Un scaun căzu în faţa ei, frumos, pe picioare. Perna lui era o masă informă şi neagră, arzând înăbuşit.
CemamaDRACU'?
Ceva se prăbuşi pe şezutul scaunului şi se rostogoli pe jos. Din obiect picura un lichid. Cu groază, dar şi cu un soi de detaşare, constată că era vorba de un braţ omenesc.
Stu? Stu! Ce se-ntâmplă?
Un bubuit continuu şi chinuitor o împresură şi din toate părţile începură să curgă cele mai diverse lucruri. Pietre. Fragmente de cherestea. Cărămizi. Un bloc de sticlă pe care apăruse un păienjeniş de spărturi (nu cumva biblioteca din salonul lui Ralph era construită din asemenea blocuri?). O cască de motociclist cu o gaură oribilă, letală, în dreptul cefei. Vedea totul cât se poate de bine... mult prea bine. Acum doar câteva secunde fusese întuneric...
Vai, Stu, pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? Ce se-ntâmplă? Nick? Larry?
Lumea ţipa. Bubuiturile continuau fără răgaz. Lumina era mai puternică decât în miezul zilei. Orice pietricică arunca o umbră. Diverse lucruri cădeau în jurul ei. O scândură cu un piron de vreo cincisprezece centimetri se opri foarte aproape de ea.
... copilul!...
Iar pe urmele lui veni un alt gând, un reflex al vechilor ei premoniţii: Harold a făcut asta, Harold a făcut asta, Harold...
Ceva se abătu asupra capului, gâtului, spatelui ei. Ceva uriaş se lăsă asupra ei, ca un coşciug capitonat.
DOAMNE DUMNEZEUL MEU, VAI, COPILUL MEU...
Întunericul o absorbi spre nicăieri, unde nici măcar Omul Întunecat n-o putea urmări.
CAPITOLUL 59
Păsări.
Auzea păsări.
Fran zăcu în întuneric şi ascultă ciripitul păsărilor multă vreme până să-şi dea seama că întunericul nu era de fapt atât de profund, ci roşiatic, mobil şi paşnic. Îi aducea aminte de copilărie. Sâmbătă dimineaţa, şcoală nu, biserică nu, ziua în care poţi dormi până târziu. Ziua în care te poţi scula puţin câte puţin, după voia inimii. Stai cu ochii închişi şi nu vezi nimic, doar o beznă roşiatică, şi anume soarele de sâmbătă, filtrat prin ecranul delicat al capilarelor din pleoapele tale. Asculţi păsările cântând în bătrânii stejari şi simţi în nări chiar mirosul sării de mare, pentru că te numeşti Frances Goldsmith, şi ai unsprezece ani, într-o dimineaţă de sâmbătă, la Ogunquit...
Păsări. Auzea păsări.
Dar nu era la Ogunquit, ci la
(Boulder)
Suci chestiunea asta pe toate feţele în bezna roşie, apoi îşi aduse brusc aminte de explozie.
(?Explozie?)
(Stu!)
Cuprinsă de temeri, deschise ochii.
- Stu!
Dar Stu se afla alături de ca, pe pat, cu un bandaj alb şi curat pe antebraţ, cu o tăietură suficient de adâncă şi uscată pe un obraz şi cu părul în parte ars; dar era Stu, era viu, alături de ea, iar când o văzu că deschide ochii, pe figura lui se citi o imensă uşurare şi spuse:
- Frannie. Slavă Cerului!
- Copilul, şopti ea, cu gâtul uscat.
El privi în gol şi o teamă oarbă i se răspândi, rece şi paralizantă, în tot trupul.
- Copilul, repetă ca, forţându-se să scoată sunete prin gâtlejul aspru ca glaspapirul. Am pierdut copilul?
Bărbatul înţelese de-abia acum. O îmbrăţişă stângaci, cu braţul sănătos.
- Nu, Frannie, nu. N-ai pierdut copilul.
Ea începu să plângă, lacrimile grele i se scurgeau pe obraji, şi îl îmbrăţişă cu toată puterea, fără să-i pese de durerile atroce din toţi muşchii. Îl strânse în braţe. Viitorul era mai târziu. Lucrurile de care avea cea mai mare nevoie pe lume se aflau acum aici, în încăperea scăldată de soare.
Prin fereastra deschisă se auzea ciripitul păsărilor.
- Spune-mi ce s-a întâmplat? îl rugă ea mai târziu.
- Fran...
Pe figura lui îndurerată se vedea că nu e dispus să vorbească.
- Nick? şopti ea. Înghiţi cu greutate şi în gâtul ei se auzi un mic ţăcănit. Am văzut un braţ, un braţ retezat...
- Ar fi mai bine să aşteptăm...
- Nu, trebuie să ştiu. E foarte grav?
- Şapte morţi, răspunse el răguşit. Cred că am avut noroc. Ar fi putut să se întâmple o nenorocire mult mai mare.
