Dar Frannie citise răspunsul adevărat în ochii ei. Copilul pe care-l concepuse cu Jess Rider se stingea undeva, în spatele a patru pereţi din sticlă. Poate copilul lui Lucy să aibă mai mult noroc; ambii părinţi fuseseră imuni la Captain Trips. Locuitorii din Free Zone îşi luaseră orice speranţă de la Peter al ei, investindu-şi-o de acum în femeile care rămăseseră însărcinate după 1 iulie, anul trecut. Brutal, dar altfel absolut de înţeles.

Mintea ei porni în derivă la mică altitudine de-a lungul graniţelor somnului, scrutându-şi trecutul şi inima. Se gândi la salonul mamei ei, unde anotimpurile încremeniseră într-un ev sterp. Se gândi la ochii lui Stu, la clipa când îl văzuse pentru prima oară pe fiul ei, Peter Goldsmith-Rcdman. Visă că Stu se afla alături de ea, în cameră.

- Fran?

Nimic nu ieşise aşa cum s-ar fi cuvenit. Toate speranţele se dovediseră deşarte, false, ca şi animalele acelea audioanima-tronice de la Disney World, o grămadă de roţi dinţate, o şmecherie, un răsărit fals, o sarcină falsă, o...

- Hei, Frannie!

În visul ei, se făcea că Stu se întorsese. Stătea în uşa camerei, purtând o canadiană îmblănită, enormă. Altă şmecherie. Constată că Stu cel din vis purta barbă. Nostim, nu?

Începu să se întrebe dacă era chiar un vis, văzând că în spatele lui se ivise şi Tom Cullen. Şi... nu cumva la picioarele lui apăruse Kojak!

Mâna îi plecă spre obraz, ca din reflex, şi se ciupi cu răutate, până i se scurse o lacrimă din ochiul stâng. Dar imaginea refuza să se schimbe.

- Stu? şopti ea. O, Doamne, eşti tu, Stu?

Faţa lui era puternic bronzată, cu excepţia porţiunii din jurul ochilor, care probabil fusese protejată de ochelari de soare. Acestea nu erau genul de detalii pe care în mod normal să le observi în vis...

Se mai ciupi o dată.

- Eu sunt, o asigură Stu, intrând în cameră. Nu te mai chinui degeaba, draga mea.

Şchiopătatul mi era atât de pronunţat, încât te aşteptai să se împiedice, la fiecare pas.

- Frannie, am ajuns acasă.

- Stu! strigă ea. Eşti chiar tu, de-adevăratelea? Dacă eşti chiar tu, vino aici!

Se apropie de ea şi o luă în braţe.

CAPITOLUL 77

STU ERA AŞEZAT pe un scaun, lângă patul lui Fran, când intrară George Richardson şi Dan Lathrop. Fran îi luă iute mâna lui Stu şi o apăsă strâns, până la durere. Figura ei căpătase trăsături rigide şi Stu avu pentru o clipă ocazia s-o vadă aşa cum avea sa arate la bătrâneţe; semănă incredibil cu Mother Abagail.

- Am auzit de întoarcerea ta, spuse George. Un adevărat miracol. Nici nu pot să-ţi spun cât mă bucur să te văd. Ne bucurăm cu toţii.

George îi strânse mâna, apoi i-l prezentă pe Dan Lathrop.

- Am auzit că s-ar fi produs o explozie la Las Vegas. Ai văzut-o cu ochii tăi? îl întrebă acesta.

- Da.

- Cei de aici cred că a fost detonată o bombă nucleară. Este adevărat?

- Da.

George făcu un gest din cap, apoi renunţă cu totul la subiect şi se întoarse la Fran.

- Cum te simţi, Frannie?

- Foarte bine. Mă bucur că mi s-a întors omul acasă. Ce face copilul?

- De fapt, îi explică Lathrop, de asta am venit aici.

- E mort? întrebă Fran.

George şi Dan avură un schimb de priviri.

- Frannie, vrem să asculţi atent şi să încerci să nu interpretezi greşit nimic din ceea ce vei afla...

