- Va fi cea mai grozavă invenţie a mea, spuse Tom, în vervă. Urmăreşte ce se întâmplă când scot placa afară, da', Doamne fereşte, nu uita cumva să-ţi fereşti ochii!
Cărămizile limbii. O piatră, o frunză, o poartă nedescoperită. Cuvinte. Lumi. Magie. Viaţă şi nemurire. Putere.
Nu ştiu pe cine moşteneşte, Rita. Poate pe bunică-său. A fost pastor şi se spune că predicile lui erau dintre cele mai frumoase...
Urmărea cum literele deveneau tot mai corecte, pe măsură ce trecea vremea. Urmărea cum se leagă între ele, desenatul rămăsese în urmă, acum scria. Asambla gânduri şi fapte. Asta înseamnă de fapt lumea, gânduri şi fapte, nimic altceva. În cele din urmă îşi făcuse rost de o maşină de scris (dar atunci nu-i mai rămăsese mare lucru; Amy era la liceu, în National Honor Society, şefă de galerie, în cercul de teatru, în societăţile de dezbateri, zece pe linie, îşi scosese aparatul pentru îndreptat dinţii, iar cea mai bună prietenă a ei era Frannie Goldsmith... Cât despre grăsimea fratelui ei, nu dispăruse, deşi acum avea treisprezece ani şi începuse să folosească tot felul de cuvinte complicate, cum ar fi defensivă, şi începea să înţeleagă, cutremurat, ce e viaţa, ce este ea cu adevărat un imens cazan al păgânilor, în care el, unicul misionar, fusese pus să fiarbă la foc mic). Maşina de scris îl ajută să dezlege restul. La început mergea încet, foarte încet, iar greşelile de dactilografiere îi provocau o ciudă greu de imaginat. Avea impresia că maşina se opune activ - dar parşiv - voinţei lui. Dar după ce se perfecţionase cât de cât, începu să priceapă ce era maşina de fapt, şi anume un fel de conductă magică între creierul său şi foaia albă de hârtie pe care se străduia s-o cucerească. La izbucnirea epidemiei de Super-gripă, putea să bată mai mult de o sută de cuvinte pe minut şi era în sfârşit capabil să ţină pasul cu goana gândurilor lui şi să le cuprindă pe toate. Dar nu încetase niciodată cu totul să scrie şi de mână, aducându-şi aminte că Moby Dick fusese concepută astfel, la fel şi Litera stacojie, şi Paradisul pierdut.
După mulţi ani de exerciţiu ajunsese la stilul pe care Frannie îl descoperise în jurnalul lui - fără alineate, fără pauze între rânduri, fără nici un spaţiu liber pentru ochi. Era muncă - o trudă cumplită, care îi dădea dureri în mână -, dar o făcea cu dragoste. Folosise maşina cu plăcere şi cu recunoştinţă, dar din câte-şi amintea, păstrase întotdeauna lucrurile cele mai bune spre a fi scrise de mână.
Iar acum avea să dea expresie ultimelor clipe din viaţa lui în acelaşi fel.
Îşi ridică privirile şi văzu ulii dându-i roată încet, pe deasupra capului, ca într-o scenă dintr-un film cu Randolph Scott, văzut sâmbăta la matineu, sau dintr-un roman de Max Brand. Se gândi cum ar suna în roman: Harold văzu ulii cum dau roată pe cer, în aşteptare. Le aruncă o privire calmă şi, după o clipă, se aplecă din nou asupra jurnalului său.
Se aplecă din nou asupra jurnalului său.
La urmă, fusese silit să revină la literele răzleţe pe care fusese în stare să le producă la începuturi, cu mâini neîndemânatice. Îşi aducea aminte cu durere de bucătăria însorită, de paharul cu Cola rece şi de cărţile cu Tom Swift, vechi şi mirosind a mucegai. Acum, în sfârşit, gândi (şi scrise), ar fi putut să-i facă fericiţi pe mama şi pe tatăl său. Nu mai era gras. Şi, deşi din punct de vedere tehnic mai era încă virgin, era absolut convins că nu avea înclinaţii homosexuale.
