O măsură pe Jenny, incapabilă să înţeleagă cum de fata aceea zâmbitoare şi deschisă se transformase acum într-o înfricoşătoare fiinţă a nopţii.
- Nu vă daţi seama că se pregăteşte să ia totul de la capăt? îi interogă ea cu disperare. Omorurile, împuşcăturile... epidemia!
- El este cel mai mare şi mai puternic, răspunse Whitney cu o blândeţe curioasă. Are să vă şteargă de pe faţa pământului.
- Gata cu discuţiile, interveni Lloyd. Să mergem.
Se pregătiră s-o prindă de braţe, dar ea se trase într-o parte, încrucişându-şi braţele la piept şi clătinând din cap.
- Merg şi singură.
În cazino nu se aflau decât câţiva bărbaţi înarmaţi, stând în picioare sau aşezaţi pe lângă uşi. Când uşile liftului se deschiseră şi grupul în care se aflau Lloyd şi Dayna păşi afară, lăsară impresia că au de contemplat lucruri foarte interesante pe pereţi, pe tavan şi la mesele goale de joc.
Dayna fu împinsă spre uşa de la capătul şirului de ghişee de schimb. Lloyd o deschise cu o cheiţă şi intrară. Trecură în grabă printr-o zonă ce aducea cu o bancă: erau acolo maşini de socotit, coşuri de gunoi pline cu rulouri de hârtie, cutii cu benzi de cauciuc şi clame. Monitoare de computer cu ecrane cenuşii, stinse. Sertare deschise, pline cu bani. Din unele se revărsau pe podea bancnote de cincizeci şi de o sută de dolari.
Apoi Whitney deschise încă o uşă şi Dayna fu condusă de-a lungul unui culoar acoperit cu mochetă spre un birou de recepţie gol. Decorat cu gust. Birou alb, cu formă mai puţin obişnuită, pentru o secretară cochetă, care murise, tuşind şi scuipând ghemotoace de flegmă verde, acum vreo câteva luni. Pe perete, un tablou, s-ar fi zis o reproducere după Klee. Un covor moale de lână, maro-deschis. Anticamera spre sediul puterii.
Frica i se strecură ca apa rece în toate ungherele trupului, făcând-o să se simtă crispată şi stângace. Lloyd se aplecă peste birou şi apăsă un buton. Dayna constată că bărbatul transpirase puţin.
- Am adus-o, R.F.
Un val de râs isteric i se adună în piept şi în cele din urma nu reuşi să-l stăvilească - asta şi din cauză că nu-i mai păsa.
- R.F.! R.F.! Mi se pare cea mai bună poantă! Sunt gata, aştept semnalul tău, CB.!
Izbucni într-un şir de hohote; pe neaşteptate, Jenny o pălmui.
- Tacă-ţi gura! şuieră ea. Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă.
- Ba da, răspunse Dayna, privind-o. Tu şi ceilalţi nu vă daţi seama.
Din interfon se auzi o voce caldă, plăcută şi veselă.
- Prea bine, Lloyd, îţi mulţumesc. Te rog s-o trimiţi înăuntru.
- Singură?
- Desigur.
Înainte de întreruperea legăturii, se mai auzi un chicotit binevoitor. Dayna simţi cum i se usucă gura la auzul acelui râs.
Lloyd se întoarse către ea. Pe frunte îi apăruseră între timp broboane mari de transpiraţie, care se scurgeau ca nişte lacrimi pe obrajii slabi.
- L-ai auzit. Intră.
Îşi încrucişă braţele sub sâni, cuţitul rămânând în partea interioară.
- Să presupunem că refuz.
- Te-aş târî înăuntru.
- Uită-te la tine, Lloyd. Eşti atât de speriat, încât n-ai putea să împingi înăuntru nici măcar un pui de căţel. Îi privi pe ceilalţi. Toţi sunteţi speriaţi. Tu, Jenny, arăţi de parcă ai fi făcut pe tine. Asta nu-ţi prieşte la ten, draga mea. Şi nici la chiloţi.
- Potoleşte-te, ticăloasă prefăcută ce eşti, şopti Jenny.
