- Are nevoie de mine, iar eu am nevoie de el. Tu n-ai mers niciodată până la capăt, Harold. Dacă am fi continuat, poate ca... poate că te-aş fi lăsat să-mi faci ceva. Adică fleacul acela. Şi astfel aş fi distrus totul. N-am mai putut să risc după acel sacrificiu, după atâta vărsare de sânge şi nenorocire. Ne-am vândut sufletele împreună, Harold, dar dintr-al meu mi-a rămas destul ca să pretind preţul întreg.
- Îţi dau eu ţie preţ întreg, răspunse Harold, reuşind să se ridice în genunchi. Soarele era orbitor. Ameţeala îl cuprinse în braţele ei brutale şi-i deregla total simţul echilibrului. I se păru că aude un urlet - o voce - protestând surprinsă. Apăsă pe trăgaci. Împuşcătura stârni ecouri, se izbi de nenumăratele feţe ale stâncilor, spărgându-se în nenumărate reverberaţii tot mai stinse. Figura Nadinei exprima o surpriză de-a dreptul comică.
Într-un soi de triumf turmentat, Harold gândi: Nu m-a crezut în stare de asta! Din cauza şocului, gura femeii rămăsese deschisă în formă de o. Avea ochii larg căscaţi. Degetele i se încordaseră şi le ridicase în sus, ca şi cum ar fi fost pe cale să interpreteze la pian cine ştie ce melodie stranie. Momentul era atât de dulce, încât, savurându-l, pierdu câteva secunde până să înţeleagă că-şi ratase ţinta. Când reveni la realitate, îşi coborî din nou pistolul şi, susţinându-şi mâna dreaptă cu stânga, încercă să ţintească.
- Harold! Nu! Nu poţi să faci una ca asta!
Nu pot? E un fleac să apăs pe trăgaci. Sigur că pot.
Nadine era prea şocată ca să fie în stare să se mişte, iar când cătarea pistolului ajunse în dreptul gâtului ei, avu certitudinea că aşa era menit să se sfârşească, într-o revărsare scurtă de violenţă fără sens.
Capul femeii, fixat în cătare.
Dar când să apese trăgaciul, se petrecură două lucruri. Transpiraţia îi intră în ochi şi văzu dublu. Apoi începu să alunece. Mai târziu îşi spuse că malul şubred se prăbuşise, sau poate cedase piciorul rănit, sau amândouă simultan. Poate chiar asta se întâmplase în realitate. Dar rămânea senzaţia că... fusese împins, iar în lungile nopţi de atunci şi până acum, nu reuşise să se convingă de contrariu. Ziua, Harold era raţional cu încăpăţânare şi până la capăt, noaptea, în schimb, în suflet i se strecura convingerea oribilă că însuşi Omul Întunecat intervenise şi-i zădărnicise intenţia. Glonţul cu care ţintise scobitura gâtului se pierduse undeva pe cerul albastru şi indiferent. Harold se prăbuşi şi se rostogoli din nou până la copacul mort, cu piciorul drept răsucindu-se şi încovoindu-se, provocându-i dureri insuportabile.
Se lovise de copac şi leşinase. După ce-şi reveni, soarele apusese, iar luna, aproape plină, lumina solemn prăpastia. Nadine dispăruse.
Îşi petrecu cea dintâi noapte într-un delir de spaimă, convins că nu va fi în stare să se caţăre până sus şi că va muri acolo, în genune. În zori prinse totuşi să se caţăre din nou, chinuit de dureri şi năduşind.
Începu pe la ora 7, cam la vremea când camionul cel mare şi portocaliu al Comitetului pentru Înhumări pleca din depoul de autobuze din Boulder. Iar parapetul îl prinse cu mâna însângerată şi plină de băşici la ora 5 după-amiază. Văzând că motocicleta lui se mai afla acolo, aproape plânse de uşurare. Scotoci în grabă nebună după nişte conserve şi aparatul de desfăcut din portbagaj, deschise o cutie şi înfulecă pe nemestecate nişte carne tocată de vacă. Dar avea gust rău şi, după multe icneli, o vărsă.
Începu să înţeleagă că se află în preajma morţii; se lăsă lângă motocicletă şi plânse, cu piciorul rănit sub el. După aceea reuşi să doarmă puţin.
