În cele din urmă se întorsese la Indian Springs, simţindu-se în continuare ca o plăsmuire a imaginaţiei cuiva. Cât timp ceilalţi examinaseră descoperirile lui - capse incendiare, mine terestre, nişte nimicuri, de fapt - se discutase cu voie bună. Trash începuse să se simtă la largul lui pentru prima oară de când îl muşcase scorpionul.

Apoi, din senin, suferise o mutaţie în timp, trezindu-se tocmai la Powtanville. Careva îi spusese: "Oamenii care se joacă cu focul fac pe ei în pat, Trash", iar el îşi ridicase privirile, aşteptându-se să-l vadă pe Billy Jamieson, dar nu era Bill, ci Rich Groudemore din Powtanville, rânjind şi scobindu-se-n dinţi cu un chibrit, cu degetele negre de unsoare, fiindcă în pauza de masă făcuse o partidă de popice la sala Texaco din colţ. Iar altcineva a adăugat: "Ai face bine să-l ascunzi, Richie, Trash s-a-ntors în oraş." La început a crezut că este Steve Tobin, dar nu era Steve. Ci Carley Yates, în haina lui de motociclist, veche şi ponosită. Din ce în ce mai îngrozit, constată că sunt toţi de faţă, cadavre fără odihnă ce se treziseră iarăşi la viaţă. Richie Groudemore, Carley, Norm Morrisette şi Hatch Cunningham, cel care chelea, chiar dacă nu avea decât optsprezece ani, şi pe care ceilalţi îl strigau Hatch Cunnilingus.

Se hlizeau la el. Totul se întâmplă apoi ca şi cum n-ar fi trecut atâta amar de ani. Hei, Trash, de ce n-ai pus foc la ŞCOALĂ ? Hei, Trashy, ai pârlit porcu'? Hei, Trashcan Man, am auzit că tragi pe nări gaz Ronson pentru brichete, c pă bune?

Şi pe urmă Carley Yates: Hei, Trash, ce-a zis bătrâna Semple când i-ai dat foc la cecul de pensie?

Se chinui să ţipe la ei, dar din gâtlej nu-i ieşise decât o şoaptă: "Nu mă mai sâcâiţi cu cecul bătrânei Semple." Apoi o luă la fugă.

Restul se întâmplă ca într-un vis. Pusese mâna pe detonatoarele incendiare şi le montase pe autocisterne. Mâinile îşi văzuseră de treabă mecanic, în timp ce mintea lui bântuia cine ştie unde, într-un vârtej confuz. Oamenii îl văzuseră făcând naveta între garaj şi vehiculul său special de deşert, pe imensele cauciucuri de forma unor baloane, ba unii dintre ei îi făcuseră semne cu mâna, dar nimeni nu se apropiase ca să-l întrebe ce face. La urma urmei, purta talismanul lui Flagg.

Trashy muncea şi se gândea la Terre Haute.

La Terre Haute îi dădeau să muşte dintr-un obiect de cauciuc când îl supuneau la şocuri, iar bărbatul de la comenzi semăna uneori cu şeriful care-i ucisese tatăl, alteori cu Carley Yates sau cu Hatch Cunnilingus. Întotdeauna îşi jura amarnic să nu se pişe iarăşi pe el. Şi de fiecare dată o păţea.

După ce aranjase camioanele, se dusese în cel mai apropiat hangar şi se ocupase şi de elicoptere. Ca să facă o treabă ca lumea, dorise să le monteze şi ceasuri, prin urmare se dusese în bucătăria popotei, unde găsise nenumărate ceasuri din plastic, de doi bani bucata. Le potriveai la cincisprezece minute sau o jumătate de oră, şi când ajungeau la zero făceau ding şi ştiai că a sosit timpul să-ţi scoţi plăcinta din cuptor. Numai că de data asta, gândise Trash, în loc să facă ding, vor face bang. Îi plăcea chestia asta. Nemaipomenit. Dacă lui Rich Groudemore sau Carley Yates le venea ideea să decoleze cu elicopterele astea, vor avea o surpriză extraordinară. Nu făcuse decât să lege ceasurile de bucătărie la sistemul de aprindere al elicopterelor.

După ce terminase, judecata îi revenise pentru câteva clipe. Avu un moment de cumpănă. Se întorsese în looşi se uitase mirat la aparatele parcate în uriaşul hangar bântuit de ecouri şi apoi la propriile-i palme. Miroseau a catran ars. Dar aici nu era Powtanville. La Powtanville nu existau elicoptere. Soarele de Indiana nu strălucea cu puterea sălbatică a soarelui de aici. Se afla în Nevada. Carley şi prietenii lui de crâşmă erau morţi. Morţi din cauza gripei.

