"Foarte bine, atunci te duci tu", îi zisese Bobby Terry tovarăşului său. "Eu îţi dau permisiunea". Dar Dave respinsese această invitaţie, cu un surâs neliniştit. Deoarece Flagg avea obiceiul să afle ce se întâmplă, chiar dacă nu-şi făcea apariţia la locul cu pricina. Mai erau şi alţii care afirmau că avea o putere supranaturală asupra prădătorilor din împărăţia animalelor. O femeie purtând numele de Rose Kingman pretindea că-l văzuse pocnind din degete spre un cârd de ciori de pe sârmele de telefon, iar ciorile i se aşezaseră pe umeri; Rose Kingman mai spunea că păsările începuseră să cârâie "Flagg... Flagg... Flagg".
Chestia asta i se părea de-a dreptul ridicolă. Imbecilii erau liberi să creadă orice, dar Delores, mama lui Bobby Terry, nu crescuse copii idioţi. El ştia prea bine cum se răspândesc poveştile, crescând de la gura din care ieşeau până la urechea în care intrau. Iar Omul Întunecat se bucura, desigur, şi încuraja legendele care circulau pe seama lui.
Poveştile astea îi provocau totuşi un mic fior atavic, ca şi cum în străfundul fiecăreia ar fi existat un sâmbure de adevăr. Existau voci care afirmau că poate chema lupii sau trimite spiritul în trupul unei pisici. Un tip din Portland zicea că duce o nevăstuică sau un pescăruş albastru sau cine ştie ce altă jivină în rucsacul lui hărtănit, de Cercetaş, pe care-l poartă când merge pe jos. O grămadă de prostii. Dar... dacă era totuşi în stare să stea de vorbă cu animalele, ca un satanic Doctor Doolittle? Şi el sau Dave se duceau la afurisitul de baraj, încălcând ordinele lui directe şi erau văzuţi...
Pedeapsa pentru nesupunere era ţintuirea pe cruce.
Bobby Terry îşi făcu socoteala că bătrânul baraj nu va ceda tocmai acum.
Scoase un Kent din pachetul de pe masă şi-l aprinse, strâmbându-se din cauza gustului uscat şi neplăcut. Peste vreo şase luni nu se va mai putea fuma nici o ţigară. Poate era mai bine aşa. Oricum, porcăriile astea erau periculoase.
Oftă şi-şi luă altă cărticică din teanc. Era o broşură din seria ridicolă şi afurisită cu Ţestoasele Mutante Ninja. Ţestoasele Ninja erau cunoscute sub numele de "eroii cu carapace". Îi zvârli cât colo, în cealaltă parte a magazinului, pe numiţii "eroi" Raphael, Donatello şi ameţiţii ăia de prieteni ai lor, iar cărţulia în care locuiau flutură şi se lăsă ca un cort peste casa de bani. Gândindu-te la lucruri de felul Ţestoaselor Mutante Ninja, îţi puteai spune că nu e nici o pagubă că lumea fusese distrusă.
Luă următoarea cărţulie, un Batman - ăsta cel puţin era un soi de erou în care puteai crede cât de cât - şi tocmai o deschidea când văzu Scoutul albastru trecând prin faţa lui, în direcţia vest. De sub anvelopele maşinii săreau jerbe murdare de apă de ploaie.
Bobby Terry rămase cu gura căscată, holbându-se la locul pe unde trecuse maşina. Nu-i venea să creadă că vehiculul pe care îl căutau cu toţii tocmai se arătase lângă postul lui de observaţie. Ca să spunem adevărul, în străfundul minţii lui persistase bănuiala că toată chestia nu fusese decât un aranjament menit să le dea o ocupaţie.
Fugi la uşa din faţă şi o deschise cu o smucitură. Ieşi grăbit pe trotuar, ţinând încă în mână cartea cu Batman. Poate că nu fusese decât o halucinaţie. Dacă te gândeai prea mult la Flagg, nu era exclus să ai halucinaţii.
Dar nu era nicidecum asta. Apucă să mai vadă pentru o clipă capota Scoutului tocmai înainte să dispară în spatele dealului, la ieşirea din oraş. Apoi se trezi în magazinul pustiu, urlând cât îl ţineau plămânii după Dave.
Judele conducea posomorât, străduindu-se să uite că pe lumea asta există şi artrită, iar dacă exista, el nu avea, şi chiar dacă avea, nu-l deranja niciodată pe vreme umedă. Nu dorea să ducă raţionamentul mai departe, pentru că ploaia era un fapt de netăgăduit, după cum ar fi spus tatăl său, iar singura speranţă rămânea Mount Hope.
Călătorea prin ploaie de trei zile încoace. Uneori burniţa doar, însă în cea mai mare parte a timpului picăturile cădeau nemilos. Şi acesta era un fapt de netăgăduit. În multe locuri, drumurile erau pe punctul să fie spălate de ape, iar până la primăvară multe vor deveni impracticabile. Îi mulţumise de mai multe ori în cursul micii expediţii lui Dumnezeu pentru excelenta maşină Scout.
În primele trei zile, luptându-se să înainteze pe 1-80, se convinsese că nu va ajunge pe Coasta de Vest nici în anul 2000, dacă nu recurgea la drumurile secundare. Şoseaua era pustie pe porţiuni mari, urmate de locuri pe unde se putea strecura în viteza a doua, dar de prea multe ori se văzuse nevoit să prindă cârligul de la troliul Scoutului de bara unei maşini şi s-o tragă la marginea drumului, ca să-şi creeze un culoar de trecere.