A doua zi o ploaie năprasnică îl udă până la piele, făcându-l să tremure de frig. Piciorul începuse să pută a cangrenă şi se strădui să-şi ferească arma de umezeală, acoperind-o cu trupul său. În seara respectivă începuse să scrie în caietul Permacover, descoperind pentru prima oară că scrisul lui suferea o regresie. Îi veni în minte o povestire de Daniel Kayes, Flori pentru Algernon. Un grup de oameni de ştiinţă reuşea cumva să-l transforme pe un om de serviciu retardat mintal într-un geniu... dar numai pentru o vreme. După care bietul om începea din nou să-şi piardă darul. Oare cum îl chema pe tip? Charley şi nu mai ştiu cum, corect? Desigur, pentru că aşa s-a chemat şi filmul pe care l-au făcut după povestire. Charley. Un film destul de bun. Nu la fel de bun ca povestirea, pentru că-l umpluseră cu tot felul de tâmpenii psihedelice la modă prin anii şaizeci, din câte-şi amintea, totuşi era bun. Harold mergea adesea la cinema şi văzuse multe alte filme pe aparatul video al familiei. Asta pe când lumea era ceea ce Pentagonul ar fi denumit citat o alternativă viabilă închei citatul. De cele mai multe ori se uita singur la ele.
Scrise în caietul său, cuvintele alcătuindu-se cu greu din literele răzleţe:
Oare au murit toţi, mă întreb? Cei din comitet? Dacă-i aşa, îmi pare rău. Am căzut în greşeală. Asta-i o scuză destul de slabă pentru faptele mele, dar mă jur, din câte ştiu eu despre lucrurile astea, este singura scuză care are greutate. Omul Întunecat este tot atât de real ca Supergripa, tot atât de real ca bombele atomice care pândesc nemişcate în silozurile lor căptuşite cu plumb. Iar când vine sfârşitul şi se dovedeşte că este oribil, aşa cum oamenii cei buni au ştiut întotdeauna că va fi, nu există decât un singur fel în care aceşti oameni se vor apropia de Tronul Judecăţii: Am căzut în greşeală.
Harold citi ceea ce scrisese şi-şi trecu mâna slăbită şi tremurătoare peste frunte. Nu era o scuză valabilă; dimpotrivă, una proastă. Oricât de tare te-ai fi străduit să-i dai o faţă, tot putea. Cine-ar fi citit acest fragment după ce parcursese jurnalul, l-ar fi considerat un ipocrit absolut. Se crezuse prinţul anarhiei, dar Omul Întunecat văzuse prin el şi îl redusese, fără efort, la un sac tremurător de oase murind de moarte rea, la marginea drumului. Piciorul i se umflase ca o cameră de maşină, mirosea ca o banană răscoaptă, iar el stătea aici, încercând să definească raţional inexprimabilul, cu uliii executând cercuri şi picaje pe curenţii de aer. Căzuse victimă propriei lui adolescente prelungite, iată adevărul simplu şi curat. Se lăsase otrăvit de propriile-i viziuni letale.
Murind, simţea că-şi câştigase puţină normalitate psihică şi poate şi puţină demnitate. Nu-şi dorea să strice aceste lucruri cu scuzele meschine care aveau să iasă şchiopătând în cârje din pagină.
- Aş fi putut să fiu cineva la Bouldcr, îşi spuse el calm, iar adevărul simplu şi teribil al acestei afirmaţii i-ar fi stors lacrimi, dacă n-ar fi fost atât de obosit şi de deshidratat. Se uită lung la literele risipite pe pagină şi apoi la Colt. Deodată dori să se termine cu toate şi se strădui să hotărască cel mai simplu şi mai natural fel de a-şi pune capăt vieţii. I se părea acum mai important ca niciodată să scrie un mesaj pe care să-l găsească cine l-o găsi, peste un an sau peste zece.
Apucă stiloul. Se gândi. Scrise:
Îmi cer iertare pentru distrugerile pe care le-am făcut, dar nu neg că le-am comis din propria mea voinţă liberă. Pe tezele de la şcoală, m-am semnat întotdeauna Harold Emery Lauder. Mi-am semnat manuscrisele - biete texte, aşa cum erau ele - în acelaşi fel. Ba odată, aşa să-mi ajute Domnul, l-am scris pe acoperişul unui hambar în litere mari de câte un metru. Vreau să semnez aici cu numele care mi-a fost dat în Boulder. Atunci nu l-am putut accepta, dar acum o fac cu dragă inimă.
