţara lui Oz.
- Oricum, nu e cazul să fii aşa de ţâfnos din pricina asta, îi replică Nadine.
- Nadine? Ma chère?
- Ce-i?
Harold o măsură calm şi fără să zâmbească:
- Taci în mă-ta odată!
Ea se conformă, în schimb nu plecă la plimbare, deşi ar fi simţit nevoia. Dacă asta era voia lui Flagg (iar planşeta îi spusese că Harold era instrumentul prin care Flagg urma să pună la punct comitetul), dinamita nu avea cum să fie veche. Sau chiar dacă era veche, nu urma să explodeze până la momentul potrivit... oare chiar aşa se va întâmpla? De fapt, cât control real are Flagg asupra evenimentelor?
Suficient, îşi spuse ea, are suficient control. Dar n-avea cum să fie sigură, iar nervozitatea ei creştea pe zi ce trece. Se întorsese acasă la ea, dar Joe dispăruse - dispăruse pentru totdeauna, de această dată. Se dusese s-o viziteze pe Lucy şi suportase primirea rece a acesteia suficient ca să afle că, de când Nadine se mutase la Harold, Joe (Lucy îl numea Leo, este de la sine înţeles) "regresase în oarecare măsură". Evident, Lucy o învinuia şi de asta... dar dacă s-ar năpusti asupra lor o avalanşă venită tocmai din piscul lui Flagstaff Mountain, sau dacă un cutremur ar rupe Pearl Street în două, Lucy ar învinui-o probabil şi pentru lucrurile acelea. Nu că ea şi Harold nu aveau să le ofere curând motive de acuzare cât se poate de reale. Cu toate acestea, rămase extrem de dezamăgită din cauză că nu reuşise să-l mai vadă pe Joe pentru ultima oară... şi să-l sărute în chip de bun rămas. Ea şi Harold urmau să părăsească Free Zone nu peste multă vreme.
Nu face nimic, e preferabil să renunţi total la el acum, dacă ai intrat în murdăria asta. Nu poţi decât să-i faci rău lui... şi poate chiar ţie, pentru că Joe... vede şi înţelege anumite lucruri. E mai bine, de acum înainte, ca el să nu mai fie Joe, şi eu să nu mai fiu mama-Nadine. Iar el să redevină Leo, pentru totdeauna.
Dar în toată situaţia asta exista un paradox implacabil. Ea nu credea că vreunul dintre locuitorii din Free Zone avea să trăiască mai mult de un an de acum înainte, inclusiv băiatul. Voinţa lui era ca oamenii de aici să moară...
... Aşa că trebuie să spui adevărul, nu numai Harold este unealta lui. Şi tu eşti. Tu, aceea care defineai cândva crima, răpirea vieţii unui alt om, drept singurul păcat de neiertat în lumea de după epidemie...
Pe neaşteptate, se surprinse dorind ca dinamita să fie într-adevăr veche, să sară în aer şi să pună capăt vieţii amândurora. Un astfel de sfârşit ar fi fost un semn de îndurare. Imediat îi veni în minte ce avea să se întâmple mai târziu, după ce vor fi trecut dincolo de munte, şi simţi o veche şi subtilă căldură aprinzându-i-se în pântece.
- Uite, îi spuse Harold cu blândeţe.
Introdusese dispozitivul într-o cutie de pantofi Hush Puppies şi o pusese deoparte.
- E gata?
- Da, gata.
- Va funcţiona?
- Nu vrei s-o încerci tu?
Ea nu luă în seamă invitaţia amară şi sarcastică. Privirile lui o cercetau în felul lacom, de copil mic şi târâtor, pe care ajunsese să-l cunoască atât de bine. Se întorsese din acel loc îndepărtat - locul în care scrisese ceea ce exista în jurnalul pe care ea îl citise şi apoi îl aruncase neglijent în firida de sub cărămidă, acolo unde se aflase la început. Acum putea să-l joace după cum voia. Cuvintele lui nu mai erau decât nişte vorbe în vânt.
- Ai vrea să mă vezi mai întâi cum mă joc singură? întrebă ea. Ca ieri seară?
- Mda. Okay. Foarte bine.
- Atunci hai să mergem sus, îl invită ea, clipind des din gene. Urc eu mai întâi.
- Da, consimţi el răguşit. Pe frunte îi apăruseră mici picături de sudoare, dar de această dată nu de frică. Mergi tu întâi.