Deschise gura şi croncăni: "Sunt cel mai bun din lume, mamă."
Ajunsese la jumătatea paginii. Se uită la ceea ce aşternuse pe hârtie, apoi la piciorul lui sucit şi rupt. Rupt? Un cuvântul prea blând. Făcut zob. De cinci zile stătea la umbra acestei stânci. Terminase şi ultimele rămăşiţe de hrană. Ar fi murit de sete ieri sau alaltăieri, dacă nu ar fi plouat zdravăn în două rânduri. Piciorul lui putrezea. Duhnea greu, iar carnea i se umflase sub pantaloni, întinzând materialul kaki până ce ajunsese să semene cu un cârnat.
Nadine plecase de mult.
Harold ridică arma de lângă el şi-i verifică încărcătura. Numai astăzi o verificase de cel puţin o sută de ori. În timpul furtunilor, avusese grijă să ţină puşca la loc uscat. Mai erau trei cartuşe în magazie. Pe primele două le trăsese în urma lui Nadine, când aceasta, privind în jos, îi comunicase că pleacă mai departe fără el.
Intraseră într-o curbă în vârf de ac, cu Nadine pe partea închisă şi Harold la exterior, fiecare pe motocicleta lui. Se aflau pe Colorado Western Slope, cam la o sută douăzeci de kilometri de coasta Utahului. Pe partea din afară a curbei era o pată de ulei, de atunci încoace Harold se tot gândise la ea. I se părea o întâmplare cu totul exagerată. O pată de ulei de la ce? Era sigur că nu trecuse nimeni pe şosea în ultimele două luni. Timp în care s-ar fi uscat orice pată din lume. Era ca şi cum ochiul lui roşu îi veghease, aşteptând clipa potrivită să producă pata de ulei şi să-l scoată pe Harold din joc. Cât traversaseră munţii, îl lăsase alături de Nadine, pentru orice eventualitate, apoi scăpase de el. După cum se spune, îşi îndeplinise datoria şi nu mai servea la nimic.
Motocicleta derapase ajungând în parapet, iar Harold fusese aruncat peste margine, ca un gunoi. Simţise o durere cumplită în piciorul drept. Auzise pocnetul teribil al fracturii, ţipă. Apoi văzu cum se apropie de el în mare viteză o parcelă cu vegetaţie săracă, care cobora la un unghi înfricoşător de abrupt spre prăpastia de dedesubt. De undeva se auzea şi zgomotul unei căderi rapide de apă.
Se izbi de pământ, fu aruncat din nou lâ înălţime, ţipă încă o dată, căzu tot pe piciorul drept, îl auzi fracturându-se într-alt loc, zbură din nou prin aer, se rostogoli pe sol şi deodată se opri pe un arbore mort, răsturnat de cine ştie ce furtună, cu ani în urmă. Dacă nu s-ar fi ivit acest obstacol, ar fi căzut în prăpastie şi din el s-ar fi ospătat păstrăvul de munte, nu uliii.
Scrise în blocnotes, minunându-se încă de literele răzleţe, ca înşirate de un copil: N-o condamn pe Nadine. Acum era adevărat. Dar atunci o condamnase.
Şocat, zdruncinat, zgâriat, cu piciorul drept zdrobit, se ridicase şi se târâse puţin pe coastă în sus. Departe, deasupra lui, o văzuse pe Nadine privindu-l peste parapet. Faţa ei era albă şi mică, ca de păpuşă.
- Nadine! strigase el. Vocea lui părea un croncănit. Frânghia! E în sacul din stânga şeii!
Ea continua să-l privească. Începuse să creadă că nu-l aude şi se pregătea să repete când îi văzu capul mişcându-se spre stânga, spre dreapta şi din nou spre stânga. Foarte încet. Clătina din cap.
