Voi muri. Dacă există Dumnezeu - iar acum cred că trebuie să existe - este voinţa Lui. Vom muri şi, ca urmare a morţii noastre, tot coşmarul acesta va cunoaşte un sfârşit.

Bănuia că Glen Bateman murise. Ieri auzise împuşcături dintr-una din celelalte aripi, multe împuşcături. Direcţia corespundea mai degrabă cu aceea în care-l duseseră pe Glen, nu pe Ralph. Ei bine, fusese bătrân, artrita îl chinuise, iar ceea ce le pregătise Flagg pentru dimineaţa aceasta avea să fie cât se poate de neplăcut, fără îndoială.

Paşii ajunseră în dreptul celulei sale.

- Scoală, băi, minunea lumii, se auzi o voce veselă. Rat-Man a venit să te salte, faţă palidă!

Larry se întoarse spre cel care-i vorbea. Un pirat negru şi rânjit, cu o salbă de dolari din argint la gât, stătea la uşa celulei, ţinând în mână o sabie. În spatele lui stătea funcţionarul ăla, cu ochelari pe nas. Burlson, parcă aşa-i chema.

- Ce este? întrebă Larry.

- Dragă domnule, îi explică piratul, este sfârşitul. Sfârşitul sfârşitului.

- Foarte bine, acceptă Larry, ridicându-se.

Burlson începu să-i vorbească repede, iar Larry simţi cât era de înfricoşat.

- Vreau să ştii că n-a fost ideea mea.

- Din câte înţeleg eu, nimic din ceea ce se întâmplă nu este, îl linişti Larry. Cine a fost omorât ieri?

- Bateman, mărturisi Burlson, lăsând privirile în jos. A încercat să fugă.

- A încercat să fugă, murmură Larry.

Începu să râdă. Rat-Man râse cu el, maimuţărindu-l. Râdeau împreună.

Uşa celulei se deschise. Burlson se apropie, cu cătuşele pregătite. Larry nu opuse nici un fel de rezistenţă, ci-i întinse mâinile. Burlson îi prinse brăţările.

- A încercat să fugă, repetă Larry. Într-o bună zi ai să fii şi tu împuşcat pe când vei încerca să fugi, Burlson. Ochii săi se îndreptară asupra piratului. Şi tu, Ratty. Tot aşa, într-o tentativă de fugă.

Începu din nou să râdă, dar de data asta Rat-Man nu se mai distra. Îi aruncă lui Larry o privire ursuză, apoi îşi ridică sabia.

- Lasă sabia jos, tâmpitule, îi porunci Burlson.

Porniră în şir - Burlson, Larry şi Rat-Man încheind plutonul. Când trecură de uşa de la capătul aripii, li se alăturară încă cinci bărbaţi. Unul dintre ei era Ralph, şi el în cătuşe.

- Hei, Larry, i se adresă Ralph întristat. Ai auzit? Ţi-au zis?

- Da, am auzit.

- Nişte ticăloşi. Dar sfârşitul lor e aproape, nu?

- Da, sigur că da.

- Terminaţi cu discuţia asta! îi repezi careva. Vouă vi se apropie sfârşitul. Să vedeţi voi ce vă aşteaptă. Distracţie, nu glumă.

- Nu, s-a terminat, insistă Ralph. Nu ştii? Nu-ţi dai seama?

Ratty îl îmbrânci pe Ralph, făcându-l să se împiedice.

- Tacă-ţi gura! ţipă el. Rat-Man nu mai vrea s-audă vrăjitoriile tale răsuflate! S-a săturat!

- Eşti foarte livid, Ratty, îi atrase atenţia Larry, zâmbind, îngrozitor de livid. Tu arăţi ca o faţă palidă.

Rat-Man îşi agită din nou sabia, dar în gestul lui nu era nici o ameninţare. Părea speriat, la fel ca ceilalţi. În aer plutea ceva, simţeau cu toţii că pătrunseseră sub umbra unei întâmplări teribile, iminente.

O dubă măsliniu-cafenie pe care scria ÎNCHISOAREA ŢINUTULUI LAS VEGAS aştepta în curtea însorită. Larry şi Ralph fură împinşi înăuntru, uşile trântite, motorul pornit şi o luară din loc. Se aşezară pe băncile tari, de lemn, cu mâinile încătuşate între genunchi.

