- Lloyd? Tu eşti?

- Eu sunt, Trash. Lloyd tremura, din toate încheieturile, la fel ca Whitney. Hei, ce-ai adus acolo? Nu cumva...

- E Marea Lovitură, îi împărtăşi Trash fericit. E bomba atomică. Începu să se legene încolo şi încoace pe scaunul căruciorului electric, ca un proaspăt convertit, la întrunirea vreunei secte de exaltaţi. Bomba atomică, Marea Lovitură, focul cel mare, viaţa mea pentru tine!

- Du-o de-aici, Trash, şopti Lloyd. E periculoasă. Frige... Du-o de-aici...

- Fă-l să scape de ea, Lloyd, scânci Omul Întunecat, în ultimul hal de speriat. Trimite-l cu ea de unde-a adus-o. Spune-i...

Singurul ochi sănătos al lui Trashcan se căscă neîncrezător.

- Unde-i el? întrebă, apoi glasul i se ridică, într-un urlet de moarte. Unde-i el? A plecat! Unde este? Ce i-aţi făcut?

Lloyd făcu un ultim şi suprem efort:

- Trash, trebuie să scapi de obiectul acela. Trebuie...

Deodată, Ralph strigă:

- Larry! Larry! Mâna lui Dumnezeu!

Figura lui Ralph vădea o fericire imensă. Ochii îi străluceau. Arăta spre cer.

Larry îşi ridică privirea. Văzu ghemul de electricitate pe care Flagg îl iscase din vârful degetului. Acum căpătase dimensiuni enorme. Atârna pe cer, tremurând şi aplecându-se spre Trashcan Man, emiţând scântei, ca firele de păr încărcate de sarcină electrică. Larry constată absent că aerul era atât de încărcat de electricitate, încât până şi părul de pe trupul lui se ridicase.

Iar forma aceea de pe cer avea cu adevărat forma unei mâini.

- Nuuu! se tângui Omul Întunecat.

Larry se uită spre el... dar Flagg nu se mai afla acolo. Avu impresia că un lucru monstruos se afla în faţa locului unde stătuse Flagg. Ceva prăbuşit, cocoşat şi aproape fără formă - ceva cu ochi galbeni enormi, cu pupila tăiată ca la pisici.

Apoi dispăru.

Larry văzu hainele lui Flagg - jacheta, pantalonii, cizmele - rămase în poziţia lor normală, deşi nu mai îmbrăcau nimic. Pentru o fracţiune de secundă mai păstrară forma trupului pe care-l îmbrăcaseră. Apoi se prăbuşiră. Focul albastru şi scânteietor din cer se abătu asupra căruţului electric galben, pe care Trashcan Man reuşise să-l aducă, nu se ştie cum, tocmai de la Nellis Range. Îşi pierduse părul, vărsase sânge şi în cele din urmă îşi vărsase toţi dinţii, pe măsură ce boala de radiaţii pătrundea tot mai adânc în el, cu toate acestea nu renunţase nici o clipă la gândul de a-i aduce Omului Întunecat darul lui... nimic nu-l împiedicase să-şi împlinească hotărârea.

Globul albastru se prăbuşi în partea din spate a căruţului, căutând ceea ce se găsea acolo, atras irezistibil.

- Căcat, am belit-o cu toţii! ţipă Lloyd Henreid.

Îşi puse mâinile în cap şi căzu în genunchi.

O, Doamne, mulţumescu-ţi Ţie Doamne Dumnezeule, gândi Larry. Nu mă voi teme de nici un rău, nu mă v...

Lumina albă şi tăcută umplu lumea.

Focul sfânt îi mistui pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi, fără osebire.

CAPITOLUL 74

STU SE TREZI ÎN ZORI, după o noapte de somn neliniştit; tremura, deşi Kojak stătea încovrigat alături de el. Cerul dimineţii era albastru şi îngheţat. În pofida frisoanelor, era fierbinte, căci avea febră.

- Bolnav, murmură.

Kojak deveni atent. Începu să mişte din coadă şi porni de-a lungul văii. Aduse o bucată de lemn uscat şi o depuse la picioarele lui Stu.

- Bolnav, spusesem, dar e bine şi-aşa, îl lăudă Stu.

Îl trimise pe Kojak să mai aducă vreo duzină de beţe şi aprinse focul. Chiar stând aproape de căldură, nu reuşea să-şi alunge frisoanele, deşi, paradoxal, picături mari de transpiraţie i se scurgeau pe obraz. Se îmbolnăvise de gripă, sau de ceva asemănător. Simptomele se iviseră la două zile după plecarea lui Glen, Larry şi Ralph. În următoarele două zile, gripa păruse să cocheteze cu ideea dacă merita sau nu să-l atace. Din câte se vedea, ajunsese la concluzia că merita. Pe măsură ce trecea timpul, se simţea tot mai rău. Iar în dimineaţa aceasta, starea lui era cu adevărat gravă.

În mulţimea de nimicuri din buzunare, Stu găsi un ciot de creion, carnetul (toate însemnările legate de organizarea în Free Zone, altădată aparent vitale, i se păreau acum nişte prostii nevinovate, în cel mai bun caz) şi legătura de chei. Se întreba de multă vreme ce să facă cu ele, iar în ultimele câteva zile îl surprinse şi pe el tristeţea şi nostalgia aproape dureroase stârnite de chei. Aceasta era de la apartament. Asta de la dulap. Iar asta, cheia de rezervă a maşinii lui, un Dodge din 1977 foarte ruginit, care, probabil, se mai afla şi acum parcat în spatele blocului de pe 31 Thompson Street, din Arnette.