Trash îşi măsură opera cu îndoială. Ce făcea el aici, sabota echipamentul Omului întunecat? Era o absurditate, o nebunie. Nu-i rămânea decât să demonteze totul, cât mai repede cu putinţă.

O, dar dacă se gândea la exploziile acelea minunate!...

Încântătoarele focuri.

Combustibilul de avion arzând şi risipindu-se peste tot. Elicopterele explodând în aer. Extraordinar.

Deodată, renunţă la viaţa lui cea nouă. Tropăise înapoi la maşina lui specială, cu un zâmbet tainic pe faţa arsă de soare. Se urcase şi plecase... dar nu foarte departe. Aşteptase, până ce o cisternă ieşise în fine din garaj, târându-se pe pistă ca un imens gândac măsliniu-cafeniu. Iar atunci când sări în aer, aruncând săgeţi unsuroase de foc în toate direcţiile, Trash îşi lăsase binoclul jos şi lătrase spre cer, scuturându-şi pumnii în accesul lui de bucurie fără seamăn. Dar bucuria nu ţinuse mult, lăsând loc unei spaime de moarte şi unei dureri profunde.

Pornise prin deşert spre nord-vest, mânându-şi maşina cu o viteză care ar fi putut să-l coste viaţa. Cât trecuse de atunci? Nu ştia. Dacă i s-ar fi spus că erau în 16 septembrie, ar fi clătinat din cap, fără să înţeleagă despre ce era vorba.

Îşi făcu socoteala să se sinucidă, fiind unica soluţie care-i mai rămăsese, căci toţi se întorseseră acum împotriva lui, ceea ce era în ordinea firească a lucrurilor. Dacă muşti mâna care te hrăneşte, nu te poţi aştepta la altceva decât să se transforme în pumn. Ceea ce era nu numai un gest natural, dar şi un act de justiţie. În spatele camionului avea trei canistre mari cu benzină. Avea să şi le toarne în cap şi apoi să aprindă un chibrit. Era exact ceea ce merita.

Dar n-o făcuse. Nu ştia de ce. O forţă, mai tare decât chinul agonizant al remuşcărilor şi al singurătăţii, îl oprise. Chiar şi arsul de viu, aidoma călugărilor budişti, nu i se părea o pedeapsă suficientă. Adormise. Iar când se trezi, descoperi că în timpul somnului i se strecurase în creier un gând nou, iar acel gând era:

MÂNTUIREA.

Oare era posibil? Nu ştia. Dar dacă descoperea ceva... ceva marc... şi îl ducea Omului Întunecat, la Las Vegas, oare nu ar fi fost posibil? Şi chiar dacă MÂNTUIREA era imposibilă, ISPĂŞIREA poate că nu. Dacă s-ar fi dovedit realizabil, mai exista o şansă să moară mulţumit.

Ce? Ce anume ar fi putut fi? Ce putea fi suficient de mare pentru MÂNTUIRE sau chiar şi pentru ISPĂŞIRE? În nici un caz mine sau o baterie de aruncătoare de flăcări, grenade sau arme automate. Nici unul dintre lucrurile acestea nu era destul de interesant. Ştia unde se află două bombardiere experimentale mari (fuseseră construite fără ştirea Congresului, plătite din fondurile secrete ale apărării), dar nu avea cum să le aducă la Vegas, şi chiar dacă ar fi putut, nu exista nimeni care să le piloteze. După cum arătau, era nevoie de o echipă formată din cel puţin zece persoane, dacă nu mai multe.

Era ca un senzor de radiaţii infraroşii, care detectează căldura în întuneric şi dezvăluie acele surse de căldură ca pe nişte forme vagi. Capabil, în chip straniu, să simtă lucrurile părăsite în acest tărâm pustiu, unde fuseseră îndeplinite atâtea proiecte militare. Ar fi putut să se ducă aţă spre vest, direct la Project Blue, acolo de unde pornise toată povestea. Dar molima glacială nu era pe gustul lui şi, în felul lui confuz, dar nu în întregime ilogic, considera că n-ar fi fost nici pe gustul lui Flagg. Molimei nu-i păsa pe cine omoară. Omenirea ar fi avut o soartă mai bună dacă cei ce lansaseră Project Blue ar fi ţinut cont de acest fapt simplu.

