Când ajunseră la capătul lui Baseline Road, Frannie îi ceru să se oprească puţin lângă ceea ce cu patru zile în urmă încă mai fusese casa lui Ralph şi Nick. Întreaga parte din spate a clădirii fusese spulberată. Curtea din spate era presărată cu resturi. Piesele unui radio cu ceas zăceau împrăştiate pe gazonul scurmat. Alături se vedea sofaua sub care fusese prinsă Frannie. Pe treptele din spate era o pată de sânge uscat. Frannie rămase cu privirile aţintite pe punctul acela.
- Este oare sângele lui Nick? întrebă. Să fie cu putinţă?
- Ce rost are, Frannie? exclamă Stu neliniştit.
- Este?
- Nu ştiu, pentru numele lui Dumnezeu. Dar s-ar putea să fie.
- Pune-ţi mâna exact acolo, Stu.
- Frannie, nu cumva ai înnebunit?
Femeia se încruntă şi-i apăru între sprâncene cuta aceea a dorinţei şi hotărârii pe care el o remarcase prima oară în New Hampshire.
- Pune-ţi mâna acolo!
Stu se supuse, dar fără tragere de inimă. Nu ştia dacă era sau nu sângele lui Nick, însă gestul în sine îi provoca repulsie şi groază.
- Şi acum jură că te vei întoarce.
Treapta părea anormal de caldă, iar el ar fi vrut să-şi poată ridica mâna cât mai repede.
- Fran, cum aş putea eu să...
- Dumnezeu nu conduce chiar totul! şuieră ca. Nu chiar totul. Jură, Stu, jură-mi!
- Frannie, jur că mă voi strădui.
- Presupun că te vei strădui să te ridici la înălţimea promisiunii, nu?
- Larry şi ceilalţi ne aşteaptă.
- Ştiu, îl asigură ea, deloc dispusă să-i dea drumul. Spune-mi că mă iubeşti.
- Ştii foarte bine că da.
- Ştiu, dar vreau s-o spui. Vreau să te aud spunând.
Stu o prinse de umăr şi zise:
- Fran, te iubesc.
- Îţi mulţumesc. Îşi lipi obrazul de umărul bărbatului. Acum cred că pot să-mi iau rămas-bun de la tine. Că te pot lăsa să pleci.
Se îmbrăţişară în mijlocul curţii devastate.
CAPITOLUL 60
De PE TREPTELE casei lui Larry, Fran şi Lucy îi urmăreau pe cei patru bărbaţi plecând. Nimic dramatic acum, când abia porniseră. Se opriseră o clipă pe trotuar, fără rucsaci, saci de dormit sau alte echipamente speciale... conform instrucţiunilor, îşi schimbaseră doar încălţămintea, optând pentru nişte bocanci grei, de drumeţie.
- La revedere, Larry, spuse Lucy, cu faţa galbenă ca de ceară.
- Să nu uiţi, Stuart, spuse Fran. Să nu uiţi ce mi-ai jurat.
- Da, n-am să uit.
Glen îşi duse un deget la gură şi fluieră. Kojak, care cerceta grătarul unui canal, veni în fugă.
- Să mergem, zise Larry. Era şi el la fel de palid ca Lucy, numai ochii, neobişnuit de luminoşi, străluceau nefiresc. Înainte să-mi piară tot curajul.
Stu îi trimise lui Fran o bezea, un gest pe care nu-l mai făcuse, din câte-şi aducea aminte, din vremurile în care îl conducea maică-sa la autobuzul şcolii. Ea îi răspunse fluturând din mână. Lacrimile veneau din nou, fierbinţi şi usturătoare, dar ea nu le lăsă să ţâşnească. Bărbaţii porniră la drum. Se îndepărtau ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru. Se îndepărtau. De undeva se auzi cântecul unei păsări. Soarele amiezii era cald şi blând. Ajunseseră la capătul străzii. Stu se întoarse şi făcu încă o dată semn. Şi Larry. Fran şi Lucy fluturară şi ele mâinile. Traversară strada. Dispărură. Lucy era la un pas să leşine de jale şi spaimă.
- Doamne Dumnezeule, murmură ea.
- Hai să intrăm, zise Fran. Vreau puţin ceai.
Fran puse ceainicul pe foc. Începură să aştepte.
Cei patru au mers încet spre sud-vest întreaga după-amiază, fără să schimbe prea multe cuvinte între ei. Se îndreptau spre Golden, unde aveau intenţia să-şi petreacă noaptea. Trecură pe lângă gropile comune, acum în număr de trei, iar pe la ora 4, când umbrele începuseră să li se alungească neobişnuit de mult în spate şi căldura zilei se potolise cu totul, ajunseră în dreptul indicatorului municipalităţii, fixat lângă şosea, la extremitatea sudică a oraşului. Pentru o clipă, Stu avu sentimentul că aveau să se întoarcă toţi pe călcâie şi s-o ia înapoi. Înaintea lor se întindea bezna şi moartea, înapoia lor exista puţină căldură şi pace.
Glen scoase batista din buzunarul de la spate, o batistă mare, albastră, făcându-şi din ea o banderolă pe care şi-o legă în jurul capului, împotriva transpiraţiei.
- Capitolul al patruzeci şi treilea, Sociologul chel se împopoţonează cu o bandă albastră, glăsui el solemn.
Kojak o pornise înainte, trecuse graniţa municipalităţii Golden, croindu-şi vesel drum prin pajiştea presărată cu flori de câmp.
- Vai, se tângui Larry plângăreţ, mi se pare că toate se sfârşesc aici.
