Cioara îl măsura în continuare, parcă rânjind.
Deodată simţi cum i se contractă toţi muşchii şi înţelese cu certitudine absolută, deşi ca într-un vis, că înaintea lui se alia însuşi Omul Întunecat, sufletul lui, spiritul lui, proiectat nu se ştie cum în cioara rânjitoare, cu penele ude până la piele, care se holba la el, care-i supraveghea orice mişcare.
Rămase cu privirile asupra ei, fascinat.
Privind-o, i se părea că ochii ei se tot lărgesc, înconjuraţi acum de inele de un rubiniu-închis. Picăturile de ploaie se prelingeau de pe penajul negru. Acum se aplecase şi, cu calm, bătea iarăşi în geam.
Judele gândea: Ea crede că mă hipnotizează. Ceea ce probabil se şi întâmplă, puţin. Poate că sunt prea bătrân pentru asemenea lucruri. Să presupunem... e o prostie, desigur, dar să presupunem că este el. Şi dacă reuşesc totuşi să ridic arma şi să trag dintr-o singură mişcare? Sunt patru ani de când n-am mai împuşcat talere, în schimb în '76 şi în '79 am fost campionul clubului, iar în '86 făceam încă faţă cu brio. Nu mai eram foarte tare, în anul acela nu m-am ales cu panglică, şi atunci m-am retras, pentru că în momentul respectiv agerimea privirii nu mai era pe măsura pretenţiilor mele; cu toate astea m-am clasat al cincilea din douăzeci şi doi. Şi, spre deosebire de distanţa la care zburau talerele, fereastra este extrem de aproape. Dacă este el, oare am să reuşesc să-l ucid? Spiritul lui - dacă există aşa ceva - va rămâne captiv în trupul mort al ciorii? Oare exagerez, sperând că aş putea pune capăt la toată povestea asta cu un glonţ, cu uciderea, altfel total lipsită de dramatism, a unei păsări negre la vest de Idaho?
Cioara rânjea la el. Era sigur că nu surâdea.
Judele făcuse un salt brusc şi, printr-o mişcare rapidă şi sigură, executată mai bine decât şi-ar fi imaginat, dusese carabina la umăr. O spaimă nemărginită păruse să pună stăpânire pe cioară. Fluturase din aripile ei ude, răspândind stropi de apă în jur. Ochii i se măriseră de spaimă. Judele auzise un cra! sugrumat şi, pentru o fracţiune de secundă, avusese un sentiment de triumf şi siguranţă: înaintea lui se afla cu adevărat Omul Întunecat şi acesta se înşelase asupra Judelui, urmând a plăti cu mizerabila lui viaţă greşeala comisă...
- PIEI! tunase Judele, apăsând pe trăgaci.
Dar uitase să-i tragă piedica. Peste o clipă însă, dincolo de geam nu se mai vedea decât ploaia.
Judele îşi lăsase arma pe genunchi, cu sentimentul că se purtase stupid. Încercase să se amăgească, spunându-şi că fusese doar o cioară şi nimic mai mult, un moment de divertisment în monotonia scrii. Iar dacă ar fi spart geamul de la fereastră, prin care apoi ar fi intrat ploaia, ar fi trebuit să se mute într-altă cameră. Aşa, cel puţin, scăpase din fericire de o bătaie de cap în plus.
Totuşi, dormise prost, şi se trezise în mai multe rânduri privind fereastra, de unde era convins că auzise iar acel ciocănit sinistru. Şi dacă se va întâmpla să mai apară iarăşi, pasărea n-avea să-i mai scape. De data asta, arma rămăsese cu piedica trasă.
Dar cioara nu mai revenise.
A doua zi de dimineaţă porni mai departe, spre vest - artrita chinuindu-l la fel de rău ca şi până atunci - iar imediat după 11 se opri la o cafenea mică, unde mânca de prânz. De îndată ce-şi termină sandvişul şi termosul cu cafea, văzu o cioară mare şi neagră venind în zbor şi lăsându-se pe o sârmă de telefon la distanţă de doar o jumătate de bloc de el. Judele o urmări fascinat, iar mâna în care ţinea ceaşca roşie a termosului îi încremeni la jumătatea drumului dintre masă şi gură. Bineînţeles, nu putea fi aceeaşi cioară. Existau probabil milioane de ciori grase şi puternice. Lumea le aparţinea acum. Cu toate acestea, ştia că este aceeaşi cioară; avea presentimentul că-i fusese pronunţată osânda şi că trebuia să se resemneze.
Îi pierise foamea.
Îşi continuase drumul.