- Mie nu mi-a fost niciodată teamă în Free Zone, spuse Dayna. Mă simţeam bine acolo. Am venit încoace tocmai pentru că doream ca acel sentiment de bunăstare să nu dispară. N-a fost un gest politic, ci doar ce v-am zis. Ar trebui să vă mai gândiţi. Poate că frica este unicul lucru pe care el vi-l poate oferi.
- Madam, i se adresă Whitney pe ton de scuză, mi-ar face plăcere să ascult şi restul predicii, dar omul aşteaptă. Regret, dar fie că spui amin şi intri singură pe uşa aceea, fie voi fi silit eu să te împing înăuntru. După ce intri, n-ai decât să-i spui lui toată povestea... bineînţeles, dacă o să mai fii în stare să vorbeşti. Până atunci însă, noi răspundem de tine.
"Ciudat este că părerea lui de rău pare absolut sinceră", gândi ea. "Păcat că şi teama este la fel de autentică."
- Nu va fi nevoie de asta.
Făcu un efort să se pună în mişcare, apoi totul păru mai simplu. Mergea la moarte, de asta nu se îndoia. Dacă aşa-i era dat, nu se putea împotrivi. Avea cuţitul. Ca să-l atace, dacă i se oferea prilejul, şi pentru ea însăşi, dacă ar fi fost nevoie.
Gândi astfel: "Mă cheamă Dayna Roberta Jurgens şi mi-e teamă, dar asta nu mi se întâmplă pentru prima oară. Tot ceea ce poate să-mi ia este un lucru la care va trebui oricum să renunţ la un moment dat - adică viaţa mea. Nu-i voi permite să mă calce în picioare. Nu-i voi permite să mă umilească, pe cât voi fi în stare. Aş vrea să mor cu fruntea sus... şi voi obţine ceea ce doresc."
Răsuci butonul şi pătrunse în birou... găsindu-se faţă în faţă cu Randall Flagg.
Încăperea era mare şi în cea mai mare parte goală. Biroul fusese împins la peretele cel mai îndepărtat, cu scaunul turnant îndărătul lui. Tablourile fuseseră acoperite, iar luminile stinse. Pe o latură a biroului fusese trasă o draperie, dezvelind un perete în întregime din sticlă, cu vedere spre deşert. Dayna gândi că nu văzuse niciodată în viaţa ei o privelişte atât de sterilă şi respingătoare. De undeva, de sus, lumina o lună mică şi aproape plină, ca o monedă foarte lustruită din argint.
În faţa ferestrei stătea un bărbat, privind afară.
Continuă să contemple priveliştea încă multă vreme după intrarea ei, întorcându-i spatele cu indiferenţă. Apoi se întoarse. De cât timp are nevoie un bărbat pentru o asemenea mişcare? De două sau trei secunde, maximum. Daynei i se păru ca gestul Omului Întunecat durează o veşnicie, dezvăluindu-i-se încet, încet, la fel ca luna pe care o contemplase până atunci. Se simţi ca un copil, căruia amestecul de teamă extremă şi curiozitate înspăimântătoare îi răpeşte graiul. Era prinsă cu totul în mrejele, în vraja lui, şi era convinsă că atunci când se va întoarce spre ea cu totul, peste o veşnicie, se va afla faţă-n-faţă cu visul ei: un călugăr în sutană gotică, sub care nu se adăposteşte decât întunericul. Negativul unui om, fără faţă. Avea să-l vadă, pentru ca apoi să-şi piardă minţile.
Apoi bărbatul îi ieşi în întâmpinare, zâmbindu-i cald şi, şocant, primul ei gând a fost: Ca să vezi, e chiar de vârsta mea!
Părul lui Randy Flagg era întunecat şi ciufulit. Faţa lui îi păru chipeşă şi rumenă, ca şi cum ar fi petrecut mult timp în bătaia vântului de deşert. Trăsăturile lui erau mobile şi sensibile, iar ochii îi jucau veseli, ca ai unui copil cg tăinuieşte o imensă şi minunată surpriză.
