Peste zece minute o luă de la capăt şi parcurse încă zece metri. Se odihni. Porni iarăşi. Ajunse într-un loc fără puncte de sprijin şi se văzu silit să se târască încet spre stânga, în căutarea unui reper. Kojak îl însoţea, întrebându-se, desigur, ce-avea de gând nebunul ăsta, care-şi părăsea apa şi focul prietenos şi cald.

Cald. Prea cald.

Febra îi creştea probabil din nou, măcar bine că-l lăsaseră frisoanele. Un nou val de transpiraţie îi scălda faţa şi braţele. Părul, prăfuit şi uleios, îi atârna în ochi.

Doamne, ce ard! Probabil că am treizeci şi nouă sau patruzeci de grade...

Se uită întâmplător la Kojak. Avu nevoie de aproape un minut ca să înţeleagă ce vedea. Kojak respira din greu, cu limba scoasă. Nu era febră, sau nu numai febră, pentru că şi Kojak se înfierbântase.

Deasupra lui se formase un cârd de păsări, care ţipau şi zburau fără ţintă.

Au simţit şi ele. Păsările au simţit şi ele ceva.

Frica îi dădu forţe noi şi începu iar să urce. Trecu o oră, şi încă una. Se lupta cu fiecare pas, cu fiecare centimetru. Vedea deasupra bucăţi rupte din pavaj. Nu-i mai rămăseseră decât vreo doi metri, dar panta era aici deosebit de abruptă şi de netedă, încercă o dată să înainteze unduindu-se ca un şarpe, dar pietrişul nesigur ce stătuse la baza şoselei începuse să curgă de sub el şi se temu ca mişcându-se să nu cadă din nou, rupându-şi poate şi celălalt picior.

- Am rămas înţepenit, mormăi el. Fir-ar să fie. Acum ce mă fac?

Curând îi fu foarte limpede ce avea să se întâmple. Chiar dacă el rămânea nemişcat, pământul din jur începea să se lase. Alunecă un centimetru şi căută un punct de sprijin cu mâna. Piciorul rupt îl durea rău, şi nu-i trecuse prin minte să ia pilulele Jui Glen.

Alunecă patru centimetri. Apoi încă vreo doisprezece. Talpa stângă îi atârna deja în gol. Nu se mai susţinea decât în mâini şi, sub ochii lui, începură să-i alunece, săpând zece dâre în terenul umed.

- Kojak! strigă disperat.

Nu se aştepta la aşa ceva, dar se trezi cu el alături. Stu îl prinse orbeşte de gât, fără speranţa că se va salva, ci cu gestul omului care se îneacă şi se agaţă de orice. Kojak nu i se feri din cale. Se fixă în teren şi-şi încordă forţele. O clipă rămaseră încremeniţi, ca un grup statuar. Apoi Kojak începu să urce încet, lovind cu unghiile în pietricele. Ţărâna îi venea lui Stu în faţă şi închise ochii. Kojak trăgea din greu, gâfâind ca un compresor în urechea dreaptă a lui Stu.

Îşi deschise pleoapele cu precauţie şi constată că erau aproape de vârf. Kojak stătea cu grumazul aplecat şi împingea de zor cu picioarele din spate. Parcurseseră astfel încă cincisprezece centimetri. Acum era suficient. Cu un strigăt, Stu se desprinse de gâtul câinelui şi se prinse de o bucată de asfalt. I se frânse în mâini. Se agăţă de alta. Pielea de pe două degete i se coji ca un abţibild şi ţipă de durere. Durerea cruntă avu asupra lui efectul unui curent galvanic. Se târî până sus, ajutându-se de piciorul valid, şi, în cele din urmă, ajunse pe suprafaţa de asfalt a lui 1-70, unde rămase zăcând cu ochii închişi.

Kojak veni lângă el, scâncind şi lingându-i pe faţă.

Stu se ridică apoi încet şi privi spre vest. Rămase aşa multă vreme, fără să bage de seamă valurile de căldură ce se abăteau asupra lui cu putere.

- O, Doamne, spuse într-un târziu cu o voce slabă şi tremurătoare. Uită-te, Kojak. Larry. Glen. S-a terminat cu ei. Doamne, totul s-a terminat. Totul.

