Începu să urce scara, simţind cum o cerceta cu privirea pe sub fusta scurtă a costumului de marinar pentru copii pe care-l purta, şi sub care nu avea altceva.
Uşa se închise în urma lor; obiectul pe care-l montase Harold rămăsese în cutia deschisă, pentru pantofi, în întunericul ce domnea în acea parte a clădirii. Dispozitivul era alcătuit dintr-un walkie-talkic marca Realistic, acţionat de baterii, luat de la magazinul Radio Shack. Capacul din spate fusese scos. De el fuseseră prinse opt batoane de dinamită. Cartea rămăsese deschisă. Fusese luată de la Biblioteca Publică din Bouldcr şi purta titlul 65 de câştigători ai premiilor Salonului Naţional al Tehnicii. Schiţa prezenta un montaj în care o sonerie de uşă era legată de un walkie-talkic similar cu cel din cutie. Dedesubt se putea citi legenda: Premiul al treilea, Salonul Naţional al Tehnicii 1977, realizat de Brian Ball, Rutland, Vermont. E suficient să pronunţi cuvântul magic şi soneriile de pe o rază de optsprezece kilometri vor începe să sune!
Câteva ore mai târziu, Harold se întoarse la parter, puse capacul pe cutia de pantofi şi o duse cu grijă la etaj. O puse pe primul raft al dulapului din bucătărie. Ralph Brentner îi spusese în după-amiaza aceea că Free Zone Committec îl invita pe Chad Norris să vorbească la următoarea lor şedinţă. Şi când se întâmpla asta? se interesase Harold în treacăt. Pe 2 septembrie, îi dezvăluise Ralph.
2 Septembrie.
CAPITOLUL 57
LARRY ŞI LEO stăteau pe trotuarul din faţa casei. Larry bea bere Hamm's caldă, iar Leo nişte suc Orange Spot, tot cald. Puteai bea la Boulder tot ce-ţi poftea inima, cât timp nu-ţi păsa că băutura e caldă, dintr-o cutie de conserve. Din spate venea huruitul continuu şi răguşit al maşinii Lawn boy. Lucy tăia iarba. Larry se oferise, dar Lucy clătinase din cap: Mai bine află ce se întâmplă cu Leo, dacă reuşeşti.
Era ultima zi a lui august.
A doua zi după ce Nadine se mutase la Harold, Leo nu apăruse la micul dejun. Larry îl găsise pe băiat la el în cameră, doar în chiloţi, cu degetul mare în gură. Refuza să comunice şi se arăta ostil. Larry se speriase mai tare decât Lucy, deoarece ea nu ştia cum se purta băiatul pe vremea când Larry de-abia îl cunoscuse. Pe atunci purta numele de Joe şi agita mereu un cuţit de măcelar.
Trecuse aproape o săptămână, iar Leo îşi mai revenise puţin, însă era departe de a fi vindecat şi refuza să discute despre cele petrecute.
- Femeia aceea are un amestec în chestia asta, îi spusese Lucy, în timp ce închidea capacul rezervorului de pe maşina de tăiat iarba.
- Nadine? Ce te face să crezi una ca asta?
- De fapt, nu aveam de gând s-o aduc în discuţie. Dar a trecut pe aici alaltăieri, când tu şi Leo vă încercaţi norocul la pescuit, pe Cold Creek. Dorea să-l vadă pe băiat. Eu am fost foarte bucuroasă că nu eraţi nici unul acasă.
- Lucy...
Îl sărută în fugă, iar el îşi strecură mâna pe sub bluza prinsă doar în bretele şi o mângâie tandru.
- E adevărat că te-am judecat greşit, îi mărturisi ea. Şi cred că voi regreta întotdeauna lucrul acesta. Dar Nadine Cross n-o să-mi placă niciodată, e ceva în neregulă cu femeia asta.
Larry nu-i răspunse, dar în mintea lui considera corect raţionamentul lui Lucy. În noaptea aceea, la King Sooper, se purtase ca o nebună.
- Şi încă ceva... când a fost aici, nu-i zicea Leo. Se folosea de celălalt nume. Joe.
Îi aruncă o privire îngândurată, în timp ce femeia apăsa demarorul automat, pornind maşinăria.
Acum, la o jumătate de oră după discuţie, îşi bea berea şi se uita la Leo bătând mingea de ping-pong pe care o găsise în ziua în care ei doi se duseseră la Harold, unde locuia acum şi Nadine. Mingea mică şi albă se murdărise foarte tare, dar nu se spărsese. Toc-toc-toc pe asfalt.
Leo (acum era cu adevărat Leo, nu-i aşa?) nu consimţise să intre la Harold în casă, în ziua aceea.
Chiar în casa în care mama-Nadine locuia acum.
- Nu vrei să mergem la pescuit, băiete? îi propuse Larry pe neaşteptate.
- Nu e peşte, răspunse Leo. Îl cercetă pe Larry cu ochii lui stranii, verzi ca apa mării. Îl cunoşti pe domnul Ellis?
- Cum să nu.
- El zice că putem bea apa când se întorc peştii. O bem fără să... Scoase o fluierătură şi-şi flutură degetele înaintea ochilor. ...Înţelegi tu.
- Fără să o fierbem?
- Da.
Toc-toc-toc.
- Îmi place de Dick. De el şi de Laurie. Întotdeauna îmi dau ceva de mâncare. El se teme că ei doi n-or să fie în stare, dar eu zic că da.
- Ce anume?
- Să aibă un copil. Dick crede că poate e prea bătrân. Dar eu cred că nu.
Larry tocmai se pregătea să întrebe cum de ajunseseră Leo şi Dick să discute acel subiect, apoi se abţinu. Răspunsul era de la sine înţeles: nu discutaseră. Dick n-ar fi stat de vorbă cu un puşti despre o problemă atât de intimă cum este făcutul unui copil. Leo... ştia, pur şi simplu.
Toc-toc-toc.
Da, Leo ştia anumite lucruri... sau le intuia. Nu voise să intre în casă la Harold, iar despre Nadine spusese ceva anume... nu mai ştia ce anume... dar Larry îşi adusese aminte de discuţia aceea şi fusese extrem de neliniştit sa afle că Nadine se mutase la Harold. Băiatul se purta ca şi cum ar fi fost în stare de transă, ca şi cum...
(...toc-toc-toc.)
Larry urmări mingea de ping-pong sărind în sus şi-n jos şi, străfulgerat de un gând, se uită la faţa băiatului. Ochii lui erau întunecaţi şi plecaţi cine ştie unde. Sunetul monoton al maşinii de tăiat iarba venea de departe, având efectul unui narcotic. Ziua era plăcută şi caldă. Iar Leo căzu acum iarăşi în transă, ca şi cum ar fi citit gândul lui Larry şi ar fi reacţionat la el.
Leo se dusese să vadă elefantul.
Larry îi spuse pe un ton normal de conversaţie:
- Da, cred că pot să aibă un copil. Dick nu are mai mult de cincizeci şi cinci de ani, după cum arată. Cary Grant a avut un urmaş chiar înainte să împlinească şaptezeci de ani.
- Cine-i Cary Grant? se interesă Leo.
