- După părerea mea, genul ăsta de vise e de sorginte mistică, zise George. Faptul că le-am avut cu toţii sugerează cel puţin prezenţa unor forţe telepatice. Dar nu voi rămâne pe tărâmul parapsihologiei şi al teologiei, tot aşa cum nu ţin seama nici de decenţă, pentru că nu ţin de domeniul meu. Dacă femeia aceasta este trimisă de Domnul, s-ar putea ca El s-o vindece. Eu nu pot. Îmi pare o minune chiar faptul că a supravieţuit. Aceasta a fost declaraţia mea. Există vreo întrebare?
Nimeni n-a pus nici o întrebare. Îl priveau cu feţele lor încremenite de durere, iar unii chiar plângeau.
- Vă mulţumesc, zise George şi se întoarse la locul lui într-o linişte de moarte.
- Este rândul tău, Glen, spuse Stu în şoaptă.
Glen se apropie de podium, se prinse cu o mişcare destinsă de pupitru şi intră direct în subiect:
- Am discutat despre toate, numai despre Omul Întunecat, nu.
Acelaşi murmur. Mai mulţi bărbaţi şi femei se închinară, instinctiv. O femeie mai în vârstă din partea stângă îşi duse repede mâinile la ochi, gură şi la urechi, într-o stranie imitaţie a gestului lui Nick Andros, pentru ca apoi să şi le sprijine iarăşi în poală, deasupra genţii negre şi umflate.
- Am atins oarecum acest subiect la întâlnirile noastre de comitet, continuă Glen pe un ton calm, ca de conversaţie, şi ne-am pus problema dacă să discutăm sau nu în public despre asta. Ni s-a părut că oamenii din Free Zone n-ar fi dispuşi s-o facă din cauza viselor ciudate pe care cu toţii le-am avut în drum spre Boulder. Ne-am gândit că poate avem nevoie de o perioadă de recuperare. Acum însă cred că a sosit vremea să dezbatem şi acest subiect. Să-l scoatem la lumină, cum s-ar spune. În munca de poliţie, există o trusă foarte utilă, denumită Ident-i-Kit, folosită de specialiştii poliţiei la reconstituirea figurii unui infractor din diferitele elemente de care îşi aduc aminte martorii. În cazul nostru nu avem un chip, dar dispunem de o serie de amintiri care ne permit să obţinem măcar o imagine vagă asupra Adversarului. Am discutat cu multă lume şi aş vrea să vă prezint schiţa de portret la care am ajuns eu, alcătuită după modelul unui Ident-i-Kit. Numele lui pare a fi Randall Flagg, deşi diferite persoane au menţionat şi alte nume, şi anume Richard Frye, Robert Freemont şi Richard Freemantle. Nu-i exclus ca iniţialele R.F. să aibă o semnificaţie oarecare, dar deocamdată nu avem cunoştinţă de aşa ceva. Prezenţa lui - în vis, cel puţin - provoacă teamă, nelinişte, spaimă, teroare. În nenumărate cazuri, senzaţia fizică legată de apariţia lui este aceea de răceală.
Capetele se aplecau unele spre altele, în stânga şi-n dreapta, şi murmurul conversaţiilor însufleţite începu iarăşi. Sunt ca nişte băieţi care tocmai au descoperit viaţa sexuală şi constată cu emoţie că toate părerile confirmă existenţa vaginului în aproximativ acelaşi loc, îşi zise Stu. Îşi acoperi zâmbetul cu mâna şi se gândi să-i spună negreşit şi lui Fran poanta.
- Acest Flagg se află în vest, continuă Glen. Un număr aproximativ egal de oameni l-au "văzut" în Las Vegas, Los Angeles, San Francisco, Portland. Unii dintre noi - printre care şi Mother Abagail - pretind că Flagg îi crucifică pe cei care-i greşesc. Toată lumea este de acord că între noi şi acest individ există o permanentă înfruntare şi că Flagg nu se va da în lături de la nimic ca să ne distrugă. Că nu se va da în lături de la nimic trebuie înţeles în sens propriu. Forţe armate. Arme nucleare. Poate... o epidemie.
- Ce n-aş da să-mi intre pe mâini ticălosul ăla împuţit! ţipă strident Rich Moffat. I-aş da io lui o epidemie de să n-o poată duce!