Voi muri în deplinătatea facultăţilor mele mintale.
Scriind ordonat până la capătul foii, adăugă semnătura: Hawk.
Puse carnetul Permacover în portbagajul motocicletei. Răsuci capacul stiloului şi-l prinse la buzunar. Îşi introduse ţeava Coltului în gură şi-şi ridică privirile spre cerul albastru. Îşi aminti de un joc pe care-l jucau când erau mici, din pricina căruia ceilalţi îl necăjeau, pentru că nu era niciodată în stare să-l ducă până la capăt. Pe unul dintre drumurile mărginaşe era o groapă adâncă de nisip, de pe marginea căreia te aruncai, aşteptai o veşnicie, parcă, să atingi nisipul, te rostogoleai de nenumărate ori şi urcai din nou, ca s-o iei de la capăt.
Toţi cu excepţia lui Harold. El rămânea la buza gropii şi striga, Unu... Doi... Trei! la fel ca toţi ceilalţi, dar formula magică nu funcţiona niciodată. Picioarele lui rămâneau încremenite pe loc. Nu se putea hotărî să sară. Uneori, ceilalţi îl alungau acasă, strigând în urma lui şi poreclindu-l Harold Panseluţă.
Îi trecu prin minte: Dacă aş fi avut curajul să sar măcar o dată... numai o dată... poate nu m-aş afla aici. Oricum, urma alege.
Gândi: Unu... Doi... TREI!
Apăsă pe trăgaci.
Arma se declanşă.
Harold tresări pentru ultima oară.
CAPITOLUL 65
LA de Las Vegas se află Emigrant Valley, iar în noaptea respectivă, în mijlocul acelei sălbăticii ardea un foc mic. Alături stătea morocănos Randall Flagg, frigând un iepure. Îl întorcea pe grătarul improvizat, urmărind cum sfârâie şi răspândeşte stropi de grăsime în flăcări. Vântul bătea uşor şi risipea mirosul apetisant în deşert, ceea ce atrăsese lupii. Opriţi pe cea de-a doua înălţime ce se vedea din locul unde poposise el, fiarele urlau la luna plină. Din când în când, Flagg le arunca o privire şi atunci doi sau trei se încăierau, muşcând, înşfăcând şi lovind cu puternicele lor picioare dindărăt, până când cel mai slab era alungat. Apoi ceilalţi se puneau din nou pe urlat, cu boturile ridicate spre luna umflată şi roşiatică.
Dar lupii îl plictiseau acum.
Purta jeanşii, cizmele ponosite şi haina lui din blană de oaie, cu cele două insigne prinse de buzunarele de la piept: zâmbăreţul şi CE MAI FACI, PORCIA TA? Din timp în timp, briza nopţii îi ridica gulerul.
Nu-i plăcea cum merg lucrurile.
Vântul aducea cu sine semne rele, prevestiri negre, ca liliecii fluturând prin podul înalt al unui hambar pustiu. Bătrâna murise, şi la început el socotise că e bine. Pentru că se temuse de bătrână, cu toate că nu ar fi avut de ce. Murise, iar el îi spusese Daynei Jurgens că murise fiind în comă... dar oare aşa să fi fost? Acum nu mai era atât de sigur.
Vorbise oare, înainte să se sfârşească? Şi dacă da, ce anume spusese?
Ce plănuiau ei?
Flagg dobândise un soi de al treilea ochi. Era la fel ca şi cu putinţa de a levita, adică erau nişte lucruri pe care le putea face şi le acceptase, dar a căror natură n-o înţelegea. Era în stare să-şi trimită oriunde acest al treilea ochi şi să vadă cu el... aproape oricând. Uneori însă, în chip misterios, ochiul lui rămânea orb. Reuşise să vadă încăperea unde murise bătrâna şi pe cei din jurul ei, afectaţi încă de mica surpriză pe care le-o pregătiseră Harold şi Nadine... apoi imaginea se estompase şi se trezise din nou în deşert, înfăşurat în pătura lui, privind spre înălţimi, fără să distingă decât Cassiopeea în jilţul ei înstelat. Iar o voce dinlăun-trul lui spuse: S-a dus. Au aşteptat să le vorbească, dar ea n-a mai apucat s-o facă.
Acum el nu mai avea încredere în voce.
Apăruse tulburătoarea problemă a spionilor.
