La ora 6.12 p.m., ambele elicoptere explodaseră în aer. Indiferent cât de şocat fusese, Stan trimisese totuşi cinci oameni la hangarul 9, unde mai erau două hidroelicoptere şi trei elicoptere mari Baby Huey. Descoperiră încărcături explozibile fixate pe toate cele cinci aparate şi capse de detonare prinse de nişte simple ceasuri de bucătărie. Detonatoarele nu erau de acelaşi tip cu cele pe care Trash le montase pe camioanele cisternă, dar diferenţele nu contau. Nu mai rămânea loc de îndoială.

- Trashcan Man le-a pus, spuse Stan. L-a lovit amocul. Numai Isus Cristos ştie unde a mai pus capcane explozive prin jur.

- Verifică peste tot, îi spuse Lloyd. Inima îi bătea repede şi neregulat, de frică. Adrenalina îi fierbea în trup, iar ochii păreau să-i iasă din cap. Verifică totul! Îi aduni absolut pe toţi oamenii şi scotociţi baza aia afurisită de la un capăt la celălalt. M-ai înţeles, Stan?

- La ce bun?

- La ce bun? urlă Lloyd. Trebuie să-ţi fac un desen, tâmpitule? Ce-o să zică cel mare dacă toată baza...

- Toţi piloţii noştri sunt morţi, spuse Stan cu blândeţe. N-ai înţeles, Lloyd? Până şi Cliff, care nu era prea bun. Mai avem şase tipi care însă sunt incapabili să ţină manşa singuri şi nici măcar un instructor. Ce să mai facem cu aparatele alea, Lloyd?

Întrerupse legătura, lăsându-l pe Lloyd ca trăsnit.

În aceeaşi seară, Tom Cullen se trezi imediat după 9.30, însetat şi înţepenit. Luă o gură de apă din bidon, se strecură de sub cele două stânci şi se uită la cerul întunecat. Luna trona deasupra, misterioasă şi calmă. Era timpul să pornească. Dar trebuia să fie precaut, Doamne, da.

Pentru că acum se aflau pe urmele lui.

Avusese un vis. Nick îi vorbise, ceea ce era straniu, pentru că Nick nu putea să vorbească. Pentru că era surdomut. Trebuia să scrie totul, iar Tom habar n-avea să citească. Dar visele erau nişte lucruri mai ciudate, în care se putea întâmpla orice, aşa cum în visul lui Tom Nick îi vorbise.

Iată cum îi vorbise Nick: "Acum au aflat despre tine, Tom, dar nu din vina ta. Ai făcut totul cum se cuvine. A fost ghinion. Dar de acum trebuie să fii grijuliu. Trebuie să părăseşti drumul, Tom, dar să mergi tot spre răsărit."

Tom înţelese că trebuia să ţină drumul spre est, dar nu ştia şi cum avea să se descurce în deşert ca să nu se rătăcească. Era posibil să meargă mereu în cerc.

- Ai să-ţi dai seama, îl asigură Nick. Mai întâi trebuie să cauţi Degetul Domnului, God's Finger...

Acum Tom îşi aşeză bidonul la centură şi-şi potrivi rucsacul. Se întoarse pe jos la şosea, lăsând bicicleta la locul ei. Urcă povârnişul până la şosea şi scrută cu grijă în ambele sensuri. Trecu în fugă de banda mediană şi, după încă o privire, traversă benzile în direcţia vest a lui 1-15.

Acum au aflat despre tine, Tom.

Îşi prinse piciorul în gardul de pe cealaltă parte şi se rostogoli până aproape la capătul povârnişului de lângă şosea. Rămase câteva secunde la pământ, cu inima zbătându-i-se în piept. Nu se auzea nici un sunet în afara vântului slab, şuierând peste suprafaţa accidentată a deşertului.