Prin urmare pornise de la Indian Springs spre nord-vest, în peisajul dezolant al lui Nellis Air Force Range", oprindu-şi maşina ori de câte ori era nevoie să taie sârma ghimpată din gardurile înalte, marcate cu semne mari, pe care se putea citi PROPRIETATE A GUVERNULUI STATELOR UNITE ACCESUL INTERZIS şi SANTINELE ÎNARMATE şi CÂINI DE PAZĂ şi PRIN ACESTE FIRE TRECE CURENT DE ÎNALTĂ TENSIUNE. Dar electricitatea murise, ca şi câinii de pază şi santinelele înarmate, iar Trashcan Man îşi vedea de drum, corectându-şi uneori direcţia de mers. Se simţea atras, atras de ceva anume. Nu ştia despre ce este vorba, dar bănuia că este ceva mare. Suficient de mare.

Anvelopele Goodyear ale vehiculului său se învârteau neîncetat, purtându-l pe Trash peste văi seci şi pante atât de stâncoase, încât păreau spinările expuse doar pe jumătate ale unor stegozauri. Aerul uscat nu era tulburat de nici o boare. Temperatura urcase la peste o sută de grade. În liniştea deplină nu se auzea decât huruitul motorului Studebaker modificat al maşinii.

Trecând de culmea unei movile, văzu ce se afla dincolo şi opri vehiculul pentru o clipă, ca să se lămurească mai bine.

Înaintea lui apăruse un complex de clădiri înghesuite, licărind printre valurile de aer fierbinte ca argintul-viu. Barăci Quonset şi construcţii joase din beton. Ici şi colo, vehicule nemişcate pe străzile pline de colb. Întreaga zonă era împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată, iar de-a lungul sârmelor distingea şi conductorii din porţelan. Nu mici, pentru curent slab, menit să te ţină la distanţă, ci uriaşi, cât pumnul strâns.

Un drum pavat, cu două benzi, venea dinspre est şi se oprea înaintea unui corp de gardă ce amintea de un flacon de medicamente blindat. Aici nu întâlneai obişnuitele plăcuţe cu texte inteligente, de genul PREZENTAŢI APARATUL DE FOTOGRAFIAT POLIŢISTULUI MILITAR DE SERVICIU sau DACĂ V-A PLĂCUT LA NOI, COMUNICAŢI-I ŞI PARLAMENTARULUI DUMNEAVOASTRĂ. Singurul semn vizibil era unul vopsit cu roşu pe fond galben, culorile folosite în caz de pericol, iar textul era scurt şi la obiect: DOCUMENT DE IDENTIFICARE OBLIGATORIU.

- Mulţumesc, şopti Trashcan. Habar n-avea cui mulţumeşte. O, îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc.

Simţul lui special îl călăuzise în acest loc, de care fusese tot timpul convins că există fără să ştie unde.

Introduse maneta în viteza întâi şi coborî cu precauţie panta. Peste zece minute, pătrunsese pe drumul de acces la corpul de gardă. Drumul era blocat de bariere solide, în dungi albe şi negre, iar Trash se dădu jos ca să le examineze. În locurile de acest gen existau generatoare puternice, care să asigure energie suficientă în cazul situaţiilor deosebite. Se îndoia că vreunul dintre generatoare fusese capabil să asigure energia vreme de trei luni, totuşi trebuia să fie extrem de atent şi să se asigure la fiecare pas că sistemele de siguranţă erau scoase din funcţiune. Ceea ce căuta el se afla foarte aproape. Nu trebuia sub nici un motiv să se lase furat de grabă şi să sfârşească prăjit, ca un pui de găină în cuptorul cu microunde.

În spatele unui perete din sticlă groasă de zece centimetri, rezistentă la gloanţe, o mumie în uniformă militară se holba undeva, dincolo de el.

Trash se aplecă şi trecu pe sub barieră, apropiindu-se apoi de uşa micii gherete din beton. Încercă şi reuşi s-o deschidă. Asta era bine. Când un asemenea loc trecea automat pe alimentarea cu energie electrică alternativă, toate intrările erau prevăzute să se încuie de la sine. Dacă erai la toaletă, te trezeai blocat înăuntru, până ce trecea momentul de criză. Dar când se întrerupea şi circuitul de rezervă, totul se debloca din nou.

Santinela moartă răspândea un miros uscat, dulceag, interesant, ca de scorţişoară amestecată cu zahăr şi pusă pe foc. Nu se umflase şi nici nu putrezise, ci pur şi simplu se uscase. Pe partea de jos a gâtului se mai distingeau petele negre, caracteristice, ale lui Captain Trips. Într-un colţ, în spatele lui, stătea sprijinită o puşcă automată Browning. Trashcan Man o luă şi ieşi afară.

