- Ţine-ţi fleanca! Şi bagă un zâmbet, fir-ai al naibii!
Bobby Terry începu să rânjească, ca un clovn mecanic la bâlci.
- Nu eşti bun de nimic, se răsti Dave. Mai bine lasă-mă pe mine. Tu rămâi în maşină.
Ajunseră în dreptul Scoutului, care se oprise, cu motorul la ralanti, cu două roţi pe şosea şi două pe marginea moale a drumului. Dave coborî surâzând. Ţinea mâinile în buzunarele impermeabilului galben. În stânga strângea patul unui Police Special de calibru 38.
Judele coborî cu grijă din Scout. Şi el purta un impermeabil galben. Mergea cu grijă, mişcându-se ca un om care poartă un obiect fragil. Artrita se dezlănţuise în el ca o haită de tigri. În stânga purta puşca Garand.
- Hei, doar n-ai de gând să tragi cu aia, nu? i se adresă prietenos tipul din Willys.
- Nu, sigur că nu, răspunse Judele, în ploaia ce continua să cadă fără încetare. Probabil că eraţi la Copperfield.
- Chiar aşa. Pe mine mă cheamă Dave Roberts, spuse el, întinzându-i mâna dreaptă.
- Şi pe mine Farris, zise Judele, întinzând, la rândul lui, mâna.
Îşi ridică privirea şi-l văzu pe Bobby Terry revărsat din Willysul lui, ţinând arma de 45 cu ambele mâini. Picături de ploaie se scurgeau de pe ţeavă. Pe faţa lui, albă ca varul, rămăsese încremenit rânjetul acela de maniac.
- Vai, ticălosule, murmură Judele şi reuşi să scape din strângerea lui Roberts, alunecoasă din cauza ploii, chiar în clipa când acesta deschisese focul prin buzunarul impermeabilului.
Glonţul pătrunse sub stomac, răsucindu-se, sfârtecând şi distrugând totul în cale, şi ieşi prin dreapta coloanei vertebrale, lăsând o gaură de dimensiunile unei farfurioare de ceai. Garandul îi scăpă din mână şi judecătorul fu împins în portiera deschisă a Scoutului.
Nici unul dintre bărbaţi nu remarcase cioara care se lăsase pe o sârmă de telefon, de cealaltă parte a drumului.
Dave Roberts făcu un pas înainte şi se pregăti să-şi termine treaba. În aceeaşi clipă, Bobby Terry trase prin fereastra deschisă a Willysului. Glonţul sfâşie gâtul lui Roberts. Un val de sânge se întinse pe impermeabilul galben, amestecându-se cu ploaia. Roberts se răsuci spre Bobby Terry, mişcându-şi mâna fără să scoată vreun sunet, cu ochii muribunzi, căscaţi de mirare. Făcu doi paşi şovăielnici, apoi mirarea i se stinse de pe faţă. O figură inertă. Căzu mort. Picăturile răpăiau pe spatele hainei lui de ploaie.
- Căcat, ia uite ce-am făcut! strigă Bobby Terry îngrozit.
Artrita mea a trecut, gândea Judele. Dacă aş supravieţui, aş reuşi să uimesc întreaga lume medicală. Un glonţ în pântece, ăsta-i cel mai bun tratament al artritei... Doamne Dumnezeule, indivizii ăştia mă pândeau. Oare Flagg îi pusese? Probabil că da, Dumnezeu să-i ajute pe toţi ceilalţi trimişi aici de comitet...
Garandul zăcea pe jos. Se aplecă să-şi ridice arma, cu sentimentul că maţele or să-i iasă din trup. Stranie senzaţie, şi nu foarte plăcută. Nu mai conta. Puse mâna pe puşcă. Oare piedica era trasă? Da. Încercă s-o ridice. S-ar fi zis că avea o sută de kilograme.
Bobby Terry reuşi în sfârşit să-şi desprindă privirile de la Dave, la timp ca să-l vadă pe Jude pregătindu-se să-l împuşte. Judele stătea pe asfalt. Impermeabilul lui era roşu de sânge de la piept şi până la poale. Îşi sprijinise ţeava armei de genunchi.
