- Dayna! Bună!
- S-s-s-salut.
Îi era imposibil să rostească şi alt cuvânt. Îşi imaginase că e pregătită pentru orice, dar la aşa ceva nu se aşteptase. Mintea ei, ameţită, o părăsise. Bărbatul zâmbi, văzându-i încurcătura, apoi întinse braţele spre ea într-un gest de scuză. Purta o cămaşă în carouri, decolorată, cu gulerul ros, jeanşi cu ţinte şi o pereche foarte veche de cizme de cowboy, cu tocurile tocite.
- Ce te aşteptai să vezi? Un vampir? Zâmbetul se lăţi pe toată faţa, obligând-o astfel să-i răspundă şi ea tot cu un zâmbet. Unul care te beleşte de viu? Ce ţi-or fi povestit despre mine?
- Le este teamă, spuse ea. Lloyd... transpiră ca un porc.
Zâmbetul lui cerea în continuare să i se răspundă tot cu zâmbet şi trebui să-şi adune întreaga voinţă ca să-i refuze această favoare. Fusese dată jos din pat cu lovituri de picior la ordinele lui. Adusă aici ca să... ce? Să mărturisească? Să spună tot ce ştia despre Free Zone? Se îndoia să mai fie lucruri pe care el să nu le ştie.
- Lloyd, spuse Flagg, râzând cu milă. Lloyd a trecut printr-o experienţă amară la Phoenix, când bântuia gripa. Nu-i place să vorbească despre asta. Eu l-am salvat de la moarte şi - zâmbetul lui deveni dezarmant - şi de o soartă mai rea decât moartea, sau cel puţin asta e părerea generală. El m-a asociat cu această experienţă, deşi nu eu îl pusesem în situaţia respectivă. Mă crezi?
Ea confirmă cu un gest lent din cap. Îl credea cu adevărat şi se surprinse gândindu-se dacă "experienţa amară de la Phoenix" avea cumva vreo legătură cu faptul că Lloyd făcea mereu duşuri. Se mai surprinse nutrind un sentiment de care nu s-ar fi crezut niciodată capabilă faţă de Lloyd Henreid: milă.
- Stai jos. Chiar jos, draga mea.
Se uită nedumerită în jur.
- Pe podea. Se stă foarte bine pe podea. Trebuie să vorbim deschis, cu cărţile pe faţă. Mincinoşii stau în scaune, prin urmare ne vom feri să procedăm ca ei. Vom sta aşa cum stau prietenii la un foc de tabără. Stai jos, fată.
Ochii lui scânteiau de o veselie reţinută, părea gata să izbucnească în hohote de râs, dar se stăpânea. Se aşeză încrucişându-şi picioarele, apoi se uită la ea în sus, rugător, ca şi cum ar fi vrut să-i zică: Doar n-ai de gând să mă laşi să stau singur pe podeaua acestui birou ridicol, nu?
Ezită un moment, apoi se aşeză şi ea. Îşi încrucişă picioarele şi-şi sprijini uşor braţele de genunchi. Simţea greutatea reconfortantă a cuţitului prins în dispozitivul lui cu arc.
- Ai fost trimisă ca să ne spionezi, dragă, începu el. Ţi se pare o descriere corectă a situaţiei?
- Da.
N-ar fi avut nici un rost să încerce să nege.
- Şi ştii ce li se întâmplă de obicei spionilor la vreme de război?
- Da.
Zâmbetul lui se lumină ca soarele.
- Nu-i un mare noroc că nu suntem în război, noi şi ai tăi?
Îl privi, absolut surprinsă.
- Dar nu suntem în război, după cum ştii, repetă el cu sinceritate şi calm.
- Dar... tu...
