Tom înfulecă un prânz uriaş, iar Stu gustă şi el câte ceva. Apoi îşi văzură de drum. Drumul continua să urce, iar Stu cugetă că trebuia neapărat să găsească ceva aici. Dacă treceau dincolo de creastă fără să găsească maşina potrivită, nu avea să ajungă la următorul urcuş decât peste încă două ore. Îi prindea întunericul. Şi ploaia sau ninsoarea, judecând după cum arăta cerul. O noapte rece, aici, în vest, şi la revedere, Stu Redman.

Ajunseră în dreptul unei limuzine Chevrolet.

- Stai, rosti el răguşit, iar Tom lăsă targa jos. Du-te şi aruncă o privire în maşină. Numără pedalele. Spune-mi dacă sunt două sau trei.

Tom se duse şi deschise uşa maşinii. O mumie în rochie imprimată cu flori se rostogoli afară, ca şi cum cineva i-ar fi pregătit o glumă proastă. Poşeta căzu lângă femeie, iar din ea se revărsară cosmeticale, batiste de hârtie şi bani.

- Două, strigă Tom.

- Bine, trebuie să mergem mai departe.

Tom se întoarse, respiră adânc şi prinse mânerele tărgii. Peste vreo patru sute de metri, întâlniră o camionetă VW.

- Să număr pedalele?

- Nu, de data asta nu-i nevoie.

Camioneta stătea pe trei cauciucuri dezumflate.

Începuse să creadă că n-aveau să mai găsească o maşină potrivită, că norocul lor se sfârşise. Ajunseră la o camionetă cu o singură anvelopă pe jantă, ar fi putut s-o schimbe, doar că, aşa cum se întâmplase şi cu Chevroletul, nu avea decât două pedale. Cu alte cuvinte era o maşină automatică, inutilă din punctul lor de vedere. Îşi continuară drumul. Dealul cel lung începea să se termine, terenul devenea din nou plat. Stu văzu că înaintea lor mai exista o maşină, ultima şansă. Apoi îşi pierdu orice urmă de speranţă. Era un Plymouth foarte vechi, promoţia 1970 în cel mai bun caz. De mirare că mai stătea pe patru anvelope umflate, în schimb era mâncat de rugină şi părăginit. Nimeni nu se îngrijise de întreţinerea rablei; Stu cunoştea prea bine genul acesta de automobil, din Arnette. Bateria era sigur veche şi probabil crăpată, uleiul mai negru decât miezul de noapte în galeria unei mine, dar avea sigur un manşon roz în jurul volanului şi poate şi un căţeluş de pluş, cu ochi de sticlă şi gât articulat.

- Vrei să mă uit? întrebă Tom.

- Mda, cred că da. Cine aşteaptă pomană nu poate să emită şi pretenţii, nu?

De sus începuse că cadă o ploaie măruntă şi rece.

Tom traversă şi deschise maşina, care era goală. Stu tremura în sacul de dormit. Tom se întoarse şi-i comunică:

- Trei pedale.

Stu se strădui să se concentreze, să ignore zumzetul înalt, dulce-acru din mintea lui, care încerca să-l împiedice.

Bătrânul Plymouth era aproape sigur o cauză pierdută. Ar fi putut să-şi vadă de drum, să ajungă la celălalt versant al dealului, dar atunci aveau să găsească toate maşinile cu botul în direcţie inversă, spre deal, şi ar fi trebuit să traverseze firul median... care în locul acesta era accidentat şi lat de aproape un kilometru. Poate ar fi reuşit să găsească o maşină cu transmisie clasică de cealaltă parte... dar până atunci îi apuca întunericul.

-- Tom, ajută-mă să mă ridic.

Tom îl ajută să se ridice fără să se lovească prea rău la piciorul rupt. Capul îi zvâcnea de durere şi-i huruia. Comete negre apărură în câmpul lui vizual şi fu cât pe ce să leşine. Apoi se agăţă cu un braţ de gâtul lui Tom.

- Trebuie să mă odihnesc, murmură el. Odihnesc...

Habar n-avea cât rămăsese în poziţia aceea, rezemat de Tom şi înotând prin valurile cenuşii ale semiconştienţei. Când se întoarse la realitate, Tom îl susţinea în continuare, răbdător. Ploaia măruntă şi rece se înteţise.

- Tom, ajută-mă să ajung lângă maşină.

Tom îl prinse de talie şi traversară astfel şoseaua până la locul unde Plymouthul aştepta pe banda de refugiu.

- Pârghia capotei, murmură Stu, pipăind ornamentul de la botul maşinii.

Transpiraţia i se scurgea pe obraji. Din când în când îl treceau fiori reci. Descoperi pârghia, dar nu fu în stare s-o tragă. Îi ghidă mâna lui Tom şi, peste câteva clipe, capota era ridicată.

Motorul arăta exact cum îşi imaginase Stu - un V8 murdar şi tratat cu indiferenţă. Dar bateria nu se prezenta în halul în care se aşteptase. Era marca Sears, nu din modele top, dar pe ştampila de garanţie se putea citi februarie 1991. Luptându-se cu năvala febrilă a gândurilor, Stu numără înapoi şi ajunse la concluzia că bateria fusese nouă în mai, anul trecut.