Trase piedica în dreptul poziţiei de foc cu foc, reglă înălţătorul şi apoi fixă arma în scobitura umărului lui descărnat. Ţinti un izolator de porţelan şi apăsă trăgaciul. Se auzi un zgomot puternic, ca şi cum cineva ar fi pocnit din palme, şi în nări îi pătrunse parfumul iute al corditei. Tăndările de porţelan săriră în toate părţile, dar explozia nu era însoţită de flacăra alb-purpurie caracteristică unei descărcări electrice puternice. Trashcan Man zâmbi.

Fredonând încet, se apropie de poartă şi o cercetă. Ca şi uşa corpului de gardă, nu era încuiată. O împinse puţin şi apoi se chirci. În locul acela se afla o mină de presiune, sub pavaj. Nu putea spune de unde ştia, însă era convins că nu se înşeală. Era posibil să fie armată, dar la fel de bine putea să nu fie.

Se întoarse la vehiculul său, îl puse în mişcare şi se apropie de bariere. Acestea se frânseră cu pocnete şi scrâşnete; roţile se rostogoliră peste ele. Soarele deşertului bătea nemilos. Ochii stranii ai lui Trashcan Man sclipeau de fericire. În faţa porţii coborî din maşină şi apoi introduse din nou maneta în viteza întâi. Vehiculul îşi văzu de drum fără şofer şi deschise poarta până la capăt. Trashcan Man se repezi în corpul de gardă.

Închise ochii, dar nu urmă nici o explozie. Foarte bine, era semn că nu mai mergea absolut nimic. Sistemele de siguranţă mai funcţionaseră poate o lună, chiar două, dar în cele din urmă căldura şi lipsa lucrărilor de întreţinere le venise de hac. Cu toate acestea, era hotărât să nu-şi slăbească vigilenţa.

Între timp, maşina lui înainta senin în dirceţia peretelui ondulat al unei barăci Quonset lungi. Trashcan Man intră în bază şi porni în fugă după ea, ajungând-o din urmă tocmai când sărea bordura a ceea ce un indicator denumea Illinois Street. Trase de manetă şi maşina se opri. Se urcă, o întoarse şi se apropie de baracă prin faţă.

Era un dormitor. În interiorul plin de umbre se simţea acelaşi miros de zahăr şi scorţişoară. Pe cele vreo cincizeci de paturi zăceau risipiţi poate douăzeci de soldaţi. Trashcan Man străbătu intervalul dintre paturi, întrebându-se încotro mergea. Aici nu exista nimic care să-l intereseze, corect? Bărbaţii fuseseră şi ei un soi de arme la vremea lor, dar acum gripa îi neutralizase.

Chiar la capătul clădirii se afla însă ceva care-i stârni interesul. Un anunţ. Se apropie să-l citească. Căldura de aici era insuportabilă. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele şi i se umflă ţeasta. Dar când ajunse înaintea semnului, începu să zâmbească. Da, aici era. Undeva, în această bază, se găsea ceea ce căuta el.

Pe plăcuţă era reprezentat schematic un om care făcea duş. Îşi săpunea bine organele genitale, aproape complet acoperite cu o jerbă de bule. Legenda suna astfel: NU UITA! ESTE SPRE BINELE TĂU SĂ FACI ZILNIC DUŞ!

Dedesubt era desenată o emblemă în galben şi negru: trei triunghiuri cu vârful în jos.

Simbolul radiaţiilor.

Trashcan Man izbucni în râs, ca un copil, şi bătu din palme în liniştea desăvârşită ce-l înconjura.

CAPITOLUL 69

WHITNEY HORGAN îl găsi pe Lloyd în cameră, zăcând pe patul pe care îl împărţise până nu demult cu Dayna Jurgens. Pe pieptul lui gol ţinea un pahar mare de gin cu tonic. Îşi contempla solemn imaginea reflectată de oglinda de deasupra capului.

- Poftim înăuntru, spuse când dădu cu ochii de Whitney. Ce rost are să ne împiedicăm de etichetă, pentru Dumnezeu. Nu te chinui să baţi la uşă! Ticălosule!

Ultimul cuvânt se auzi ticăosule.

- Eşti beat, Lloyd? îl întrebă Whitney precaut.

- Nu. Nu încă. Dar am s-ajung şi-acolo.