Tensiunea se dizolvă în hohote de râs, iar Rich primi un ropot de aplauze. Glen surâse satisfăcut. Îi sugerase lui Rich replica respectivă cu o jumătate de oră înaintea şedinţei, iar Rich se achitase admirabil de rolul lui. Stu trebuia se recunoască dreptatea absolută a bătrânului chelios în următoarea privinţă: la întrunirile la care participa multă lume, cunoştinţele de sociologie se dovedeau extrem de utile.
- Foarte bine, prin urmare am vorbit despre ceea ce ştim în legătură cu el, continuă Glen. Ultimul lucru pe care aş dori să-l mai menţionez înainte de a lăsa adunarea să discute această problemă este că, după părerea mea, Stu are dreptate atunci când susţine că trebuie să ne purtăm civilizat cu Harold şi Nadine în caz că sunt prinşi, ceea ce pare destul de puţin probabil. De asemenea, ca şi el, sunt de părere că au fost la ordinele lui Flagg.
Cuvintele lui răsunau cu putere în sală.
- Pe care va trebui să-l înfruntăm, reluă el. George Richardson zice că misticismul nu este domeniul lui. Nici al meu, de altfel. Dar vreau să vă spun un lucru: Mother Abagail, nu ştiu exact cum, reprezintă forţele binelui, aşa cum Flagg reprezintă forţele răului. Consider că puterea care o călăuzeşte pe ea a folosit-o ca să ne adune pe toţi aici. Nu cred că această forţă o să ne părăsească. Poate n-ar fi rău să stăm de vorbă între noi ca să vedem ce e cu coşmarurile. Poate că vom afla şi cum ar trebui să-l înfruntăm pe Adversar. Dacă vom proceda cum se cuvine, este exclus să ne trezim cu el aici, la primăvară, în chip de stăpân, aşa cum s-ar teme unii dintre noi. În continuarea discuţiilor, îi dau cuvântul lui Stu.
Copleşit de un tunet de aplauze, Glen se întoarse la locul lui cât se poate de mulţumit. Îi pusese pe jar... sau poate era mai potrivit să spună că întreaga adunare vibra ca o lăută? Prea puţin conta. Reuşise să le alunge spaima, acum erau mai degrabă furioşi, gata să treacă la atac (chiar dacă entuziasmul lor avea să se mai domolească până în aprilie viitor, sub gerul iernii lungi)... şi, mai mult decât orice, erau dispuşi să vorbească.
Ceea ce au şi făcut, în următoarele trei ore. Doar câteva persoane au plecat pe la miezul nopţii; nu mulţi, însă. După cum se aşteptase Larry, nu a apărut nici o idee care să poată fi pusă în aplicare. S-a vorbit în schimb despre un bombardier, despre un stoc de arme nucleare, o întrevedere la vârf, o echipă de şoc special antrenată. Propuneri practice au fost prea puţine.
În ultima parte a adunării, s-au ridicat, unul câte unul şi şi-au povestit fiecare visul lui, spre aparent nesfârşita încântare şi chiar fascinaţie a celorlalţi. Ceea ce îi evocă din nou lui Stu nesfârşitele sporovăieli despre viaţa sexuală la care luase parte (mai ales în calitate de ascultător) în anii adolescenţei.
Glen era uimit şi din ce în ce mai încurajat de faptul că erau atât de dispuşi să vorbească şi de atmosfera încărcată de entuziasm ce se crease după ce întrunirea începuse într-o notă de dezinteres şi apatic. Treceau printr-un adevărat catarsis, aşteptat de atâta vreme; şi Glen îşi aduse aminte de discuţiile despre sex, dar într-alt fel. Îşi spunea că oamenii vorbesc ca unii care şi-au apărat cu străşnicie secretul păcatelor şi al imperfecţiunilor lor cine ştie de când, pentru a descoperi că, o dată formulate şi pronunţate, acestea îşi recapătă dimensiunile fireşti. Când frica interioară semănată în somn este în sfârşit recoltată în timpul unei asemenea discuţii publice maraton, teama poate fi ţinută sub control... sau chiar învinsă.
Adunarea se sfârşi la 1.30 dimineaţa. Glen şi Stu plecară împreună, simţindu-se bine pentru prima oară de la moartea lui Nick, cu sentimentul că ieşiseră din inerţie şi făcuseră primii paşi, cei mai grei, spre terenul de bătălie ce le era hărăzit.
