Din femeia întinsă pe pat nu mai rămăsese decât un schelet înfăşurat în pielea subţire şi întinsă, de nuanţa cenuşii. Părea asexuată. Părul aproape şi-l pierduse, sânii îi dispăruseră, gura îi atârna deschisă, iar respiraţia i se transformase într-un şuier uscat. Larry o compara în sinea lui cu mumiile din Yueatan, care, după cum apăreau în imagini, nu erau descompuse, ci veştejite, afumate, uscate, fără vârstă.
Da, asta era acum, nu o mamă, ci o mumie. Singurul semn de viaţă rămăsese respiraţia chinuită şi lipsită de forţă, ca o adiere de vânt peste mirişte. Cum de mai trăieşte? se întreba Larry... şi ce fel de Dumnezeu e acela, în stare s-o supună unor asemenea cazne? În ce scop? Era probabil o glumă, un imens hohot cosmic. George îi spusese că a mai auzit de cazuri similare, dar nici unul ajuns atât de departe, iar el însuşi nu se aşteptase vreodată să întâlnească aşa ceva în cariera lui. De fapt, ea... se autoconsuma.
Trupul său continuase să funcţioneze încă mult după ce ar fi trebuit să sucombe din cauza malnutriţiei. Ea se alimenta cu părţi din propriul ei corp care nu erau făcute să servească drept hrană. Lucy, care o ridicase şi o aşezase în pat, se mira spunând că nu e mai grea decât zmeul pe care-l înalţă copiii în zbor şi că o pală de vânt ar spulbera-o într-o clipă.
Spre uimirea tuturor, Lucy vorbi din nou, din colţul ei de lângă uşă:
- Vrea să ne spună ceva.
- Dar e într-o stare de comă profundă, Lucy..., observă Laurie nesigur, iar şansele ca ea să-şi mai recapete cunoştinţa...
- S-a întors ca să ne spună ceva. Iar Dumnezeu n-o va lăsa să se stingă înainte s-o facă.
- Dar ce anume ar putea să ne transmită? întrebă Dick.
- Nu ştiu, răspunse Lucy, ştiu numai că mă tem să-i aud cuvintele. Nu s-a sfârşit cu moartea. Suntem de-abia la început. De asta mă tem.
Se lăsă o lungă tăcere, întreruptă în cele din urmă de George Richardson:
- Trebuie să mă duc la spital. Laurie, Dick, am nevoie de voi.
Doar n-ai de gând să ne laşi singuri cu mumia asta! ar fi vrut Larry să-i spună, dar reuşi să se abţină.
Cei trei se pregătiră de plecare, iar Lucy le aduse hainele. Temperatura coborâse la doar 15 grade în seara aceea, iar mersul pe motocicletă doar în cămaşă ar fi fost destul de neplăcut.
- Putem s-o ajutăm cu ceva? întrebă Larry în şoaptă.
- Lucy ştie cum funcţionează sistemul de perfuzie, spuse George. Altceva nu e de făcut. Vedeţi...
Nu continuă. Vedeau, desigur. Starea în care se găsea trupul întins pe pat nu avea nevoie de explicaţii.
- Noapte bună, Larry, noapte bună, Lucy, spuse Dick.
Larry se întoarse la fereastră. Toţi cei de afară se ridicaseră în picioare şi aşteptau. Era vie? Murise? Pe moarte? Poate că se vindecase, graţie puterii lui Dumnezeu? Spusese ceva?
Lucy îl luă de mijloc, făcându-l să tresară.
- Te iubesc, declară ca.
O luă în braţe şi o ţinu strâns. Apoi îşi lăsă capul în jos şi începu să tremure, incapabil să se stăpânească.
- Te iubesc, repetă ea calm. Nu te teme. Asta te va linişti. Nu te abţine, Larry.
Plângea. Lacrimile erau fierbinţi şi tari ca nişte gloanţe.
- Lucy...
- Şşş-
Mâinile ei îl mângâiau pe spate, pe gât, aducându-i alinarea de care simţea atâta nevoie.
- Lucy, o, Dumnezeule, cum se vor sfârşi toate astea? strigă el lipit de gâtul femeii.
Ea îl strângea cu toată forţa, neştiind, neştiind încă, iar Mother Abagail, în comă, respira tot mai greu, încercând să reziste.
George parcurse strada la pas, transmiţând mereu acelaşi mesaj: da, este în viaţă, încă. Pronosticul este prost. Nu, nu a spus nimic, şi nici şanse prea mari nu există. Ar fi mai bine să mergeţi acasă. Dacă se întâmplă ceva, o să aflaţi.
Când ajunseră la colţul străzii accelerară şi se îndreptară spre spital. Eşapamentul motocicletelor lor bubui şi pârâi, stârnind ecouri printre clădiri, până ce zgomotul se stinse în depărtare.
Oamenii nu plecară acasă. Rămaseră o vreme în picioare, reînnodând conversaţiile şi întorcând fiecare vorbă a lui George pe toate feţele. Pronostic, oare ce-o mai fi şi asta? Comă. Moartea creierului. Dacă-i murise creierul, înseamnă că nu mai exista nici o şansă. Te puteai aştepta din partea unei persoane cu creierul distrus să vorbească tot atât cât din partea unei conserve de mazăre. Păi, poate că asta era valabil pentru situaţiile naturale, dar lucrurile erau acum departe de a fi naturale, nu?
Se aşezară din nou. Se lăsă întunericul. Din casa în care zăcea bătrâna răzbătea licărul lămpilor Coleman. Hotărâseră să se întoarcă pe la casele lor mai târziu, deocamdată mai rămâneau să vegheze.
Conversaţia devie, cu unele ezitări, către Omul Întunecat. Dacă Mother Abagail moare, asta nu înseamnă că el este mai puternic?
Adică ce vrei să spui cu "nu neapărat"?
După părerea mea este Satana în carne şi oase.
Anticristul, eu aşa-i zic. Noi am apucat vremurile Apocalipsei... mai aveţi vreo îndoială? "Iar cele şapte peceţi au fost desfăcute..." Vouă nu vi se pare că aici e vorba de Supergripă?
Ei, fugi de-aici, oamenii ziceau că Anticristul a fost Hitler.
Dacă încep iarăşi visele alea, eu unul mă sinucid.
Mie mi se arăta că eram într-o staţie de metrou, iar el era omul care adună biletele, doar că nu puteam să-i văd faţa. Mă lua groaza şi o porneam la fugă prin tunel. Apoi îl auzeam şi pe el, alergând în urma mea şi apropiindu-se tot mai mult.
Eu mă visam coborând în beci, ca să scot un borcan cu felii de pepene verde murat, şi vedeam pe cineva lângă cuptor... doar o formă. Dar ştiam că este el.