Se ridică şi începu să scruteze orizontul. Avea ochii ageri, iar aerul deşertului era limpede precum cristalul. Nu peste mult îl văzu, conturându-se pe cerul presărat cu stele ca un semn de exclamaţie. God's Finger. Stând cu faţa spre răsărit, monolitul din stâncă se afla pe direcţia orei 10. Îşi făcu socoteala că poate ajunge acolo într-o oră sau două. Dar claritatea şi efectul de lupă al aerului înşelaseră călători mai experimentaţi decât Tom Cullen, care era din ce în ce mai uimit că stâlpul de piatră părea să rămână mereu la aceeaşi distanţă. Trecu miezul nopţii, apoi şi ora 2. Marele orologiu al stelelor de pe cer se rotise. Tom se întrebă dacă stânca ce semăna atât de mult cu un deget nu era cumva un miraj. Se frecă la ochi, dar piatra rămase la locul ei. În spatele ei, şoseaua dispăruse în depărtările întunecate.

Când privi din nou în direcţia Degetului, i se păru ceva mai aproape, iar pe la ora 4, când o voce interioară începu să-i sugereze că ar fi timpul să-şi caute un adăpost bun pentru ziua ce venea, nu mai încăpea nici o îndoială că se apropiase de reperul lui. Dar n-avea să ajungă acolo în noaptea aceea.

Şi dacă totuşi ajungea (presupunând că nu aveau să-l descopere la lumina zilei)? Ce urma după aceea?

Nu conta.

Nick avea să-i spună. Drăguţul şi bunul de Nick.

Tom de-abia aştepta să se întoarcă la Boulder şi să-l întâlnească, Doamne, da.

Descoperi un cotlon destul de confortabil la umbra unei creste stâncoase uriaşe şi adormi aproape instantaneu. În noaptea aceea străbătuse cam patruzeci de kilometri spre nord-est, apropiindu-se de Mormon Mountains.

În timpul după-amiezei, un şarpe cu clopoţei mare se strecură alături de el, fugind de căldura zilei. Se încolăci lângă Tom, dormi o vreme, apoi plecă mai departe.

Flagg îşi petrecu după-amiaza la marginea terasei de pe acoperiş, privind spre est. Soarele avea să apună peste patru ore, şi atunci băiatul ăla înapoiat pornea din nou la drum.

Vântul puternic şi stăruitor al deşertului îi ridică părul negru de pe fruntea încinsă. Oraşul se sfârşea brusc, lăsând loc deşertului. Câteva panouri de reclame la marginea nimicului şi basta. Deşertul nesfârşit, oferind atâtea ascunzători minunate. Nu puţini plecaseră în deşert spre a nu mai fi văzuţi niciodată.

- Nu şi de această dată, şopti el. Am să pun mâna pe el. Am să pun mâna pe el.

Nu reuşea să-şi explice de ce i se părea atât de important să-l găsească; nu reuşea cu nici un chip să judece raţional situaţia. Se simţea din ce în ce mai tentat să acţioneze pur şi simplu, să se mişte, să facă. Să distrugă.

Ieri seară, când Lloyd îl informase de explozia elicopterelor şi de moartea celor trei piloţi, a trebuit să recurgă la absolut toate resursele sale ca să nu intre într-o criză teribilă. Cel dintâi impuls fusese să ordone formarea de îndată a unei coloane blindate - tancuri, aruncătoare de flăcări, transportoare blindate şi toate celelalte. Ar fi ajuns la Boulder în cinci zile. Într-o săptămână şi jumătate ar fi încheiat toată porcăria.

Desigur.

Iar dacă în trecătorile munţilor cădea zăpada mai devreme, asta ar fi însemnat sfârşitul măreţei forţe, Wehrmacht, cum îi plăcea lui să o numească. Se aflau în 14 septembrie. Nu mai puteai fi sigur de vreme bună. Cum de trecuse timpul cu asemenea repeziciune?

Dar el era cel mai puternic om de pe faţa pământului, nu? Poate să fi fost şi alţii pe măsura lui, în Rusia, China sau Iran, dar până să se măsoare cu ei trebuia să mai treacă cel puţin zece ani de aici înainte. Tot ceea ce conta în momentul respectiv era să-şi menţină autoritatea, ştia asta, simţea asta. Că era puternic, iată singurul lucru pe care idiotul putea să-l spună... asta dacă reuşea să nu se piardă în deşert sau să îngheţe în munţi. Nu putea să le spună decât că oamenii lui Flagg trăiau cu frica Momâii Ambulante şi aveau să asculte orice comandă a Momâii Ambulante. Nu avea cum să le spună decât lucruri care să-i demoralizeze şi să-i lipsească şi mai mult de voinţă. Atunci de ce-l domina acel sentiment neclintit şi apăsător că acest Cullen trebuie găsit şi ucis înainte de a părăsi Vestul?