Peste câteva zile, la ora 12.15, în Oregon, străbătând Highway 86 în direcţia vest, trecu prin oraşul Copperfield, fără ca măcar să arunce o privire în magazinul universal de unde-l văzuse Bobby Terry şi rămăsese cu gura căscată de mirare. Arma Garand era lângă el, cu piedica trasă în continuare şi cu o cutie de muniţie alături. Judele hotărâse să tragă în toate ciorile care aveau să-i iasă în cale.
Aşa, pur şi simplu din principiu.
- Mai repede! Nu eşti în stare să mişti hodoroaga asta mai repede?
- Te rog să-mi dai pace, Bobby Terry. Faptul că ai dormit în post nu te îndreptăţeşte să-ţi verşi necazul pe mine.
Dave Roberts se afla la volanul Willysului International care stătuse parcat în aleea de lângă magazin. Zece minute, până să apuce Bobby Terry să-l trezească pe Dave şi până se îmbrăcase acesta, Scoutul moşului se şi îndepărtase. Ploaia se abătea asupra lor în rafale şi vizibilitatea era proastă. Bobby Terry ţinea un Winchester pe genunchi, şi un Colt 45 prins la centură.
Dave - care purta cizme de cowboy, jeanşi şi un impermeabil galben direct pe pielea goală - îi aruncă o privire.
- Dacă stai cu degetul pe trăgaciul puştii, o să faci o gaură în portieră, Bobby Terry.
- Tu ai grijă să-l prinzi din urmă, îl îndemnă Bobby Terry, apoi mormăi pentru sine: în pântece. Trebuie să-l împuşc în pântece. În nici un caz în cap. Corect.
- Nu mai vorbi de unul singur. Numai labagiii fac aşa ceva. Asta-i părerea mea.
- Unde o fi? întrebă Bobby Terry.
- Punem noi mâna pe el. Dacă nu cumva ai visat. Şi dacă e aşa, fratele meu, n-aş vrea să fiu în pielea ta.
- N-am visat. Era chiar Scoutul. Dar ce ne facem dacă o coteşte?
- Unde s-o cotească? exclamă Dave. Până la Interstate nu sunt decât drumuri de legătură între ferme. Dacă pătrunde pe unul dintr-astea, după nici cincisprezece metri intră în noroi până la amortizoare, chiar dacă are tracţiune integrală. Linişteşte-te, Bobby Terry.
- Nu pot, mărturisi acesta distrus. Mă tot gândesc cum mi-ar sta spânzurat de un stâlp de telegraf, uscându-mă la soare în deşert.
- Las-o baltă!... Ia te uită colo! îl vezi? I-am dat de urmă, pe Dumnezeul meu!
Înaintea lor, urmare a unui accident vechi de câteva luni, zăceau în ploaie un Chevy şi un Buick mare şi greu, blocând în întregime şoseaua cu fiarele lor ruginite, ca oasele uriaşe ale unor mastodonţi. În dreapta, rămăseseră întipărite urmele proaspete şi adânci ale unor roţi la marginea drumului.
- El este, spuse Dave. Dârele astea nu sunt mai vechi de cinci minute.
Trase de volanul maşinii şi intră în şanţ, ocolind locul coliziunii. După câteva hurducături zdravene, ieşiră în drum, exact pe unde trecuse Judele înaintea lor şi unde se vedea limpede modelul în formă de spic lăsat de roţile Scoutului pe asfalt. Iar maşina tocmai dispărea dincolo de culmea dealului următor, la distanţă de vreo trei kilometri.
- Lovi-te-ar să te lovească! strigă Dave Roberts. Acum, ori la bal, ori la spital!
Apăsă acceleraţia până la capăt şi viteza sări la o sută de kilometri. Pe parbriz se aşternuse o perdea argintie de ploaie, pe care ştergătoarele nu reuşeau s-o îndepărteze cu totul. Din vârful pantei văzură Scoutul din nou, dar acum distanţa se micşorase. Dave aprinse farurile cu un gest hotărât şi începu să alterneze cele două faze. După câteva momente, luminile din spate ale Scoutului se aprinseră, ca răspuns.
- Foarte bine, spuse Dave. Acţionăm prietenos. Îl determinăm să coboare din maşină. În nici un caz să nu faci vreun gest pripit, Bobby Terry. Dacă ne iese figura, primim câte un apartament la MGM Grand din Vegas. Dar dacă ratăm, am bulit-o. Prin urmare, nu avem voie să greşim. Trebuie să-l facem să coboare.
- Vai, Doamne, de ce n-o fi venit pe la Robinette? se tângui Bobby Terry, cu mâinile încleştate pe Winchester.
Dave îl bătu pe mână:
- Şi nu iei cu tine nici arma aia.
- Dar...