Norul în formă de ciupercă domina orizontul aidoma unui pumn strâns, la capătul braţului lung şi prăfos. Se rotea turbat, iar la margini apăruseră primele semne ale risipirii lui. Pe suprafaţa lui jucau umbre roşu-portocalii posomorâte, ca şi cum soarele ar fi hotărât să apună la începutul după-amiezei.

Furtuna de foc, îi trecu prin minte.

În Las Vegas nu mai rămăsese nimic viu. Cineva nu-şi văzuse de treabă şi declanşase o bombă nucleară... ba încă una din cele mari, din câte se vedea şi se simţea. Poate explodaseră chiar mai multe deodată. Glen, Larry, Ralph... chiar dacă nu ajunseseră încă la Vegas, chiar dacă se mai aflau pe drum, nu-ncape îndoială că se aflau destul de aproape ca să fie arşi de vii.

Alături de el, Kojak scheună trist.

Cenuşa. Oare în ce parte o va sutla vântul?

Ce mai conta?

Îşi aminti de scrisoarea adresată lui Fran. Trebuia neapărat să adauge ce se întâmplase. Dacă vântul împingea norul spre est, putea să le facă necazuri... dar, dincolo de asta, trebuia ca ei să afle că Las Vegas, fortăreaţa Omului Întunecat, fusese ştearsă de pe faţa pământului. Oamenii dispăruseră împreună cu jucăriile morţii răspândite peste tot şi aşteptând să le culeagă cineva. Scrisoarea trebuia să cuprindă toate aceste lucruri.

Dar nu acum. Acum era prea obosit. Urcuşul îl epuizase, iar priveliştea teribilă a norului atomic pe cale de a se risipi îi răpise şi ultimele puteri. Nu simţea nici o urmă de triumf, ci doar o sfârşeală absolută. Se lăsă pe asfalt, iar înainte de a luneca spre somn ultimul lui gând a fost: Oare câte megatone să fi avut? Dar-asta nu va şti nimeni niciodată. Şi nici nu va interesa pe cineva.

Se trezi după ora 6. Ciuperca dispăruse, dar cerul căpătase la apus o nuanţă roz-roşie supărată, ca o urmă de arsură. Stu se târî până pe banda din mijlocul autostrăzii unde se prăbuşi, extenuat. Frisoanele îi reveniseră. Ca şi febra. Îşi pipăi fruntea cu încheietura mâinii, încercând să-şi dea seama ce temperatură are. Probabil peste 38 de grade.

La lăsatul serii, Kojak apăru ţinând un iepure în fălci. Îl depuse la picioarele lui Stu şi mişcă din coadă, aşteptând să fie lăudat.

- Ce câine cuminte, spuse Stu, obosit. Drăguţu' de tine.

Kojak mişcă şi mai repede din coadă. Da, sunt un câine cât se poate de cuminte, părea să accepte el. Dar rămase în continuare cu privirile aţintite asupra lui Stu, ca şi cum ar mai fi aşteptat ceva şi o parte din ritual nu ar fi fost îndeplinit. Stu încercă să înţeleagă despre ce anume era vorba. Creierul lui funcţiona încet, de parcă îi turnase cineva melasă peşte toate rotiţele minţii, în timp ce dormea.

- Ce câine cuminte, repetă el, uitându-se la iepurele mort. Atunci îşi aduse aminte ce anume lipsea. Aport, Kojak, spuse el, mai ales ca să-i facă plăcere câinelui, pentru că nici nu ştia dacă are chibriturile la el.

Kojak o luă din loc şi se întoarse curând cu o bucată zdravănă de lemn uscat. Chibriturile erau la el, în schimb se pornise un vânt destul de puternic, iar mâinile îi tremurau rău. Avu nevoie de mult timp până să facă focul. La cel de-al zecelea chibrit izbuti să aprindă surcelele, dar atunci veni o pala de vânt şi stinse flacăra. Stu potrivi din nou surcelele cu grijă şi le protejă cu trupul şi cu mâinile sale. Îi mai rămăseseră opt beţe într-un plic La Salle Business School. Găti iepurele, îi dădu lui Kojak jumătatea sa, dar nu reuşi decât să guste puţin din jumătatea lui. Îi aruncă lui Kojak ce mai rămăsese. Kojak nu se repezi. Privi carnea, apoi scheună neliniştit în direcţia lui Stu.