Bobby trase un foc, greşind ţinta. Garandul făcu o imensă explozie şi fragmente de sticlă înţepară obrajii lui Bobby Terry, care ţipă, convins că fusese omorât. Apoi observă că jumătatea stângă a parbrizului dispăruse şi înţelese că încă mai funcţiona. Judele îşi regla cu grijă ţinta, rotind Garandul pe genunchi, poate cu două grade. Bobby Terry, cu nervii la pământ, trase de trei ori, în succesiune rapidă. Primul glonţ făcu o gaură în peretele lateral al cabinei. Cel de-al doilea îl lovi pe Jude deasupra ochiului drept. O armă de calibru 45 este mare şi, mai ales de la o distanţă atât de mică, provoacă răni uriaşe şi neplăcute la vedere. Sub impact, cea mai mare parte a ţestei Judelui zbură şi se zdrobi de maşină. Capul Judelui se lăsă pe spate şi cel de-al treilea foc îl atinse pe Jude un centimetru sub buza de jos, zdrobindu-i dinţii, pe care-i aspiră cu cea din urmă suflare. Bărbia şi mandibula i se spulberaseră, în convulsiile morţii, degetul apăsă trăgaciul Garandului, dar glonţul se pierdu undeva, spre cerul alb şi ploios.
Se lăsă tăcerea.
Ploaia răpăia pe acoperişurile celor două maşini. Pe impermeabilele celor doi bărbaţi morţi. Şi acesta rămase singurul zgomot până ce, cu un croncănit aspru, cioara îşi luă zborul de pe sârma de telefon, ceea ce-l scoase pe Bobby Terry din starea de zăpăceală. Coborî încet din scaunul lui, strângând încă arma fumegândă în mâini.
- Am dat lovitura, rosti el rar, plin de încredere. I-am făcut curu' zob. Ai face bine să mă crezi. A fost o bătaie pe cinste. Nemaipomenită. Aşa mai zic şi eu. Bobby Terry l-a terminat cât ai zice peşte.
Înţelese însă, cu groază crescândă, că de fapt nu făcuse zob curul Judelui.
Judele murise rezemat de Scout. Bobby Terry îl prinse acum de reverele hainei şi-l ridică, holbându-se la ceea ce mai rămăsese din figura lui. De fapt, nu rămăsese, mai nimic, cu excepţia nasului. Şi, ca să spunem adevărul, nici acesta nu prea arăta a nas.
Omul era de nerecunoscut, practic ar fi putut să fie oricine.
În coşmarul lui, Bobby Terry auzi din nou cuvintele lui Flagg: Vreau să-l trimit înapoi neatins.
Doamne Dumnezeule, putea să fie oricine. S-ar fi zis că-şi pusese în minte cu tot dinadinsul să facă exact pe dos faţă de cum poruncise Momâia Ambulantă. Două lovituri directe drept în faţă. Până şi dinţii se duseseră.
Şi ploaia continua să răpăie.
Nu-i rămânea decât să stea pe loc. Asta era. N-avea curaj să plece spre est, dar nici să înţepenească în vest. Avea să sfârşească spânzurat de un stâlp de telegraf în pielea goală sau... poate şi mai rău.
Oare existau şi lucruri mai rele?
Atât timp cât nebunul ăla rânjitor era la putere, Bobby Terry nu se îndoia că existau. Deci, ce-i rămânea de făcut? Trecându-şi mâinile prin păr şi contemplând în continuare faţa distrusă a Judelui, se strădui să ia o hotărâre.
Sudul. Asta era soluţia. Spre sud. Acolo nu existau paznici la frontiere. Spre sud, până în Mexic, şidacă se dovedea încă prea aproape, atunci mai departe, până în Guatemala, Panama, sau, mai ştii, până hăt, în Brazilia. Scăpa de toată porcăria. Nu tu est, nu tu vest, doar Bobby Terry, nevătămat şi atât de departe de Momâia Ambulantă pe cât l-ar fi dus ciubotele...
Un zgomot nou în după-amiaza ploioasă.
Bobby Terry tresări şi ciuli urechile.
Ploaia, da, ca o darabană pe capota maşinilor, mormăitul celor două motoare mergând la ralanti şi...
Un sunet ritmat şi straniu, care amintea de tocurile tocite ale unor cizme călcând grăbit pe macadamul unui drum secundar.
- O, nu, şopti Bobby Terry.
Se pregăti să se întoarcă.
Bătaia ca de ceas îşi grăbi ritmul. Mers rapid, tropăit, fugă, goană, sprint, iar când Bobby Terry reuşise în fine să se întoarcă de-a binelea, era prea târziu, acela venea, Flagg se apropia de el ca un monstru teribil, scăpat din cel mai înfiorător film de groază făcut vreodată. Omul Întunecat avea bujori sănătoşi în obraji, Ochii îi străluceau de fericire şi prietenie, buzele i se lăţiseră într-un rânjet înfometat şi vorace dezvelind dinţii mari cât nişte pietre de mormânt, ascuţiţi ca nişte colţi de rechin; ţinea mâinile întinse înainte, iar din păr îi curgeau pene negre şi strălucitoare de cioară.
- Nu, încercă să pronunţe Bobby Terry, dar nu izbuti să scoată nici un sunet.