Deşi se vedea că-şi stăpâneşte o criză de isterie, Fran vorbi calm:

- Dacă a murit, Spuneţi-mi şi pace!

- Fran, interveni Stu.

- Peter pare că-şi revine, spuse Dan Lathrop cu blândeţe.

Şocul produse câteva momente de linişte în încăpere. Fran, al cărei chip palid şi oval aproape că dispăruse sub masa de păr castaniu închis de pe pernă, îşi ridică privirile spre Dan, de parcă acesta s-ar fi exprimat în cine ştie ce dialect păsăresc. Cineva, poate Laurie Constable, poate Marcy Spruce, trecu prin faţa uşii deschise aruncând o privire în cameră şi plecând apoi mai departe. Momentul care urmă Stu nu avea să-l uite toată viaţă.

- Cum? şopti Fran după o vreme.

- Nu trebuie să-ţi pui toate speranţele în asta, o sfătui George.

- Ai spus... că-şi revine, repetă Fran.

Era pur şi simplu uimită. Până atunci nu-şi dăduse scama cât de mult se resemnase cu ideea morţii copilului. George continuă:

- Şi Dan şi eu am văzut mii de cazuri în perioada epidemiei, Fran... remarci că nu am zis "tratat", pentru că nu cred că vreunul dintre noi a putut schimba în vreun fel evoluţia bolii vreunui pacient. Corect, Dan?

- Da.

Cuta ce trădă hotărârea lui Fran - pe care Stu o remarcase prima oară în New Hampshire, la doar câteva ore după ce se întâlniseră - apăru acum pe fruntea ei.

- De ce nu treci odată la subiect, pentru numele lui Dumnezeu?

- Sigur că da, dar trebuie să fiu precaut, şi voi fi precaut, spuse George. Acum discutăm despre viaţa fiului tău, prin urmare nu-ţi voi permite să mă zoreşti. Aş vrea să înţelegi felul cum am gândit noi. Captain Trips a fost o gripă cu antigen mutant, cel puţin la această concluzie am ajuns noi. Acum, fiecare tip de gripă, mă refer la gripa clasică, avea un alt antigen; de aceea revenea la fiecare doi sau trei ani, în ciuda vaccinurilor antigripale. Izbucnea o gripă de tip A, adică Hong Kong, şi obţineai un vaccin împotriva ci, iar la doi ani apărea un trunchi de tip B şi iarăşi te îmbolnăveai, dacă nu făceai un alt vaccin.

- Dar de obicei te însănătoşeai, interveni Dan, pentru că, în cele din urmă, corpul producea anticorpi proprii. Organismul se schimba în aşa fel încât să facă faţă gripei. Dar în cazul lui Captain Trips, gripa era cea care se schimba, ori de câte ori corpul reuşea să-şi încropească o cât de slabă apărare. Din acest punct de vedere, seamănă mai degrabă cu virusul SIDA decât cu tipurile obişnuite de gripă, cu care venisem până atunci în contact. La fel ca în cazul SIDA, virusul reapărea în noi şi noi ipostaze, până ce organismul era dat peste cap. Rezultatul inevitabil era moartea.

- Şi atunci noi de ce nu ne-am îmbolnăvit?

- Nu ştim, îi răspunse George. Nici nu cred că vom afla vreodată. Singurul lucru de care putem fi siguri este că imunii nu s-au îmbolnăvit, pentru ca pe urmă să scape de boală, ci nu s-au îmbolnăvit deloc. În acest fel, revenim la Peter. Dan?

- Da. Elementul esenţial în cazul lui Captain Trips este acela că pacienţii par să se facă aproape bine, dar niciodată absolut bine. Copilul acesta, Peter, s-a îmbolnăvit la patruzeci şi opt de ore după ce s-a născut. Nu există nici o îndoială că a fost Captain Trips - simptomele erau cele cunoscute. Dar depigmentările şi petele de sub linia maxilarului, pe care George şi cu mine le considerăm indiciul stadiului patru şi final în evoluţia Supergripei - ei bine, acestea n-au mai apărut. Pe de altă parte, perioadele lui de ameliorare devin din ce în ce mai lungi.

- Nu înţeleg, spuse Fran, năucită. Ce...