De inel era prinsă şi adresa lui, scrisă pe o bucată de carton, introdusă într-un înveliş de plastic: STU REDMAN - 31 THOMPSON STREET - TEL. (713) 555-6283. Scoase cheile de pe inel, le cântări gânditor în podul palmei şi apoi le aruncă. Ultima rămăşiţă din ceea ce fusese el cândva căzu în valea seacă, izbindu-se cu zgomot de un smoc uscat de iarbă, unde avea să rămână până la sfârşitul vremurilor. Scoase cartonul din plasticul lui, apoi rupse o foaie albă din carnet.

Dragă Frannie, scrise el în partea de sus.

Îi povesti tot ce se întâmplase până când suferise fractura. Că dorea s-o revadă, dar nu avea speranţa să-i mai fie dat. În cel mai bun caz, Kojak avea să regăsească drumul spre Boulder şi să se întoarcă. Îşi şterse absent lacrimile de pe obraz cu podul palmei şi mai scrise că o iubeşte. Vreau să mă plângi şi pe urmă să-ţi vezi de viaţa ta, tu şi copilul trebuie să mergeţi mai departe. Acesta este lucrul cel mai important, acum. Semnă, împături coala şi o strecură în plicul din plastic. Apoi agăţă inelul de zgarda lui Kojak.

- Ce câine cuminte, îl lăudă el după ce terminase operaţiunea. Nu vrei să dai o raită? Poate găseşti un iepure sau altceva!

Kojak urcă panta prin locul unde Stu îşi rupsese piciorul şi dispăru. Stu îl urmări cu un amestec de amărăciune şi amuzament, apoi culese cutia de 7-Up pe care Kojak i-o adusese dintr-unul din drumurile lui, în loc de lemn. O umpluse cu apă amestecată cu noroi din şanţ. Între timp, noroiul se lăsase pe fund. Nisipul îi scrâşnea între dinţi, dar, după cum i-ar fi zis maică-sa, mult mai rău ar fi fost dacă n-ar fi avut deloc. Bău încet, potolindu-şi încetul cu încetul setea. Fiecare înghiţitură era dureroasă.

- Mare curvă e şi viaţa, mormăi el, apoi râse de sine.

Îşi pipăi umflătura de la gât, apărută sus, chiar sub falcă. După câteva clipe se lăsă pe spate, cu piciorul fracturat înaintea lui, şi adormi.

Tresări din somn după o oră, speriat şi strângând în pumn pământul nisipos. Avusese un coşmar? Oricum, coşmarul părea să continue. Terenul se mişca lent sub mâinile lui.

Cutremur? Oare se poate petrece un cutremur aici?

Pentru un moment se agăţă de ideea că trebuie să fie efectul delirului, că febra îi revenise în timpul somnului. Privind şanţul însă, văzu ţărâna alunecând în mici pârâie noroioase. Înaintea ochilor săi miraţi se rostogoliră pietricele, pe suprafaţa cărora străluceau fragmente de mică şi cuarţ. Urmă un bubuit surd şi încet - care pătrunse, cu forţa, parcă, în urechile lui. În clipa următoare se zbătu să respire, ca şi cum aerul ar fi fost măturat din valea tăiată de furia torentului de ape.

Deodată auzi un scâncet. Silueta lui Kojak, ghemuit şi cu coada între picioare, se profila pe marginea de vest a râpei. Se uita spre apus, în direcţia Nevadei.

- Kojak! strigă Stu, cuprins de panică.

Zgomotul acela surd, care îi sunase ca şi cum Dumnezeu ar fi bătut din picior pe întinderea deşertului, undeva, nu la mare distanţă, îl scosese din minţi.

Kojak se rostogoli pe pantă şi se opri lângă el, scheunând. Stu mângâie câinele pe spate şi-i simţi tremurul. Trebuia să vadă cu ochii lui, trebuia neapărat. Acum era absolut sigur: ceea ce trebuia să se întâmple se întâmpla chiar acum. Chiar acum.

- Vreau să ajung sus, băiete, murmură Stu.

Se târî până la marginea estică a râpei. Deşi era ceva mai abruptă, existau mai multe puncte de sprijin. De trei zile îl preocupa gândul că ar putea ajunge până sus, dar considerase că n-avea nici un rost. Fundul văii îl ferea de vânt, exista şi apă. Dar acum simţea nevoia să ajungă acolo. Să vadă. Târî în urma lui piciorul strâns în atele, ca pe o bâtă. Se sprijini în mâini şi-şi întinse gâtul, ca să vadă vârful. Părea foarte sus şi foarte departe.

- Nu sunt în stare, băiete, îi mărturisi lui Kojak, dar începu totuşi să se târască.

Pe fund se adunase o nouă grămadă de moloz, urmare a... cutremurului. Sau ce-o fi fost. Stu trecu de ea, apoi începu să se cătare încet spre culme, sprijinindu-se pe mâini şi pe genunchiul stâng. Înaintă doisprezece metri, apoi pierdu şase, până ce reuşi să se prindă de un fragment de cuarţ şi să se oprească din alunecare.

- Nu, n-am să reuşesc, îşi zise el, gâfâind.