- Nadine! Nu pot urca fără frânghie! Am piciorul rupt!
Nici un răspuns. Continua să se uite la el de sus, fără să mai dea din cap. Era ca şi cum s-ar fi aflat într-o groapă adâncă, iar ea îl privea peste margine.
- Nadine, aruncă-mi frânghia!
Ea clătină încet din cap, un gest teribil, ca uşa unei cripte închizându-se lent peste un om în stare de catalepsie, care n-a murit încă.
- NADINE! PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU!
Vocea ei străbătu de această dată până la el, subţire, dar auzindu-se perfect în imensa linişte a muntelui.
- Toate astea au fost aranjate, Harold. Trebuie să pornesc mai departe. Îmi pare foarte rău.
Dar nu făcu vreun gest că ar pleca; rămase lângă parapet, privindu-l cum zace, cu şaizeci de metri mai jos. Apăruseră muştele, gustând grăbite din sângele lăsat ca mostră pe stâncile de care se lovise şi se zgâriase.
Trăgându-şi piciorul rănit după el, Harold începu să se caţăre. La început nu simţise nici ură şi nici dorinţa s-o împuşte. Vital i se părea doar să ajungă mai aproape de ea şi să-i citească expresia de pe chip.
Trecuse cu puţin de amiază şi era foarte cald. Transpiraţia i se scurgea pe faţă, picurând pe pietrele şi stâncile ascuţite pe care urca. Înainta săltându-se în coate şi împingându-se cu piciorul stâng, ca o insectă beteagă. Respira din greu pe gură, cu gâtul uscat. Nu se ştie cât durase calvarul, pentru că o dată sau de două ori îşi lovise piciorul rănit de stânci şi uriaşa explozie de durere îl făcuse să leşine. De mai multe ori alunecase înapoi, gemând neputincios.
În cele din urmă înţelese că nu era posibil să mai înainteze. Direcţia umbrelor se schimbase. Trecuseră trei ore. Nu reuşea să-şi aducă aminte când se uitase în sus, la parapet; acum mai mult de o oră, cu siguranţă. Copleşit de durere, se lăsase total absorbit de efortul lui de a urca. Nadine plecase probabil de mult.
Dar ea se afla în acelaşi loc şi, deşi Harold nu reuşise să urce decât vreo opt metri, expresia de pe faţa ei era drăcesc de limpede. Chiar dacă el exprima durere, ochii îi erau fără viaţă şi pierduţi în zare.
Ochii femeii erau cu el.
Atunci începu s-o urască; se pipăi în dreptul umărului, căutând arma. Coltul era la locul lui, prins de cureaua care trecea peste pat. Desfăcu breteaua, aplecându-se foarte tare, ca să nu se vadă ce face.
- Nadine...
- E mai bine aşa, Harold. Mai bine pentru tine, pentru că el ar proceda mult mai crunt. Îţi dai seama de asta, nu? Sper că nu-ţi doreşti să dai ochii cu el, Harold. El este de părere că o persoană care trădează o dată poate să trădeze şi a doua oară. Te-ar ucide, dar mai întâi ţi-ar lua minţile. Are puterea asta. M-a pus să aleg. Aşa... sau în felul lui. Eu am ales. Dacă ai curaj, poţi să termini repede. Înţelegi ce vreau să spun.
El îşi verifică încărcătura pistolului - gest pe care avea să-l repete de sute (sau poate de mii) de ori - ţinând arma în scobitura cotului schilodit şi zdrenţuit.
- Dar tu? strigă el spre înălţimi. Nu eşti şi tu o trădătoare?
- Eu nu l-am trădat niciodată în inima mea, răspunse ea cu tristeţe în glas.
- Ba chiar în inimă l-ai trădat! Harold se strădui să-şi compună o figură cât mai sinceră, deşi de fapt calcula distanţa. Avea să tragă cel mult două focuri, iar pistolul, se ştie bine, este o armă cu precizie mică. Bănuiesc că şi el ştie asta.
