La 28 octombrie, la Green River se aşternu un strat de zăpadă de aproape doisprezece centimetri.

- Dacă nu ne mişcăm repede, îi spuse Stu lui Tom, contemplând ninsoarea, vom petrece toată iarna asta afurisită la Utah Hotel.

Ziua următoare merseră cu Plymouthul lor la staţia de benzină de la marginea oraşului. Făcând multe pauze şi lăsându-l pe Tom să îndeplinească partea grea a muncii, schimbară cauciucurile cam chele din spate pe o pereche de anvelope speciale pentru zăpadă. Stu se gândi că ar fi fost mai bine să găsească o maşină cu tracţiune integrală, însă în cele din urmă hotărî, în chip destul de iraţional, că e mai bine să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferise şansa. Tom încheie operaţiunea prin încărcarea a patru saci cu nisip, de câte douăzeci şi cinci de kilograme, în portbagajul maşinii. Părăsiră Green River de Halloween, îndreptându-se spre est.

Ajunseră la Grand Junction pe 2 noiembrie, la prânz; cum avea să se dovedească, nu le mai rămăseseră la dispoziţie decât trei ore. Cerul fusese plumburiu întreaga dimineaţă şi, când intrară pe strada principală, primii fulgi de zăpadă începuseră să danseze pe botul Plymouthului. Trecuseră de mai multe ori printre trâmbe trecătoare de fulgi, dar acum era vorba de o ninsoare serioasă. După cum arătau norii, urma o furtună de zăpadă.

- Alege bine unde vrei să ne instalăm, spuse Stu. S-ar putea să rămânem blocaţi mai multă vreme.

Tom îi arătă cu degetul:

- Acolo! Motelul ăla, cu stea pe el!

Motelul cu stea era Grand Junction Holiday Inn.

Dedesubtul firmei şi a stelei îmbietoare se vedea un anunţ, pe care scria cu litere mari şi roşii: BUN V NIT LA SĂRB TOA-REA VERII GR ND JUNCTION '90! 12 IUNIE - 4 IU IE!

- Foarte bine. La Holiday Inn vom trage.

Parcă maşina şi opri motorul Plymouthului, care nu avea să mai fie niciodată aprins. Către ora 2 după-amiaza, ningea aşezat, perdeaua albă şi groasă căzând tăcut şi aparent fără sfârşit. Pe la 4, vântul uşor se transformase în vijelie, măturând zăpada şi troienind-o în munţi ce creşteau halucinant. Ninse toată noaptea. Când se treziră a doua zi, îl văzură pe Kojak în faţa uşilor mari, duble, din holul de recepţie, contemplând imensa mare albă şi nemişcată. Doar o gaiţă se plimba ţanţoş pe rămăşiţele unui cort ridicat vara trecută, de cealaltă parte a străzii.

- Sfinte Sisoe, murmură Tom. Suntem blocaţi de zăpadă, este, Stu?

Stu încuviinţă din cap.

- Cum mai ajungem noi la Boulder pe o vreme ca asta?

- Aşteptăm primăvara, îl lămuri Stu.

- Şi până atunci?

Tom părea atât de abătut, încât Stu îşi lăsă braţul pe umărul lui.

- Timpul trece repede, îl consolă, deşi ştia prea bine că n-o să-i rabde inima pe nici unul dintre ei să aştepte până atunci.

Stu gemea şi se tânguia de o vreme în beznă. In cele din urmă, trase un ţipăt suficient de puternic ca să se smulgă din vis şi să se trezească în camera lui de la Holiday Inn proptit într-un cot şi holbându-se în gol. Oftă prelung şi tremurat şi întinse mâna spre veioza de pe noptieră. Acţionă de două ori întrerupătorul înainte să-şi revină de tot. Ciudat cât de greu dispărea obişnuinţa de a avea curent electric. Ridică lampa Coleman de pe podea şi o aprinse. Folosi oala de noapte şi apoi se aşeză pe scaunul de la birou. Ceasul lui arăta ora 3.15 dimineaţa.

Avusese iarăşi visul. Visul cu Frannie. Coşmarul.

Totul se petrecea întotdeauna la fel. Frannie avea dureri, transpiraţia îi scălda obrajii. Richardson era pregătit să intervină, iar Laurie Constable era gata să-l ajute. Picioarele lui Fran erau ridicate şi prinse în brăţări de oţel inoxidabil...

Împinge, Frannie. Ţine-te tare. Merge foarte bine.

