- Stu? Stu Redman ?

- Tom Cullen e cu mine... pentru numele lui Dumnezeu, nu trageţi!

- Nu cumva-i o şmecherie?

Omul părea să chibzuiască.

- Nu-i nici o şmecherie! Tom, spune şi tu ceva.

- Salut, băieţi, se conformă Tom.

Urmă o pauză. Crivăţul stârnea trâmbe de zăpadă înjurai lor. Santinela (da, vocea suna, într-adevăr, familiar) strigă apoi:

- Stu avea pe peretele din vechiul lui apartament un tablou. Ce tablou?

Creierul lui Stu începu să gândească frenetic, bruiat de zgomotul închizătorului, care-i răsuna obsesiv în urechi. Doamne, eu stau aici, în viscol, şi-mi storc mintea să-mi amintesc ce tablou era pe perete... În vechiul apartament, s-a exprimat. Probabil că Fran s-a mutat cu Lucy. Lucy făcea haz de tabloul acela, zicea că John Wayne îi pândeşte pe indieni dintr-un loc unde nu ai cum să-l vezi...

- Frederic Remington! ţipă el cât îl ţineau plămânii. Se cheamă Poteca războiului!

- Stu! se auzi un urlet dinspre santinele. O formă întunecată se desprinse dintre nămeţi şi porni în fugă spre ei, alunecând şi poticnindu-se. Nu-mi vine să-mi cred ochilor...

Se opri înaintea lor şi Stu îl recunoscu: era Billy Gehringer, care provocase astă-vară atâta zarvă, din cauza iubirii lui turbate pentru maşinile sport.

- Stu! Tom! Şi Kojak, pe Dumnezeul meu! Unde sunt Glen Bateman şi Larry? Dar Ralph?

Stu clătină încet din cap.

- Nu ştiu. Trebuie să intrăm la adăpost, Billy. Am îngheţat.

- Sigur că da, supermagazinul e chiar lângă noi. Am să-i chem pe Norm Kellogg... Harry Dunbarton... Dick Ellis... pe naiba, o să scol tot oraşul! E nemaipomenit! Nu-mi vine să cred!

- Billy...

Omul se întoarse, iar Stu se apropie şchiopătând.

- Billy, Fran trebuia să nască...

Billy rămase o vreme tăcut, apoi şopti:

- Fir-ar al naibii, de asta uitasem.

- A născut?

- George. George Richardson îţi poate spune, Stu. Sau Dan Lathrop. El este noul nostru doctor, a venit cam la patru săptămâni după plecarea voastră, înainte era medic orelist, dar e foarte b...

Stu îl prinse pe Billy şi-l scutură aspru, oprind vorbăria lui fără şir.

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Tom. Nu cumva a păţit Frannie ceva?

- Vorbeşte, Billy, îl îndemnă Stu. Te rog.

- Fran e bine. Va fi bine.

- Aşa ai auzit?

- Nu, am văzut-o. Eu şi cu Tony Donahue am luat nişte flori din seră şi ne-am dus împreună. Sera a făcut-o Tony, acolo cultivă de toate, nu numai flori. Singurul motiv pentru care se mai află la spital e că a avut, cum îi zice, naştere romană...

- A făcut cezariană?

- Da, aşa, copilul a ieşit invers, de-asta a fost nevoie de operaţie. Nici o treabă. Am fost s-o vizităm la trei zile după naştere, pe 7 ianuarie, adică acum două zile. I-am adus nişte trandafiri. Ne-am făcut socoteala că nu-i strică o mică bucurie, pentru că...

- Copilul a murit? întrebă Stu sec.

- Nu e mort, spuse Billy, apoi adăugă, cu mare greutate: Nu încă.

Stu se simţi deodată purtat departe, plutind prin hăuri fără sfârşit. Auzi râsete... şi urletul lupilor...

Billy se grăbi să continue, cu groază prost disimulată:

- Are gripă. E bolnav de Captain Trip. Vine sfârşitul tuturor, aşa vorbeşte lumea. Frannie l-a născut pe 4, e băiat, avea trei kilograme o sută, şi la început a fost bine şi cred că s-a îmbătat toată suflarea din Zonă, Dick Ellis a zis că parc-ar fi Ziua Victoriei în Europa şi Ziua Victoriei în Japonia puse una peste alta, după care, pe 6, s-a... s-a îmbolnăvit. Asta-i, bătrâne, zise Billy, iar vocea începu să i se îngroaşe şi să se poticnească. S-a îmbolnăvit, fir-ar al naibii să fie, am luat-o de la început, sunt atât de amărât, Stu...

Stu îi prinse umărul lui Billy şi-l trase mai aproape.

- La început, toată lumea zicea că o să-i fie bine, că poate nu-i decât o gripă obişnuită... sau bronşită... sau anghina difterică... dar doctorii au zis că nou-născuţii nu fac aproape niciodată asemenea boli. E un soi de imunitate naturală a copiilor foarte mici. Pe urmă, George şi cu Dan... au văzut atâta Super-gripă acum un an...

- Încât e greu de crezut că ar greşi diagnosticul, continuă Stu în locul lui.

- Mda, şopti Billy. Ai înţeles.

- Ce nenorocire, mormăi Stu.

Îi dădu drumul lui Billy şi porni şchiopătând.

- Stu, unde te duci?

- La spital. Vreau s-o văd pe Fran.

CAPITOLUL 76

FRAN ZĂCEA ÎN PAT, cu veioza aprinsă. Sub lumina ei puternică, în partea stângă a cearşafului alb şi curat ce o acoperea, stătea, deschisă, o carte a Agathei Christie. Frannie era trează, dar încet-încet, simţea cum alunecă în starea aceea specială în care amintirile capătă o claritate magică şi încep să se prefacă în vise. Trebuia să-şi îngroape tatăl. Ce urma nu mai avea nici o importanţă, dar era hotărâtă să-şi adune toate puterile ca să îndeplinească această treabă. Un gest de iubire. După aceea, putea să-şi taie o bucată de plăcintă cu zmeură. Avea să fie mare, bine însiropată şi foarte, foarte amară.

Marcy intrase la ea cu o jumătate de oră în urmă, ca să vadă ce face, iar Fran o întrebase:

- Peter a murit?

Chiar din clipa când pronunţase cuvintele, timpul păru să se dilate astfel încât nu mai era sigură dacă se referea la Peter copilul sau la bunicul copilului, care murise de mult.

- Şşş, e bine, îi răspunsese Marcy.