Pentru că asta doresc şi voi obţine ceea ce doresc, şi nu este nevoie de nici un alt motiv.

Şi Trashcan Man. Crezuse că poate să şi-l scoată cu totul din minte pe Trash. Îşi făcuse iluzia că Trashcan Man poate fi aruncat ca o sculă stricată. Dar el reuşise să facă ceea ce întreaga Free Zone n-ar fi fost în stare. Aruncase noroi în mecanismul aparent perfect conceput de Omul Întunecat în vederea cuceririi.

Am judecat greşit...

Era un gând oribil, pe care nu-şi putea permite să-l ducă până la ultimele concluzii. Îşi aruncă paharul peste parapetul puţin înalt al acoperişului şi-l văzu răsucindu-se şi scânteind în soare, din ce în ce mai departe, apoi coborând. Îl fulgeră un gând răutăcios, de copil apucat: Sper să nimerească pe careva în cap!

Jos, la mare distanţă, paharul lovi asfaltul parcării şi explodă... atât de departe, încât Omul Întunecat nici măcar nu auzi.

Nu găsiseră şi alte bombe la Indian Springs. Întorseseră totul cu fundul în sus. Se-nţelegea astfel că Trash minase primele lucruri care-i ieşiseră în cale, elicopterele din hangarul 9 şi camioanele cu combustibil din garajul de alături.

Flagg îşi reînnoise ordinul ca Tra-shcan Man să fie ucis de îndată ce va apărea. Gândul că Trash bântuia prin toate acele foste proprietăţi guvernamentale, unde doar Dumnezeu ştie ce putea fi depozitat, îl făcea vizibil nervos.

Nervos.

Da. Acel minunat sentiment de siguranţă se evapora. Când începuse să se evapore? Nu putea spune cu siguranţă. Tot ce ştia era că lucrurile începuseră să meargă prost. Şi Lloyd era conştient de asta. Îşi dădea seama după felul în care îl privea: Poate n-ar fi fost o idee rea ca Lloyd să sufere un accident înainte de sfârşitul iernii. Era prieten prea bun cu cei mai mulţi dintre oamenii din garda palatului, ca Whitney Horgan sau Ken DeMott. Ba chiar şi cu Burlson, care dăduse în vileag chestia cu lista roşie. Se gândi într-o doară să-l jupoaie de viu pe Paul Burlson pentru gafa comisă.

Dar dacă Lloyd ar fi ştiut de lista roşie, nimic din toate acestea nu s-ar fi...

- Taci din gură, mormăi el. Taci... din... gură...

Dar gândul nu se lăsa alungat atât de uşor. De ce nu-i comunicase şi lui Lloyd numele conducătorilor din Free Zone? Nu ştia, nu-şi aducea aminte. La momentul respectiv, existase probabil un motiv cât se poate de valabil, dar cu cât încerca mai mult să şi-l amintească, cu atât îi aluneca printre degete. Oare fusese vorba de hotărârea viclean-prostească de a nu lăsa prea multe ouă în aceeaşi traistă - sentimentul că nu trebuie să încredinţeze unei singure persoane prea multe secrete, chiar şi unui om atât de prost şi de credincios ca Lloyd Henreid?

Pe figură i se zugrăvi tulburarea. Oare luase mereu asemenea hotărâri stupide?

Şi cât de credincios îi era Lloyd de fapt? Expresia aceea din ochii lui...

Deodată, hotărî să uite de toate şi să leviteze. Asta-i făcea întotdeauna să se simtă mai bine. Mai puternic, mai senin, apoi îi limpezea gândurile. Îşi ridică privirile spre cerul pustiului.

(sunt, sunt, sunt, SUNT...)

Tocurile uzate ale cizmelor se ridicară peste acoperiş, plutiră. se ridicară încă trei centimetri. Apoi cinci. Pacea se lăsă asupra lui, ştia acum că avea să găsească răspunsurile pe care le căuta. Mai întâi trebuie să...

- Sunt pe urmele tale, ştii?