- Hai, băiete, eu nu mai pot.

Kojak mancă restul. Stu tremura. Cele două pături rămăseseră desigur pe fundul râpei.

Soarele apuse, iar cerul avea o culoare de-a dreptul grotescă la apus. Cel mai spectaculos apus pe care-l văzuse Stu în viaţa lui... şi cel mai otrăvit. Îşi aducea aminte şi acum vocea crainicului care prezenta jurnalul de la Movie Tone, pe la începutul anilor şaizeci, povestind entuziasmat că, după un test nuclear, urmau nişte apusuri minunate timp de săptămâni întregi. La fel ca după cutremure, de altfel.

Kojak se întoarse din râpă cu ceva în gură - una dintre pături. O lăsă în poala lui Stu.

- Hei, îi spuse Stu, îmbrăţişându-l. Habar n-ai tu ce câine nemaipomenit eşti!

Kojak scutură din coadă, în semn că ştia foarte bine.

Stu se înfăşură în pătură şi se apropie de foc. Kojak se cuibări lângă el şi curând dormeau amândoi. Dar somnul lui Stu fu uşor şi neliniştit, mereu pe marginea delirului. La un moment dat, după miezul nopţii, ţipă în somn şi îl trezi pe Kojak.

- Hap! exclamă Stu. Fă bine şi închide pompele! Vine! Omu' negru e pe urmele tale! Fă bine şi închide pompele! E-n maşina aia veche de colo!

Kojak scânci speriat. Omul era bolnav. Simţea mirosul bolii, dar împreună cu mirosul acela apăruse şi un altul. Un miros negru. Mirosul pe care-l aveau şi iepurii, când se năpustea asupra lor. Mirosul lupului căruia îi scosese maţele sub casa lui Mother Abagail, la Hemingford Home. Mirosul întâlnit prin oraşele prin care trecuse în drum spre Boulder, urmându-l pe Glen Bateman. Era mirosul morţii. Dacă ar fi putut să-l atace şi să-l alunge din Om, ar fi făcut-o. Dar duhoarea era în Omul acesta. Omul trăgea în piept aer sănătos şi expira mirosul morţii ce va să vie, iar lui nu-i rămânea decât să aştepte şi să vadă totul, până la sfârşit. Kojak scânci iarăşi, încet, apoi adormi.

Stu se trezi a doua zi cu febră mai mare ca niciodată. Ganglionii de sub bărbie i se umflaseră cât mingile de golf. Ochii îi erau nişte bile fierbinţi.

Mor... da, nu-ncape nici o îndoială.

Îl chemă pe Kojak şi îi scoase inelul cu scrisoarea pusă în plicul din plastic. Scriind cu grijă, adăugă ceea ce văzuse şi puse nota la locul ei. Se culcă şi adormi. Apoi, fără să ştie prea bine cum, era din nou aproape întuneric. Un alt apus îşi oferea spectacolul oribil şi încântător. Iar Kojak adusese un popândău pentru cină.

- Mai mult de-atât n-ai fost în stare?

Kojak mişcă din coadă şi rânji ruşinat.

Stu îl fripse, îl împărţi şi reuşi să mănânce întreaga lui jumătate. Carnea era tare şi avea un gust oribil, iar după ce termină îl chinuiră mai multe crampe la stomac.

- Când mor, vreau să te întorci la Boulder, îi spuse câinelui. Tu te întorci şi o găseşti pe Fran. O găseşti pe Frannie. Ai înţeles, câine mare şi prost ce eşti?

Kojak clătină din coadă, plin de îndoială.

Peste o oră, stomacul lui Stu scoase un ghiorăit de avertisment. De-abia avu timp să se rostogolească într-un cot, evitând astfel să se murdărească cu jumătatea lui de popândău.

- Al naibii, mormăi el nefericit, apoi adormi la loc.