- Arăţi de parcă ţi-ar sta şi ţie la fel de bine într-un scaun din ăsta, Stu Redman, îi spuse Laurie.

- În momentul ăsta nu mă deranjează deloc, zise Stu.

Ajunseră în dreptul unui perete mare de sticlă, dincolo de care se vedea un salon decorat cu albastru şi roz. De tavan atârna o sculptură cinetică de mari dimensiuni. Doar un singur pătuţ era ocupat, în rândul din faţă.

Stu privi, fascinat.

GOLDSMITH-REDMAN PETER, scria pe plăcuţa din fata pătuţului. SEX BĂRB. ÎN CARANTINĂ BACTERIOLOGICĂ. 3 KILOGRAME 100 GRAME. MAMA: FRANCES GOLDSMITH, CAMERA 209 TATA: JESSE RIDER (M.).

Peter plângea.

Ţinea pumnişorii strânşi. Avea faţa roşie. În creştet avea un smoc de fire uimitor de negre. Ochii albaştri ai micuţului păreau să fie aţintiţi asupra Iui Stu, ca şi cum l-ar fi acuzat că este cauza întregii lui supărări.

Fruntea îi era străbătută de o cută verticală pronunţată... semnul voinţei căreia nu i te puteai împotrivi.

Frannie plângea.

- Ce s-a-ntâmplat, Frannie?

- Toate pătuţurile astea goale, spuse ea, cu vocea sugrumată. De-asta sunt tristă. E absolut singur acolo. Nu-i de mirare că plânge, Stu, e singur-singurel. Toate pătuţurile astea goale, Dumnezeule...

- Nu va rămâne multă vreme singur, o consolă Stu, cuprinzându-i umerii cu o mână. Şi mi se pare că va fi un flăcău grozav. Tu ce părere ai, Laurie?

Dar Laurie se retrăsese discret, lăsându-i pe cei doi singuri în faţa terestrei.

Strâmbându-se din pricina durerilor din picior, Stu îngenunche alături de Frannie, o îmbrăţişă stângaci şi-l contemplară amândoi pe Peter cu uimire, ca şi cum copilul acela ar fi fost primul care se născuse vreodată pe pământ. După o vreme Peter adormi, cu mânuţele încleştate pe piept, dar ci rămaseră să-l privească în continuare... minunându-se că se află acolo, înaintea lor.

CAPITOLUL 78

ZI DE MAI

IARNA rămăsese în sfârşit în urmă.

Fusese lungă, iar lui Stu, obişnuit cu clima din East Texas, i se păruse teribil de grea. La două zile după ce se întorsese la Boulder, piciorul drept îi fusese rupt din nou şi pus de această dată în ghips, pe care nu-l scosese decât la începutul lui aprilie. La vremea respectivă, suprafaţa ghipsului arăta ca o hartă rutieră nemaipomenit de complicată; s-ar fi zis că fiecare om din Free Zone lăsase un autograf, deşi asta ar fi fost practic imposibil. Încă înainte de 1 martie, noi pelerini începuseră să sosească în Free Zone, şi curând populaţia atinsese unsprezece mii de suflete, potrivit lui Sandy DuChiens, care acum conducea un Birou de Recensământ format din douăsprezece persoane, birou care dispunea de propriul lui computer la First Bank din Boulder.

Stu, Fran şi Lucy Swann erau la picnic într-un loc plăcut aflat pe drumul spre Flagstaff Mountain şi urmăreau Mayday Chase, vânătoarea de mai. Toţi copiii din Boulder (şi nu puţini dintre adulţi) păreau să ia parte la joc. Coşul tradiţional, ornat cu panglici de hârtie creponată şi umplut cu fructe şi jucării, îi fusese dat în grijă lui Tom Cullen. Fusese ideea lui Fran.

Tom îl prinsese pe Bill Gehringer (cu toate că susţinuse sus şi tare că-i prea bătrân pentru un asemenea joc de copii, Billy se aruncase în vâltoare cu toată inima) şi împreună îl capturaseră pe micuţul Upshaw - sau poate Upson? Lui Stu îi venea tot mai greu să-i ţină minte pe toţi - şi tustrei dăduseră de urma lui Leo Rockway, care se ascunsese în spatele Stâncii Brentner. Tom însuşi îi aplicase lui Leo eticheta distinctivă.