- Du-te şi încearcă claxonul, îi spuse lui Tom.

Rămase sprijinit de maşină, cât timp Tom se aplecă în cabină. Auzise de oameni pe cale să se înece care se agăţau de fire de pai, iar acum credea că înţelege sensul gestului. Ultima lui şansă de supravieţuire se dovedea o hodoroagă tocmai bună pentru cimitirul de maşini.

Claxonul scoase un sunet puternic. Foarte bine. Dacă mai exista şi o cheie la îndemână, merita încercat. Probabil că ar fi fost bine să-l pună pe Tom să controleze asta de la bun început, dar dacă se gândea mai bine, nu mai conta foarte tare. Dacă nu exista şi o cheie de contact, oricum nu mai avea nici o importanţă, soarta lor ar fi fost pecetluită.

Coborî capota şi o blocă lăsându-se cu toată greutatea peste ea. Apoi se târî într-un picior până la portiera şoferului şi se uită înăuntru, aşteptându-se să vadă contactul gol, fără chei. Dar se aflau la locul lor, atârnând alături de un portchei din imitaţie de piele, cu iniţialele A.C. Aplecându-se cu grijă, răsuci cheia la poziţia intermediară, în care erau acţionate instrumentele de bord. Încet, acul nivelului de benzină se săltă până la puţin peste un sfert de rezervor. Iată un mister. De ce proprietarul maşinii, acest A.C, o trăsese la marginea drumului şi continuase să meargă pe jos?

În starea aceea de tulburare, lui Stu îi zbură gândul la Charles Campion, care, cu câteva clipe înaintea morţii, intrase în pompele lui Hap. Bătrânul A.C. era şi el bolnav, în ultimul hal. Gata să moară. Trage pe dreapta, opreşte motorul maşinii - nu în mod raţional, ci dintr-un puternic şi vechi reflex - şi coboară. Delirează, poate are chiar stări de halucinaţie. O porneşte peste deşertul din Utah, râzând, cântând, mormăind şi chicotind, apoi moare pe undeva. Patru luni mai târziu, Stu Redman şi Tom Cullen ajung din întâmplare tot în locul acela, cheile sunt în maşină, bateria e relativ nouă, există şi benzină...

Mâna lui Dumnezeu.

Nu spusese Tom acelaşi lucru despre Vegas? Mâna lui Dumnezeu s-a pogorât din cer. Poate că Domnul lăsase acest Plymouth '70 special pentru ci, ca pe o mană cerească. Era o idee cam trăsnită, dar cu nimic mai trăsnită decât o negresă bătrână de o sută de ani conducând un grup de refugiaţi spre pământul făgăduinţei.

- Şi încă era în stare să facă pâine, murmură el. Până la sfârşitul sfârşitului, era în stare să-şi coacă pâine.

- Ce-ai zis, Stu?

- N-are importanţă. Vino aici, Tom.

- Putem porni? îl întrebă Tom plin de speranţă.

Stu lăsă în jos scaunul şoferului, făcându-i loc lui Kojak să sară înăuntru, ceea ce şi făcu, după ce adulmecase de câteva ori.

- Nu ştiu. Roagă-te să pornească rabla asta.

- Okay, îi răspunse Tom cu un aer binevoitor.

Stu se chinui cinci minute să se suie la volan. Se aşezase oblic, aproape în poziţia în care ar fi stat în mod normal pasagerul din mijloc, pe bancheta din faţă. Kojak se afla în spate, foarte atent la ce se petrece. Maşina era plină de gunoaie, cutii de la McDonald's şi hârtii de împachetat de la Taco Bell şi mirosea a fulgi de porumb vechi.

Stu răsuci cheia în contact. Demarorul străvechiului Plymouth se roti cu forţă vreo douăzeci de secunde, apoi viteza scăzu vizibil. Stu apăsă din nou claxonul, care nu scoase decât un sunet slab de data asta. Lui Tom îi căzu faţa.

- Încă nu trebuie să ne pierdem speranţa, îl linişti Stu. Se simţea încurajat: în bateria Sears mai rămăsese suficientă energic. Apăsă ambreiajul şi împinse maneta în viteza a doua. Deschide uşa şi împinge maşina, apoi sări înăuntru.

- Nu cumva maşina o să plece în direcţia opusă? îi atrase Tom atenţia, cu îndoială.

- Da, aşa este. Dar dacă motorul hodoroagei porneşte, recuperăm imediat distanţa.

Tom coborî şi începu să împingă în stâlpul uşii. Plymouthul se puse în mişcare. Când vitezometrul ajunse la zece kilometri pe oră, Stu îi strigă:

- Sări sus, Tom.

Tom se urcă şi trânti portiera. Stu răsuci contactul în poziţia aprins şi aşteptă. Servodirecţia mergea foarte greu cu motorul stins şi îşi consumă aproape tot restul slabelor lui puteri ca să menţină Plymouthul pe calea cea bună. Acul vitezometrului urcă încet la 10, 15, 20. Coborau tăcut dealul pe care Tom îl urcase din greu, aproape întreaga dimineaţă. Picăturile de apă se adunau pe parbriz. Stu constată, prea târziu, că uitaseră targa. Rulau acum cu patruzeci de kilometri pe oră.

- Nu porneşte, Stu, zise Tom îngrijorat.