Mâinile bărbatului, reci şi grele ca marmura, se lăsară asupra umerilor ei cu forţă teribilă.
- Cine este?
- Nu ştiu.
O scutura ca pe o păpuşă de cârpă, iar pe figura lui apăruse un rictus crud. Deşi mâinile îi erau reci, faţa îi radia ca un cuptor.
- Ştii. Spune-mi. Cine-i?
- De ce nu ştii tu ?
- Pentru că nu reuşesc să văd! urlă Flagg, azvârlind-o cât colo pe duşumea.
Ea se rostogoli ca şi cum trupul său ar fi fost fără oase şi rămase nemişcată, iar atunci când el îşi aplecă asupră-i faţa licărind ca o lanternă în întuneric, muşchii ei cedară şi simţi lichidul cald scurgându-i-se pe picioare. Figura aceea raţională, blândă şi îndatoritoare dispăruse. Randy Flagg dispăruse. În faţa ei se afla acum Momâia Ambulantă, omul Înalt, barosanul, şi numai Dumnezeu putea s-o mai ajute.
- Ai să vorbeşti, spuse el. Ai să-mi spui ceea ce vreau să aflu.
Ea îi aruncă o privire scurtă şi se ridică încet în picioare.
Simţea greutatea cuţitului lipit de braţ.
- Da, am să-ţi spun. Vino mai aproape.
Rânjind, bărbatul înaintă un pas.
- Nu, şi mai aproape, vreau să-ţi şoptesc la ureche.
El se apropie. Dayna simţea dogoarea de cuptor, gerul îngheţat, în urechi îi răsuna o vibraţie înaltă şi atonală. În nări simţea nebunia, aidoma duhorii legumelor putrede într-un beci întunecat.
- Mai aproape, şopti ea răguşit.
Bărbatul mai făcu un pas, şi atunci, cu toată forţa urii, ea-şi îndoi braţul, auzi arcul declanşându-se şi strânse forma grea în mână.
- Na! urlă ea isteric, ridicându-şi braţul, pregătită să-i sfârtece stomacul, să-l facă să se împleticească prin încăpere cu maţele aburinde atârnându-i pe podele. Dar el îşi puse mâinile în şolduri, îşi lăsă capul pe spate, şi începu să râdă, hohote imense de râs, strâmbându-se şi zvârcolindu-se de atâta veselie.
- O, draga de ea! strigă el în această veselie dezlănţuită.
Dayna se uita prosteşte la propria ei mână, în care ţinea strâns o banană sănătoasă şi galbenă, cu abţibildul alb-albastru Chiquita lipit pe ea. Îngrozită, o lăsă să-i scape pe jos, unde fructul luă aspectul unui surâs galben şi greţos, ca o replică la zâmbetul lui Flagg.
- Ai să-mi spui, şopti acesta. Fii sigură că ai să vorbeşti.
Acum Dayna ştia că aşa va fi.
Se răsuci fulgerător şi cu o asemenea viteză, încât până şi Omul Întunecat fu luat, pentru moment, prin surprindere. O mână neagră reuşi să-i apuce doar spatele bluzei, dar nu rămase decât cu o bucată mare de mătase între degete.
Dayna se repezi spre fereastra cât un perete.
- Nu! urlă Flagg şi porni în urma ei ca un vânt negru.
Se împinse cu toată forţa de care-i erau în stare picioarele şi lovi geamul cu fruntea. Se iscă un zgomot surd, nu foarte puternic, şi Dayna văzu bucăţi de sticlă incredibil de groasă căzând în parcarea pentru personal. Din punctul de impact porniseră în toate direcţiile crăpături ca nişte vine de argint-viu. Inerţia o făcuse să iasă pe jumătate prin gaură, iar acum rămăsese nemişcată, sângerând din greu.
Atunci simţi mâna lui pe umăr şi se întrebă cât timp îi va lua până o va face să vorbească. O oră? Două? Bănuia că se află oricum pe moarte, dar speranţa asta nu-i era suficientă.
"Pe Tom l-am văzut, dar tu nu-l poţi depista sau cum s-o chema chestia asta pentru că el este altfel, el este..."
O trăgea înapoi în încăpere.
Se sinucise simplu, făcând o mişcare bruscă din cap spre dreapta. Un ciob ascuţit ca o lamă de sticlă îi pătrunse adânc în gât. Altul îi intrase în ochi. Într-o clipă corpul îi înţepenise şi mâinile i se izbiră spasmodic de geam. Apoi toată vlaga se scurse din trup. Ceea ce Omul Întunecat trăgea în birou nu mai era decât un sac inform şi însângerat.
Murise, poate în chip triumfător.
Urlând de furie, Flagg începu să-i tragă şuturi. Tresăririle mecanice, indiferente, ale trupului ei îl înverşunară şi mai rău. O lovi mai departe, rostogolind-o pe podea, mugind şi mârâind. Din păr începură să-i sară scântei, ca şi cum undeva, în el, un ciclotron se trezise la viaţă, generând un câmp electric, transformându-l astfel într-o baterie. Din ochi îi ţâşneau fulgere negre. Mugea şi lovea, lovea şi mugea.
Afară, Lloyd şi ceilalţi se îngălbeniseră la faţă. Schimbau priviri între ei. În cele din urmă, nu mai putură suporta. Jenny, Ken şi Whitney se îndepărtară, iar pe feţele lor livide se citea expresia omului care nu aude nimic şi are grijă să nici nu audă.
Doar Lloyd continuă să aştepte - nu pentru că aşa vroia, ci ştiind că aşa se cuvine să procedeze. Într-un târziu, Flagg îl chemă înăuntru.
Stătea pe biroul cel mare, cu picioarele încrucişate, cu mâinile sprijinite pe genunchi. Privea pe deasupra capului lui Lloyd, undeva, în gol. Simţind curentul, Lloyd constată că peretele-fereastră fusese spart la mijloc. Marginile ascuţite ale găurii erau mânjite cu sânge.
Pe podea zăcea o formă ghemuită, ce aducea vag aminte de un corp omenesc, înfăşurată într-o draperie.
- Fă să dispară chestia asta, spuse Flagg.
- Okay! Vocea lui coborî, până nu mai rămase decât o şoaptă răguşită. Să-i iau capul?
- Du totul în afara oraşului, la răsărit, aruncă benzină şi dă-i foc. M-ai auzit? Arzi totul! Arzi toată porcăria!
- Foarte bine.
