- Până la urmă, nici n-are importanţă, comentă Ken, cu toate că pe chipul lui se ghicea îngrijorarea.
- Nu, nu contează. Lloyd ascultă o vreme şuieratul vântului. Poate că s-a întors la L.A.
De fapt nu credea nici el ce spune şi asta era evident.
Whitney se întoarse la bucătărie şi reveni cu încă un rând de beri. Băură în tăcere, iar prin minte le treceau gânduri care de care mai puţin liniştitoare. Mai întâi Judele, iar acum femeia. Ambii morţi. Şi nici unul nu vorbise. Nici unul nu scăpase fără urme pe chip, după cum ordonase el. Era ca şi cum vechii Yankees, cu Mantie, Maris şi Ford în formaţie, ar fi pierdut primele două meciuri din World Series; le venea greu să creadă şi îi înspăimânta.
Vântul bătu cu forţă toată noaptea.
CAPITOLUL 63
Pe 10 SEPTEMBRIE, pe la sfârşitul după-amiezei, Dinny se jucă în micul parc al oraşului, aflat la nord de cartierul de hoteluri şi cazinouri. "Mămica" lui din săptămâna respectivă, Angelina Hirschfield, stătea pe o bancă şi discuta cu o tânără care apăruse la Las Vegas cam cu cinci săptămâni în urmă, cu doar zece zile după ce sosise Angie.
Angie Hirschfield avea douăzeci şi şapte de ani. Cealaltă, cu zece ani mai tânără, avea pe ea un şort strâmt de bluejeans şi o bluză foarte scurtă, ţinuta ei nelăsând absolut nimic pe seama imaginaţiei. Contrastul dintre formele bine conturate ale corpului ei tânăr şi expresia copilăroasă, bosumflată, de pe chip avea ceva obscen. Conversaţia ei era monotonă şi dezlânată: stele ale rock-ului, sex, munca ei nenorocită - curăţa stratul protector de Cosmoline de pe armamentul de la Indian Springs - sex, inelul ei cu diamant, sex, programele de televiziune care-i lipseau teribil şi iarăşi sex.
În ce-o priveşte pe Angie, ar fi preferat ca tânăra să se ducă şi să se culce cu cine pofteşte şi s-o lase în pace. Spera ca Dinny să împlinească cel puţin treizeci de ani înainte să vină şi rândul acestei tinere să-i fie mămică.
În momentul respectiv, Dinny îşi ridică privirea, zâmbi şi strigă:
- Tom! Hei, Tom!
De cealaltă parte a parcului, un tip masiv, cu părul blond ca paiul, mergea târâindu-şi picioarele şi bălăbănind un sufertaş mare, în care îşi ducea prânzul.
- Ia te uită, individul ăla pare beat, zise tânăra.
- Nu, acela este Tom, răspunse Angie cu un surâs. E doar...
Dinny o zbughise la fugă, ţipând cât îl ţinea gura:
- Tom! Stai puţin, Tom!
Tom se întoarse şi-i zâmbi:
- Dinny! Hei-hei!
Băieţelul sări spre Tom, care lăsă jos sufertaşul şi-l prinse în braţe pe copil.
- Fă-mă ca avionul, Tom! Fă-mă avion!
Tom îl apucă de mâini şi începu să-l rotească, din ce în ce mai repede. Forţa centrifugă făcu picioarele băiatului să se ridice până ce ajunseră paralele cu pământul. Dinny nu mai putea de râs. După încă două sau trei răsuciri, Tom îl aşeză cu blândeţe pe picioare.
Dinny se clătină, chicotind, străduindu-se să-şi recapete echilibrul.
- Încă o dată, Tom! Mai vreau!
- Nu, te apucă vărsatul dacă te mai rotesc. Iar Tom trebuie să ajungă acasă. Doamne, da.
- Bine, Tom. La revedere!
- Dinny îi iubeşte pe Lloyd Henreid şi pe Tom Cullen mai mult decât pe oricine altcineva. Tom Cullen este un om simplu, dar...
Angie se uită la tânără şi se întrerupse. Aceasta îl urmărea pe Tom cu atenţie şi părea să gândească intens.
- A sosit împreună cu un alt bărbat? se interesă ea.
- Cine? Tom? Nu... din câte ştiu eu, a venit singur-singurel, cam acum o săptămână şi jumătate. A fost împreună cu oamenii aceia din Free Zone, dar a fost alungat. Pierderea lor înseamnă un câştig pentru noi, eu aşa consider.
- Şi nu a venit împreună cu un prostălău? Cu un surdomut?
- Un surdomut? Nu, sunt foarte sigură că a venit de unul singur. Dinny îl iubeşte extraordinar de mult.
Fata îl urmărea pe Tom eu privirea. Îi veni în minte o sticlă de Pepto-Bismol. O bucată de hârtie pe care fuseseră notate în fugă cuvintele: Nu avem nevoie de tine. Asta se petrecuse în Kansas, acum o mie de ani. Trăsese după ei. Ce bine ar fi fost să-i omoare, şi mai ales pe surdomut.
- Julie? Te simţi bine?
Julic Lawry nu-i răspunse. Se uita lung după Tom Cullen. După un timp, începu să zâmbească.
CAPITOLUL 64
MURIBUNDUL deschise blocnotesul Permacover, desfăcu stiloul şi, după o scurtă pauză, începu să scrie.
Era straniu; dacă odinioară stiloul zbura pe hârtie, părând să acopere fiecare foaie din cap şi până la coadă printr-un proces de magic benignă, cuvintele se adunau acum anevoie, literele erau mari, şovăielnice şi risipite, ca şi cum ar fi ajuns din nou, printr-un proces de regresie provocat de o maşină a timpului, în primele zile ale şcolii primare.
În vremurile acelea, mama şi tatăl lui îi păstrau încă o urmă de dragoste. Amy nu ajunsese la perioada ei de înflorire, iar viitorul lui de Uluitor Grăsan din Ogunquit şi Posibil Homosexual nu fusese încă hotărât. Îşi amintea cum stătea la masa scăldată în soare din bucătărie, copiind încet, cuvânt cu cuvânt, una din cărţile cu Tom Swift într-un caiet Blue Horse - cotor din hârtie, linii albastre - cu un pahar de Cola alături. Auzea cuvintele maică-sii, venind din salon. Uneori discuta la telefon, alteori cu o vecină.
Epur şi simplu un copil gras, aşa zice doctorul. Slavă Domnului, nu are nimic la glande. Şi este atât de inteligent!
Urmărea cum cresc cuvintele, literă cu literă. Urmărea cum cresc propoziţiile, cuvânt cu cuvânt. Urmărea cum cresc alineatele, câte o cărămidă în marele edificiu întărit cu ziduri al limbii.