Aveau speranţe.
Pe 5 septembrie la prânz, aşa cum promisese Brad, centrala electrică a fost repusă în funcţiune.
Sirena de alarmă aeriană de deasupra Tribunalului ţinutului s-a declanşat cu un zgomot enorm, ca un nechezat, speriindu-i pe mulţi şi împingându-i să iasă pe stradă şi să scruteze cerul albastru imaculat, în căutarea avioanelor Omului Întunecat. Unii s-au refugiat în pivniţe, unde au rămas până ce Brad a descoperit comutatorul şi a oprit urletul sirenei. După care au ieşit şi ei la iveală, ruşinaţi.
Pe Willow Street s-a iscat un incendiu, dar un grup de doisprezece pompieri voluntari şi-a făcut prompt apariţia şi l-a stins. Un capac de canal de la intersecţia dintre Broadway şi Walnut a sărit în aer până la o înălţime de aproape cincisprezece metri, prăbuşindu-se peste acoperişul de la Oz Toyshop ca un imens Hopa-Mitică ruginit.
Nu s-a înregistrat decât un singur caz mortal de Ziua Energiei, după cum a ajuns să fie denumită în Free Zone. Dintr-un motiv necunoscut, un atelier de tinichigerie auto de pe Pearl Street a sărit în aer. Rich Moffat şedea în uşa unei case de peste drum, cu o sticlă de Jack Daniel's în geanta lui pentru ziare, iar o bucată din oţel ondulat l-a lovit şi l-a omorât pe loc. De acum nu avea să mai spargă vitrinele magazinelor.
Stu era alături de Fran când lămpile fluorescente din tavanul camerei ei de spital începură să pâlpâie. El le urmări până ce se aprinseră, răspândind lumina atât de familiară. Nu-şi dezlipi privirea din tavan mai bine de trei minute. Când se uită din nou la Frannie, în ochii ei sclipeau lacrimi.
- Fran? Ce s-a întâmplat? Te doare?
- Nu, mă gândesc la Nick. Mi se pare atât de nedrept că nu mai e în viaţă, ca să se bucure şi el. Ţine-mă, Stu. Vreau să mă rog pentru el, dacă pot. Vreau să încerc.
O susţinu, fără să-şi dea seama dacă ca se roagă sau nu. I se făcu şi lui dor şi-l cuprinse o ură cumplită împotriva lui Harold Lauder. Fran avea dreptate. Harold nu numai că-i ucisese pe Nick şi pe Sue; le răpise şi lumina.
- Şşş, o alină el, Frannie, şşş.
Dar ea a continuat să plângă multă vreme. Într-un târziu, după ce s-a liniştit, Stu i-a ridicat patul apăsând pe buton şi a aprins veioza, ca să poată citi.
Stu se simţea scuturat în somn, dar a fost nevoie de foarte mult timp ca să-şi revină de-a binelea. Parcurgea mintal, cu încetineală, o listă aparent fără sfârşit cu numele celor care încercau să-i răpească somnul. Era maică-sa, spunându-i că sosise vremea să se scoale, să aprindă focul în sobe şi să se pregătească pentru şcoală. Era Manuel, gorila din mica şi sărăcăcioasa casă de toleranţă din Nuevo Laredo, spunându-i că timpul cuvenit pentru cei douăzeci de dolari ai lui se terminase, iar dacă dorea să rămână toată noaptea, trebuia să mai scoată douăzeci. Era o asistentă medicală îmbrăcată într-o salopetă albă. care voia să-i ia tensiunea şi o probă din gât pentru analiză. Era Frannie.
Era Randall Flagg.
Ultimul gând îl făcu să sară din pat, ca şi cum ar fi primit o cană de apă rece peste obraz.
Dar nu era nici unul dintre aceştia, ci Glen Bateman, însoţit de Kojak.
- Foarte greu te laşi trezit, East Texas, îl auzi pe Glen. Ca un stâlp de piatră.
Nu-l vedea decât ca pe o siluetă vagă, în bezna aproape deplină.
- Păi, cel mai bine ar fi fost dacă aprindeai lumina, de la bun început.
- Am uitat că funcţionează.
Stu aprinse lampa, închise ochii din pricina luminii orbitoare şi se uită strâmb la ceasul deşteptător cu arc. Era ora 2.45 dimineaţa.
