- Uzina de electricitate. Sabotaj. O tentativă de asasinat la adresa ta şi a lui Frannie. Astea sunt primele două lucruri care-mi vin în minte.
Fran pălise şi i se vedea pe chip consternarea.
- Chiar dacă n-o mărturiseşte explicit, continuă Larry, eu cred că a plecat în căutarea lui Mother Abagail, cu tine şi cu Ralph, în speranţa că veţi rămâne singuri şi te va putea ucide.
- A avut ocazia, preciză Stu.
- Poate că i-a fost frică.
- Vă rog să încetaţi! le ceru Fran cu tristeţe. Vă rog.
Stu se ridică şi se întoarse în salon. Avea a acolo un aparat de radio CB, legat la o baterie Die-Hard. După mai multe încercări, reuşi să intre în legătură cu Brad Kitchner.
- Brad, bătrâne! Sunt Stu Redman. Ascultă-mă. Ai putea să aduni câţiva băieţi care să facă de pază la uzina electrică în seara asta?
- Desigur, se auzi vocea lui Brad, dar pentru ce Dumnezeu?
- Păi, chestiunea asta e mai delicată. Bradley. Într-un fel sau altul, mi-a ajuns la urechi că s-ar putea să încerce cineva să facă rău acolo.
Răspunsul lui Brad nu poate fi reprodus.
Stu aşteptă sfârşitul tiradei, zâmbind.
- Te înţeleg foarte bine. Nu e vorba decât de seara asta, eventual şi mâine. După aceea, sper să se rezolve.
Brad îl asigură că poate aduna doisprezece oameni din Comitetul pentru Energie fără să se îndepărteze mai mult de două blocuri de casă şi că toţi ar fi bucuroşi să-l poată jugăni pe cel care intenţiona să comită nemernicia.
- Nu cumva e vorba de Rich Moffat?
- Nu, nu e Rich. Ascultă, o să mai vorbim despre asta, O.K.?
- Bine, Stu. Am să-i trimit să facă de pază.
Stu închise CB-ul şi se întoarse în bucătărie.
- Oamenii îţi permit să fii secretos cât pofteşti. Chestia asta mă sperie, ştiţi? Bătrânul sociolog chel are dreptate. Dac-am vrea, ne-am putea lăfăi aici ca regii.
Fran îşi puse mâna peste braţul lui.
- Aş vrea să-mi promiteţi ceva, amândoi. Şi anume că vom rezolva chestiunea asta odată pentru totdeauna la întâlnirea de mâine seară. Vreau să ştiu că se termină.
- Exil, mda. Nu mi-a trecut prin cap, mărturisi Larry, dar s-ar putea să fie cea mai bună soluţie. Acum îi iau pe Lucy şi Leo şi mergem acasă.
- Pe mâine, îi zise Stu.
- Da, da..., îi răspunse Larry, ieşind din încăpere.
Cu o oră înainte de revărsatul zorilor, în ziua de 2 septembrie, Harold stătea în Sunrise Amphitheater, privind în jos. Oraşul era încă învăluit în întuneric. Pe Nadine o lăsase dormind încă în cortul mic, pentru două persoane, pe care îl luaseră împreună cu alte câteva articole de tabără atunci când se strecuraseră din oraş.
Dar ne vom întoarce. Conducând carul triumfal.
În străfundul inimii lui, Harold se îndoia de asta. Întunericul se lăsase asupra lui în mai multe feluri. Ticălosul abject îi luase absolut totul - pe Frannie, respectul de sine, apoi jurnalul şi acum speranţa. Simţea că alunecă tot mai jos.
Vântul aprig îi răvăşea părul, făcând pânza întinsă a cortului să se zbată ritmic, pocnind sec, ca o mitralieră. În spatele lui, Nadine se tânguia în somn. Erau nişte sunete care-ţi trezeau spaima. Harold se gândi că era la fel de pierdută ca şi el, dacă nu mai rău. Gemetele pe care le scotea în somn trădau că visele ei nu erau nici pe departe fericite.
Dar eu am să rămân întreg la minte. Sunt în stare. Dacă reuşesc să ajung cu mintea intactă la întâlnirea cu soarta, tot înseamnă ceva. Da, înseamnă ceva.
Se întreba dacă Stu şi prietenii lui ajunseseră deja să-i înconjoare casa, aşteptându-l ca să-l poată aresta şi arunca la pârnaie. Avea să fie menţionat în cărţile de istorie ca primul deţinut din Free Zone, desigur, dacă s-o mai găsi vreun amărât care să le scrie. Bun venit vremurilor grele. HAWK LA ÎNCHISOARE, citiţi cu toţii, oameni buni. Păi aveau să aştepte mult şi bine. El se lansase definitiv în aventură; îşi aducea perfect aminte cum Nadine îşi ridicase mâna spre părul alb şi-i spusese: Prea târziu, Harold. Ochii ei erau ca ai unui mort.
- Foarte bine, şopti Harold. Mergem până la capăt.
Vântul întunecat de septembrie sufla sinistru printre copaci.
Şedinţa Comitetului din Free Zone a început cam peste paisprezece ore, în salonul casei în care locuiau Ralph Brentner şi Nick Andros. Aşezat într-un şezlong, Stu bătea în masă cu marginea cutiei lui de bere.
- O.K., oameni buni, am face bine să începem.
Glen stătea alături de Larry pe buza curbată a căminului, cu spatele spre micul foc pe care-l aprinsese Ralph. Nick, Susan Stern şi Ralph şedeau pe canapea. Ca întotdeauna, Nick avea la îndemână creionul şi blocnotesul. Brad Kitchner stătea chiar în cadrul uşii, cu o cutie de Coors în mână, discutând cu Al Blundell, care sorbea dintr-un Scotch cu sifon. George Richardson şi Chad Norris stăteau în apropierea ferestrei ce ocupa un întreg perete, urmărind apusul soarelui peste crestele munţilor Flatiron.
Frannie stătea cu spatele sprijinit confortabil de uşa debaralei unde Nadine plantase bomba. În rucsacul pe care-l ţinea între picioarele încrucişate avea jurnalul lui Harold.
- Faceţi ordine, vă rog, ordine! îi rugă Stu, bătând ceva mai tare. Merge magnetofonul, cheliosule?
- Merge, răspunse Glen. Văd că şi gura aia a ta e în stare perfectă de funcţionare, East Texas.
- Dacă o ung puţin, funcţionează nemaipomenit, spuse Stu, zâmbind. Se uită la cei unsprezece oameni răspândiţi în camera cuprinzătoare, de fapt o combinaţie de salon şi sufragerie. Perfect... Avem foarte multe treburi de rezolvat, dar în primul rând aş vrea să-i mulţumesc lui Ralph că ne-a pus la dispoziţie un acoperiş deasupra capului, băutură şi fursecuri...
Stu a ajuns să se priceapă foarte bine la chestiile astea, îi trecu lui Frannie prin minte. Încercă să judece cât de mult se schimbase el din ziua în care se întâlniseră, dar nu izbuti. Eşti prea subiectiv faţă de cei apropiaţi, trase ea concluzia. În orice caz, ştia sigur că atunci când îl cunoscuse, Stu ar fi rămas trăsnit de ideea de a conduce o şedinţă la care luau parte peste zece oameni... şi probabil ar fi sărit în sus dacă i s-ar fi sugerat să prezideze întrunirea celor peste o mie de cetăţeni din Free Zone. Avea acum înaintea ei un Stu care, dacă epidemia de gripă nu s-ar fi abătut asupra lor, n-ar fi existat niciodată.