Dar după privirea sumbră a lui George pe deasupra măştii, Stu înţelegea că lui Fran nu-i merge deloc bine. Ceva nu era în regulă. Laurie îi ştergea transpiraţia de pe faţă şi-i aranja părul pe frunte.

Iese cu picioarele înainte.

Cine pronunţase aceste cuvinte? Era o voce sinistră, fără trup, înceată şi tărăgănată, ca o voce înregistrată pe un disc de 45, ascultat pe turaţia 33.

Iese cu picioarele înainte.

Vocea lui George: Ar fi bine să-l chemi pe Dick. Spune-i că s-ar putea să fie nevoie...

Vocea lui Laurie: Doctore, a început să piardă foarte mult sânge...

Stu îşi aprinse o ţigară. Era îngrozitor de proastă la gust, dar după visul acela, orice i se părea o mângâiere. E pur şi simplu un vis provocat de îngrijorare. Ai în tine ideea asta, tipic macho, că lucrurile nu ies cum trebuie, dacă nu eşti şi tu acolo. Hai, Stuart, las-o baltă: Frannie e bine. Nu toate visele se împlinesc.

Dar de o jumătate de an încoace prea multe dintre ele se dovediseră reale. Sentimentul că în acest vis, în care Fran năştea, i se arăta viitorul, nu voia să-l părăsească.

Stinse ţigara fumată până la jumătate şi se uită absent în flacăra stabilă a lămpii. Era 29 noiembrie; stăteau la Grand Junction Holiday Inn de aproape patru săptămâni. Timpul trecuse încet, dar reuşiseră să-şi găsească o distracţie, având la dispoziţie un întreg oraş unde puteai prăda tot felul de nimicuri amuzante.

Într-un depozit de pe Grand Avenue, Stu descoperise un generator Honda de dimensiuni medii pe care-l transportaseră în Convention Hall, vizavi de Holiday Inn, ridicându-l cu un scripete pe o sanie trasă cu două Snow Cats - cu alte cuvinte, cam cum îşi cărase Trashcan Man ultimul dar pentru Randall Flagg.

- Ce-o să facem cu el? întrebă Tom. Punem în funcţiune curentul electric la motel?

- Generatorul e prea mic pentru asta.

- Şi-atunci? La ce bun? Tom ţopăia de nerăbdare.

- O să vezi, îi promise Stu.

Puseră generatorul în cabina cu dispozitive electrice din Convention Hali, iar Tom uită imediat de el - ceea ce Stu şi sperase. A doua zi plecă la Grand Junction Sixplex cu snowmo-bilul şi, folosindu-se de astă dată singur de sanie şi de scripete, coborî un vechi aparat de proiecţie de treizeci şi cinci de milimetri pe fereastra de la primul etaj al depozitului, acolo unde-i găsise cu prilejul unei prime explorări. Fusese înfăşurat în plastic... şi apoi uitat, pur şi simplu, judecând după praful care se adunase pe învelişul protector.

Stu mergea acum destul de bine, cu toate acestea avusese nevoie de aproape trei ore ca să tragă proiectorul din uşa lui Convention Hall până în centrul sălii. Folosise trei mici şasiuri rulante, aşteptându-se tot timpul, să apară şi Tom, în căutarea lui. Munca ar fi mers mult mai repede cu ajutorul lui Tom, dar ar fi ratat surpriza. Se pare însă că Tom avea altceva de făcut şi nu-l văzu toată ziua. Când Tom apăru la Holiday Inn pe la 5, cu obrajii roşii şi înfăşurat într-un şal, totul era deja pregătit.

Stu adusese toate cele şase filme pe care le găsise la complexul Grand Junction Cinema. După cină, Stu spuse, pe un ton nepăsător:

- Hai cu mine la Convention Hall, Tom.

- De ce?

- Ai să vezi.

Ca să ajungă la Convention Hall, nu trebuia decât să traverseze strada înzăpezită. La intrare, Stu îi întinse lui Tom o cutie cu floricele de porumb.

- Asta la ce-mi trebuie? se miră Tom.

- N-are nici un haz să te uiţi la film fără popcorn, fleţule, spuse Stu zâmbind.

- FILM?

- Păi sigur că da.

Tom năvăli în Convention Hall. Văzu proiectorul cel mare gata de pornire, ecranul sălii de conferinţe tras şi două scaune pliante aşezate în mijlocul încăperii imense şi pustii.

- Uau, şopti, iar Stu nu şi-ar fi putut dori mai mult decât această expresie de imensă uimire a tânărului.

- Am lucrat trei veri la Starlite Drive-In din Braintree, îi explică Stu. Sper că n-am uitat să fac o reparaţie, dacă filmul se întrerupe.