Ralph îi comunică în şoaptă:

- L-am auzit pe unul dintre ei spunând că toată suflarea din Vegas se va afla acolo. Crezi că au de gând să ne răstignească, Larry?

- Asta sau ceva de acelaşi gen. Îl măsură pe Ralph cel solid. Pălăria lui pătată de transpiraţie i se înfundase pe cap. Pana era destrămată şi fără lustru, dar stătea în continuare înfiptă sfidător, în bandă. Ţi-e teamă, Ralph?

- Foarte tare, recunoscu Ralph. Când e vorba de durere, mă port ca un copil. Nu mi-a plăcut nici măcar să mă duc la doctor, ca să fac o injecţie. Dacă puteam, găseam o scuză oarecare şi nu mă duceam. Dar tu?

- Tot aşa. Nu vrei să vii aici, să stai lângă mine?

Ralph se ridică, zuruind din lanţurile cătuşelor, şi se aşeză alături de Larry. După câteva clipe de tăcere, Ralph îi spuse încet:

- Ne-am înhămat la o treabă teribilă.

- Aşa-i.

- Numai că mi-ar plăcea să ştiu la ce bun. Tot ce pot eu să înţeleg este că va face cu noi un spectacol. Ca să vadă toată lumea că el e barosanul. De-asta am bătut noi atâta cale?

- Nu ştiu.

Duba îşi vedea de drum. Stăteau pe bancă fără să-şi vorbească, ţinându-se de mână. Larry se temea, dar dincolo de sentimentul acesta superficial, pacea din sufletul lui nu fusese tulburată. Totul avea sa fie bine.

- Nu mă voi teme de nici un rău, murmură, deşi se temea.

Închise ochii şi se gândi la Lucy. Se gândi la maică-sa. Gânduri la întâmplare. Cum se scula în dimineţile reci, pregătindu-se pentru şcoală. Când i se întâmplase să verse în biserică. Cum găsise o revistă porno aruncată în rigolă şi se uitase la poze cu Rudy, amândoi fiind cam de nouă ani. Urmărind World Series în prima toamnă petrecută la L.A., cu Yvonne Wetterlin. Nu voia să moară, îi era teamă să moară, dar se împăcase cu acest gând. În ultimă instanţă, nu el fusese cel care luase vreodată vreo hotărâre, şi ajunsese să creadă că moartea nu era decât un spaţiu dramatic, un loc unde aştepţi, aşa cum aştepţi în foaierul artiştilor să-ţi vină rândul să intri în scenă.

Îşi impuse să rămână cât mai calm cu putinţă şi să fie pregătit.

Duba se opri şi uşile se deschiseră. Lumina orbitoare a soarelui se revărsă înăuntru, făcându-i pe amândoi să clipească orbiţi. Rat-Man şi Burlson săriră înăuntru. O dată cu lumina soarelui pătrunse la ei un sunet - un murmur profund şi neliniştit care-l făcu pe Ralph să-şi înalţe capul, prudent. Dar Larry înţelesese despre ce zgomot era vorba.

În 1986, Tattered Remnants cântaseră în cel mai mare concert al lor - în deschidere pentru Van Halen, la Chavez Ravine. Înainte de a intra în scenă, auzise exact acelaşi zgomot. Când coborî din dubă, prin urmare, ştia la ce să se aştepte şi rămase impasibil, cu toate că Ralph, venind alături de el, gemu uşor.

Se aflau pe gazonul din faţa unui hotel-cazino uriaş. Intrarea era flancată de două piramide aurii. Pe iarbă erau trase două camioane cu platformă dreaptă. Pe fiecare platformă se găsea o colivie construită din ţeavă de oţel.

În jur erau oameni.

Se răspândiseră pe pajişte, într-un cerc neregulat. Stăteau în parcarea cazinoului, pe treptele ce urcau spre recepţia hotelului, pe aleea rotundă unde oaspeţii îşi lăsau odinioară maşinile, în vreme ce portarul fluiera după un băiat din parcare. Se răspândiseră chiar şi în stradă. O parte dintre băieţii mai tineri îşi ridicaseră prietenele pe umeri, ca să vadă mai bine festivităţile ce aveau să urmeze. Murmurul acela profund era zgomotul făcut de gloata-animal.

Larry îi trecu în revistă pe cei din jur, şi nici măcar o singură privire nu rezistă ochilor săi. Feţele lor erau livide şi pierite, marcate de semnul morţii şi părând să aibă ştiinţă de asta. Totuşi, se adunaseră aici.