- Mda, zise Ralph, şi eu simt la fel.
- E careva de părere să renunţăm? întrebă Glen fără prea mare speranţă.
- Haideţi, îi îndemnă Stu, zâmbind discret. Nu cumva aveţi de gând să trăiţi o veşnicie, răcanilor?
Îşi văzură de drum, lăsând Boulder în urma lor. Înainte de ora 9 făcură tabără la Golden, la un kilometru de locul unde, urmărind traseul sinuos al lui Clear Creek, şoseaua US 6 pătrunde în inima de piatră a Munţilor Stâncoşi.
Nici unul dintre ei nu dormi cum trebuie în acea primă noapte. Îi încerca de pe acum sentimentul că sunt departe de casă şi că umbra morţii îşi întinsese aripa asupra lor.
ÎNFRUNTAREA
7 SEPTEMBRIE 1990-10 IANUARIE 1991
Ţara asta este ţara voastră,
ţara asta este ţara mea.
Din California
şi până la insula din New York,
de la pădurile de sequoia,
până la apele Golfului,
ţara asta a fost făcută pentru tine şi pentru mine.
Woody Guthrie
Hei, Trash, cc-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai dat foc la cecul de pensie?
Carley Yates
Când va veni noaptea
Şi pământul se va întuneca
Şi doar lumina lunii o vom mai vedea
Teamă nu voi simţi
Cât timp alături de mine vei fi
Ben E. King
CARTEA A TREIA
CAPITOLUL 61
OMUL ÎNTUNECAT îşi postase gardienii de-a lungul graniţei răsăritene a Oregonului. Cel mai mare post se găsea la Ontario, acolo unde 1-80 venea dinspre Idaho. În cabina unui enorm camion Peterbilt se adăposteau şase bărbaţi. Se aflau aici de mai bine de o săptămână, jucând pocher cu bancnote de douăzeci şi de cincizeci, acum la fel de inutile ca şi fisele de Monopoly. Unul dintre bărbaţi câştigă aproape şaizeci de mii de dolari, în timp ce altul - un tip care câştiga înainte de epidemie circa zece mii de dolari pe an - era acum în găleată cu peste patruzeci de mii.
Plouase aproape întreaga săptămână, iar bărbaţii din trailer ajunseseră la capătul nervilor. Veneau din Portland, şi-şi doreau să se întoarcă tot acolo. La Portland erau femei. De un cârlig atârna un aparat de radio emisie-recepţie puternic, din care se revărsa doar pârâitul continuu al paraziţilor. Ei nu aşteptau decât două cuvinte simple: Veniţi acasă. Ceea ce ar fi însemnat că omul pe care-l pândeau ei fusese capturat într-altă parte.
Acesta avea aproximativ şaptezeci de ani, era solid şi pe cale să chelească. Purta ochelari şi conducea un autoturism alb-albastru cu tracţiune integrală, fie jeep, fie International-Harvester. Potrivit instrucţiunilor, trebuia omorât pe loc.
Erau iritaţi şi plictisiţi - noutatea jocului pe sume mari de bani si cu bani adevăraţi se răsuflase cu două zile în urmă, chiar şi pentru cei mai prostănaci dintre ei - însă nu destul de plictisiţi ca s-o pornească spre Portland de capul lor. Primiseră ordinele de la Momâia Ambulantă în persoană şi, chiar şi după instalarea febrei claustrofobice induse de ploaia de afară, spaima de el rămăsese la fel de mare. Dacă ratau afacerea şi el prindea de veste, doar Dumnezeu îi mai putea salva.
Prin urmare stăteau şi jucau pocher şi făceau de veghe pe rând în dreptul fantelor pe care le practicaseră în peretele de oţel al trailerului. 1-80 rămânea pustie sub ploaia constantă şi monotonă.
- E un spion din partea cealaltă, le spusese Momâia Ambulantă, cu zâmbetul acela oribil luminându-i fălcile. De ce era oribil nimeni n-ar fi putut spune exact, dar când ţi-era adresat te simţeai ca şi cum tot sângele din vine ţi s-ar fi transformat în supă fierbinte de roşii. E un spion pe care am putea să-l primim cu braţele deschise, să-i arătăm tot ce vrea să vadă şi să-l trimitem înapoi fără să-i facem nimic, le explicase în continuare Momâia. Dar eu ţin neapărat să pun mâna pe el. Să pun mâna pe amândoi. Fiindcă vor fi doi. Şi le vom trimite căpăţânile peste munte, înainte să cadă zăpada. Ca să aibă la ce se gândi toată iarna.