Vânătoarea se întinse apoi peste întreg West Boulder, bande de copii şi adolescenţi bântuind pe străzile care în mod obişnuit erau destul de pustii, în frunte cu Tom, care urla din răsputeri, cărându-şi coşul în spate. În cele din urmă se adunaseră cu toţii din nou aici, unde soarele era cald şi vântul adia plăcut. Grupul de copii care aveau deja etichete se ridica la vreo două sute, toţi hotărâţi să-i prindă pe ultimii zece care nu fuseseră încă "bătuţi". Cu zarva lor, speriau căprioarele, care nu ţineau să ia parte la joc şi fugeau care-ncotro.

Trei kilometri mai sus, în Sunrise Amphitheater, fusese pregătit un imens dejun la iarbă verde, chiar în locul unde Harold Lauder aşteptase momentul potrivit ca să vorbească în aparatul lui de emisie-recepţie, declanşând explozia. La amiază, două sau trei mii de oameni aveau să se aşeze împreună la masă şi să privească la est, spre Denver, mâncând vânat şi sandvişuri cu unt de arahide şi aspic, iar ca desert plăcintă proaspătă. Era posibil să fie cea din urmă adunare de acest fel din Free Zone, asta dacă nu porneau cu toţii la Denver să petreacă pe stadionul unde odinioară jucase fotbal echipa Bronco. Dacă la începutul primăverii soseau câte puţini oameni, în ultima vreme, imigranţii veneau într-un adevărat şuvoi. Doar de la 15 aprilie şi până acum se înregistraseră încă opt mii, iar acum erau în total nouăsprezece mii; Biroul de Recensământ al lui Sandy nu mai reuşea să ţină pasul, cel puţin pentru moment. Erau rare zilele când nu li se adăugau decât cinci sute de oameni.

În ţarcul pe care Stu îl adusese până aici şi-l acoperise cu o pătură, Peter începu să urle din răsputeri. Fran se îndreptă spre el, dar Lucy, deşi se făcuse cât un munte, fiind în luna a opta, ajunse prima.

- Te previn că este vorba de scutece, îi spuse Fran. Îmi dau seama din felul cum plânge.

- N-o să rămân saşie dacă văd o poponeaţă. Lucy îl ridică din ţarc pe Peter, care plângea indignat, şi-l legănă cu blândeţe în lumina soarelui. Salut, copilaşule. Ce faci tu aici? Nu prea te distrezi.

Peter făcea larmă mare.

Lucy îl culcă pe o altă pătură, pe care o aduseseră în acest scop. Peter o porni târâş, urlând în continuare. Lucy îl întoarse cu faţa în sus şi începu să-i desfacă pantalonaşii de catifea albastră. Peter îşi agită vesel picioruşele.

- De ce nu faceţi o plimbare, voi doi? le propuse Lucy, zâmbind.

Lui Stu, zâmbetul i se păru înecat în tristeţe.

- Foarte bună idee, spuse Fran, prinzându-l pe Stu de braţ.

Stu se lăsă în voia ei. Traversară şoseaua şi intrară într-o poiană frumoasă, care urca abrupt spre înălţimi, sub norii albi mânaţi repede pe cerul azuriu.

- Ce-i cu asta? se arătă Stu nedumerit.

- Nu înţeleg ce vrei să spui?

Dar inocenţa lui Fran era puţin prea pronunţată.

- Privirea aceea.

- Care privire?

- Ştii foarte bine despre ce-i vorba. Nu-mi poţi spune că în spatele unei asemenea priviri nu se ascunde ceva.

- Hai să stam jos, Stu.

- Aşa, pur şi simplu?

Se aşezară şi priviră spre est, unde crestele se lăsau spre zona de câmpie, învăluită în ceaţă albăstruie. Acolo, în zona aceea nelămurită, era Nebraska.

- E ceva serios. Şi nu ştiu cum să-ţi vorbesc.

- Păi, dă-i drumul, o încurajă, strângându-i mâna.

Dar, în locul cuvintelor, obrajii lui Fran începură să se frământe. O lacrimă i se scurse pe faţă, iar colţurile gurii i se lăsară în jos, tremurând.

- Fran...

Nu, n-am să plâng! îşi spuse ea supărată. Dar lacrimile nu i se opriră şi plânse amar, oricât se strădui să se abţină. Încurcat, Stu o îmbrăţişă şi aşteptă.

După ce se mai potolise, îi spuse:

- Şi acum, spune-mi. Ce se petrece?

- Mi-e dor de casă, Stu. Vreau să mă întorc în Maine.

În spatele lor, copiii săreau şi ţipau. Uluit, Stu o măsura cu privirea. Apoi zâmbi oarecum nesigur.

- Despre asta era vorba? Şi eu, care mi-am închipuit că te hotărâsei cel puţin să divorţezi de mine. Nu că unirea noastră ar fi fost vreodată binecuvântată de preot, după cum se zice.