O mie de gânduri confuze i se învălmăşeau în minte. Indian Springs. Rachetele Shrikes. Trashcan Man cu defoliantul şi cu Zippourile lui. Felul cum conversaţia lua mereu o nouă direcţie atunci când numele - sau existenţa - acestui bărbat erau pomenite. Şi avocatul, Eric Strellerton. Bântuind prin deşertul Mojave cu minţile rătăcite.
A fost suficient să se uite la el.
- Am atacat eu cumva aşa-zisa voastră Free Zone? Am făcut eu vreun gest de agresiune împotriva voastră?
- Nu... dar...
- Dar voi ne-aţi atacat?
- Desigur că nu!
- Nu. Şi nici nu avem planuri în acest sens. Priveşte!
Îşi ridică deodată braţul drept, îndoindu-l totodată şi alcătuind astfel un soi de tub. Privind prin el, dincolo de peretele-fereastră, se vedea deşertul.
- Marele Deşert Vestic! strigă el. Marele Pişat! Nevada! Arizona! New Mexico! California! Mici grupuri de oameni de-ai mei se află în Washington, în zona Seattle şi în Portland, Oregon. Alţii în Idaho şi în New Mexico. Suntem cu mult prea risipiţi ca măcar să ne treacă prin minte să facem un recensământ mai devreme de un an de aici înainte. Suntem cu mult mai vulnerabili decât voi. Free Zone este ca un stup, o comună extrem de bine organizată. Noi nu suntem decât o confederaţie, cu mine în frunte. Există suficient spaţiu pentru ambele tabere. Va fi spaţiu suficient şi în 2190. Şi asta dacă ne vor trăi copiii, ceea ce aici nu vom afla decât peste încă cel puţin cinci luni. Dar dacă rămân în viaţă şi omenirea va continua să existe, să-i lăsăm pe bunicii noştri să-şi rezolve ei singuri socotelile, în cazul unui conflict. Sau pe bunicii lor. Dar noi pentru ce Dumnezeu să ne batem?
- Pentru nimic, murmură ea.
Era buimăcită, cu gâtlejul iască şi simţea ceva... oare nu cumva era un fir de speranţa! Se uita în ochii lui. Părea că nu poate să-şi dezlipească privirile de ochii lui şi nici nu avea dorinţa s-o facă. Nu-şi pierdea minţile. El nu avea intenţia s-o facă să-şi piardă minţile. El era... o persoană extrem de rezonabilă.
- Nu există raţiuni economice pentru care să ne luptăm, şi nici tehnologice. Politicile noastre sunt puţin diferite, dar asta e ceva cu totul mărunt, având în vedere că între noi se înalţă Munţii Stâncoşi...
"Mă hipnotizează."
Cu un efort uriaş îşi desprinse ochii dintr-ai lui, privind peste umărul lui, luna. Zâmbetul lui Flagg păli uşor şi o umbră de iritare păru să-i întunece trăsăturile. Sau doar i se păruse? Când se întoarse spre el (mai prudent de această dată), Flagg îi zâmbea din nou cu blândeţe.
- Ai pus să fie omorât Judele, îi spuse ea cu duritate. Acum vrei ceva de la mine şi după ce vei obţine ceea ce doreşti, ai să porunceşti şi moartea mea.
O privi şi-i explică răbdător:
- Am organizat pichete de-a lungul întregii frontiere dintre Idaho şi Oregon pentru Judele Farris, asta-i adevărat. Dar nu ca să-l omoare. Primiseră ordin să mi-l aducă. Până ieri am stat la Portland. Am vrut să vorbesc cu el, draga mea, aşa cum stau de vorbă cu tine: calm, raţional şi măsurat. Doi dintre oamenii mei l-au văzut trecând prin Copperfield, Oregon. A început să tragă, rănindu-l mortal pe unul dintre ei şi omorându-l pe loc pe celălalt. Cel rănit a reuşit să-l ucidă pe Jude înainte de a muri, la rândul lui. Îmi pare rău de felul cum s-a soldat această întâmplare. Mult mai rău decât îţi poţi tu închipui.