Şi începuse să râdă dement înaintea oamenilor adunaţi într-una dintre camerele de conferinţă de la Portland Civic Center. Îi răspunseră şi ei cu zâmbete, nişte rânjete reci şi neliniştite. Chiar dacă se felicitau unii pe alţii că fuseseră aleşi pentru o asemenea răspundere, în sinea lor şi-ar fi dorit ca ochii aceia neastâmpăraţi, infernali, de nevăstuică, să se fixeze pe oricine altcineva, numai pe ei nu.
Departe, la sud de Ontario, la Sheaville, mai era un alt post mare de gardă. Acolo fuseseră plasaţi patru bărbaţi într-o căsuţă de lângă autostrada 1-95, a cărei panglică şerpuia spre Alvord Desert, cu formaţiunile lui stâncoase stranii şi cursurile de apă întunecate.
În celelalte posturi fuseseră instalaţi câte doi bărbaţi; existau în total douăsprezece asemenea puncte, începând de la orăşelul Flora, chiar lângă US 3, la mai puţin de o sută de kilometri de graniţa cu Washington, şi până jos, la McDermitt, pe frontiera dintre Oregon şi Nevada.
Un bătrân într-un autoturism alb-albastru cu tracţiune integrală. Instrucţiunile pe care le primiseră toate santinelele sunau identic: Omorâţi-l, dar nu-l loviţi la cap. Deasupra mărului lui Adam nu trebuia să se vadă nici o urmă de sânge sau vânătaie.
- Nu vreau să le expediez înapoi bunuri depreciate, le spusese Randy Flagg, izbucnind în hohote infernale de râs.
Graniţa nordică dintre Oregon şi Idaho este marcată de Snake River. Dacă era să urmezi Snake la nord de Ontario, unde cei şase bărbaţi stăteau în Peterbiltul lor jucând cine-scuipă-mai-departe pe bani fără valoare, ajungeai în cele din urmă foarte aproape de Copperfield. Snake face aici o cotitură pe care geologii o numesc meandră, iar în apropiere de Copperfield râul este stăvilit de Oxbow Dam. În cea de-a şaptea zi a lui septembrie, pe când Stu Redman şi grupul lui înaintau cu greu de-a lungul lui Colorado Highway 6 la peste o mie şase sute de kilometri spre est şi sud, Bobby Terry stătea în Copperfield Five-and-Dime cu un teanc de cărţi cu benzi desenate alături, întrebându-se cam în ce stare se afla Oxbow Dam şi dacă ecluzele rămăseseră deschise sau închise. Prin faţa magazinului trecea Oregon Highway 86.
El şi partenerul lui, Dave Roberts (care acum dormea în apartamentul de deasupra), discutaseră pe larg despre baraj. Ploua de o săptămână. Apele lui Snake River se umflaseră. Dacă Oxbow Dam ceda? Nasol. Un perete de apă s-ar fi abătut asupra Copperfieldului, iar bieţii Bobby Terry şi Dave Roberts ar fi fost târâţi hăt, până la Oceanul Pacific. Se vorbiseră să se ducă la baraj şi să vadă dacă existau crăpături, dar în cele din urmă pur şi simplu nu îndrăzniseră. Ordinul lui Flagg fusese cât se poate de limpede: Staţi la pândă.
Dave îi atrăsese atenţia că Flagg se poate afla oriunde. Era un mare călător şi circulau o serie de poveşti despre felul cum apărea, din senin, într-o mică cetate unde nu se aflau decât zece oameni care reparau linii de înaltă tensiune sau adunau arme dintr-un depozit al armatei. Se materializa, ca o fantomă. Doar că era vorba de o fantomă rânjitoare şi întunecată, încălţată cu cizme prăfuite şi cu tocurile roase. Uneori era singur, alteori era însoţit de Lloyd Henreid, la volanul unui imens automobil Daimler, negru ca un dric şi la fel de lung. Uneori venea pe jos. În clipa asta nu era nicăieri, în următoarea te trezeai cu el în faţa ta. Într-o zi se afla la L.A. (sau cel puţin aşa mersese vorba), iar peste o zi se arăta hăt, cine ştie unde... pe jos.
Dar, după cum se spunea, nici măcar Flagg nu se putea afla în şase locuri în acelaşi timp. Unul dintre ei putea să dea o fugă până la afurisitul de baraj, să arunce o privire şi să se-ntoarcă rapid. Şansele să păţească ceva erau de unu la o mie.
