- Crezi... crezi că oamenii învaţă vreodată ceva?

Deschise gura ca să-i răspundă, ezită, se răzgândi. Flacăra lămpii tremură. Ochii ei păreau foarte albaştri.

- Nu ştiu, recunoscu ea în cele din urmă.

Părea nemulţumită de răspunsul ei; se luptă să mai spună ceva, care să arunce puţină lumină asupra primului ci răspuns; dar nu reuşi decât să repete:

- Nu ştiu.

CERCUL SE ÎNCHIDE

Avem nevoie de ajutor, îşi făcu socoteala Poetul.

Edward Dorn

Se trezi în zori.

Avea cizmele în picioare.

Se ridică şi se uită în jur. Se afla pe o plajă de un alb imaculat. Deasupra lui, cerul înalt şi îndepărtat, un cer albastru ca de ceramică, fără urmă de nor. Valurile mării turcoaz de dinaintea lui se spărgeau, departe, de un recif, după care se rostogoleau potolite spre mal, urcând printre bărci stranii care se numeau...

(canoe outrigger canoe)

Iată că ştia... dar cum?

Se ridică în picioare şi fu la un pas să se prăbuşească. Se simţea rău. Mahmur.

Se răsuci pe călcâie. Verdele junglei păru să i se repeadă drept la ochi, o încâlceală întunecată de copaci, liane, frunze şi flori luxuriante care erau

(roz precum sfârcul unei fete din corpul de balet)

Îl cuprinse din nou uimirea.

Ce era aceea o fată din corpul de balet?

Şi, dacă tot venise vorba, ce era acela un sfârc?

Un papagal ara ţipă la vederea lui, se aruncă orbeşte în zbor, se lovi de tulpina unui smochin indian bătrân şi căzu mort la poalele lui, cu picioruşele în sus.

(îl puse pe masă cu picioarcle-n sus)

O mangustă se uită la faţa lui aprinsă şi barba crescută sălbatic şi muri pe loc, de embolie cerebrală.

(sora intră cu o lingură şi un pahar)

Un gândac care se căţăra harnic pe scoarţa unui palmier se înnegri şi se uscă până nu mai rămase din el decât o coajă, după ce între antenele lui se iscaseră câteva minuscule fulgere albastre.

(şi începu să întindă sos din tigaie.)

Cine sunt eu?

Nu ştia.

Unde mă aflu?

Ce conta?

Începu să meargă - împleticindu-se - spre marginea junglei. Era ameţit de foame. Zgomotul valurilor răsuna surd în urechile lui, ca şi bătaia nebună a pulsului. Mintea lui era la fel de goală ca a unui nou-născut.

Străbătuse jumătate din drumul până la perdeaua de un verde profund, când din desiş apărură trei bărbaţi. Apoi un al patrulea. Apoi numărul lor se ridică la şase.

Aveau pielea cafenie şi netedă.

Se uitau ţintă la el.

Şi el îi privea cu atenţie.

Tot felul de lucruri îi veneau în minte.

Cei şase se transformară în opt. Apoi grupul spori la doisprezece. Ţineau cu toţii lănci în mâini. Începură să le ridice ameninţător. Bărbatul cu barbă ţepoasă îi măsura cu privirea. Purta jeanşi şi cizme vechi şi rupte de cowboy; nimic altceva. Bustul lui era alb ca burta de crap şi îngrozitor de slab.

Acum lăncile erau pregătite de atac. Apoi unul dintre oamenii cafenii - şeful - începu să bolborosească, repetând mereu unul şi acelaşi cuvânt, care suna Yun-nah!

Da, da, ştia tot mai multe lucruri.

La fix.

Numele lui, de exemplu.

Începu să zâmbească.

Zâmbetul lui era ca soarele cel roşu răzbătând printr-un nor gros. Expuse privirilor nişte dinţi albi şi strălucitori şi doi ochi din care ieşeau flăcări. Îşi întoarse palmele lui lipsite de linii spre ei şi făcu gestul universal care înseamnă pace.

În faţa forţei zâmbetului său, ei nu mai aveau nici o forţă. Lăncile căzură în nisip; una căzu cu vârful înainte şi rămase înfiptă într-un unghi ciudat, tremurând.

- Do you speak English?

Se holbară la el, fără să-l înţeleagă.

- Habla espanol?

Aiurea. Habar n-aveau să vorbească nici afurisita de spaniolă.

Ce însemna asta?

Unde se afla?

Ei bine, restul avea să vină cu timpul. Roma nu fusese construită într-o singură zi, de altfel, nici măcar Akron, Ohio, nu fusese mai cu moţ. Iar locul nu avea nici o importanţă.