Până să ajungă la Rawlins, se săturase. Se întorsese spre nord-vest pe 1-287, ocolind Great Divide Basin, iar peste două zile poposise în colţul de nord-vest al Wyomingului, la est de Yellowstone. Aici drumurile erau aproape pustii. Traversarea Wyomingului şi a Idahoului răsăritean fusese o experienţă înspăimântătoare, de coşmar. Nu şi-ar fi putut imagina că sentimentul morţii poate să apese cu atâta tărie asupra pământului deşert şi asupra propriului său suflet. Cu toate acestea, sub întregul cer vestic, peste încremenirea malignă a locurilor unde odinioară hoinăriseră cerbii şi indienii winnebago, stăpână era moartea. Peste stâlpii telefonici care se răsturnaseră şi nu mai fuseseră reparaţi; peste liniştea rece, plină de aşteptare din orăşelele pe care le străbătea în Scout: Lamont, Muddy Gap, Jeffrey City, Lander, Crowheart.
Senzaţia de singurătate sporea pe măsură ce golul din jur şi moartea i se strecurau în inimă. Era din ce în ce mai sigur că nu se va mai întoarce niciodată la Boulder Free Zone şi nici nu-i va mai vedea pe Frannie, Lucy, micuţul Lauder, Nick Andros şi toţi ceilalţi. Începuse să creadă că ştie cum se simţise Cain atunci când Dumnezeu îl exilase în Tara lui Nod.
Atât că ţinutul acela se afla la răsărit de Eden.
Iar Judele se afla acum la apus.
Cel mai rău i se păruse după trecerea frontierei dintre Wyoming şi Idaho. Pătrunsese în Idaho prin Trecătoarea Targhee şi se oprise la marginea drumului, să ia un prânz frugal. Singurele sunete din jur erau fierberea posomorâtă a undelor umflate ale pârâului din apropiere şi un scârţâit ciudat, care-i amintea de balamaua neunsă a unei uşi. Deasupra capului, cerul albastru începuse să se acopere cu solzi ca de macrou. Se anunţau ploile, şi o dată cu ele artrita. Durerile îl ocoliseră până acum, în ciuda efortului şi a orelor nesfârşite de condus şi...
... de fapt, ce anume era scârţâitul acela?
Terminase de mâncat şi, luându-şi puşca Garand din maşină, coborâse la zona pentru picnic de la malul râului - pe vreme bună, ar fi fost mult mai plăcut să poposească acolo. Ajunsese la o mică dumbravă, cu mai multe mese risipite printre copaci. De unul dintre copaci era spânzurat un bărbat, cu pantofii aproape atingându-i pământul; căpăţâna îi atârna grotesc într-o parte, iar carnea îi fusese ciugulită de păsări. Scârţâitul era provocat de frecarea frânghiei de craca de care fusese spânzurat. Nu peste mult, firele din care era împletită frânghia aveau să cedeze.
Aşa îşi dăduse seama că se află în vest.
În aceeaşi după-amiază, pe la ora 4, primele picături timide izbiseră parbrizul. De atunci, ploaia nu mai contenise.
Două zile mai târziu ajunsese la Butte City, iar durerile de la degete şi de la genunchi îl chinuiau în aşa hal, încât se oprise o zi întreagă, într-o cameră de motel. Întins pe pat, în liniştea perfectă, cu prosoape fierbinţi înfăşurate în jurul mâinilor şi genunchilor, citind Legea şi clasele sociale a lui Lapham, Judele Farris părea o îmbinare stranie dintre două personaje: Bătrânul Marinar şi un supravieţuitor din Valley Forge.
Făcându-şi un stoc considerabil de aspirină şi coniac, pornise mai departe, căutând cu răbdare drumuri secundare. Mergea cu Scoutul în poziţia de tracţiune integrală, ocolind mai degrabă epavele maşinilor prin şanţ decât să folosească vinciul, ori de câte ori se putea, ca să nu mai fie silit să se aplece şi să se opintească. Dar asta nu era întotdeauna posibil. Apropiindu-se de Salmon River Mountains pe 5 septembrie, adică în urmă cu două zile, fusese nevoit să tracteze un camion ConTel, al societăţii de telefoane, cale de doi kilometri şi jumătate, cu spatele, până când taluzul de pe o latură a drumului îi permisese să arunce nenorocitul de obstacol într-un râu al cărui nume nu-l cunoştea.
În seara de 4 septembrie, cu trei zile înainte ca Bobby Terry să-l vadă trecând prin Copperfield, îşi făcuse tabăra la New Meadows, unde i se întâmplase un lucru cât se poate de tulburător. Trăsese la Ranchhand Motel, luase de la oficiu cheia unei căsuţe şi, spre bucuria lui, descoperise şi un radiator cu baterii, pe care îl aşezase la piciorul patului. În seara respectivă se încălzise şi se simţise bine pentru prima oară după o săptămână. Radiatorul răspândea o dogoare puternică şi plăcută. Stătea doar în izmene, rezemat de perne, şi citea despre procesul unei negrese needucate din Brixton, Mississippi, care fusese condamnată la zece ani pentru un delict mărunt, respectiv furt dintr-un magazin. Procurorul districtual adjunct, care judecase procesul, şi trei dintre juraţi erau negri, iar Lapham părea să evidenţieze că...
Toc, toc, toc: la fereastră.
Bătrânului Jude i se poticnise inima în piept. Cartea îi scăpase din mână. Apucase arma sprijinită de scaun şi se întorsese spre geam, pregătit să facă faţă oricărei situaţii. Povestea pe care şi-o fabricase începuse să-i zboare prin minte ca paiele mânate de vânt. Asta-i situaţia, aveau să-i pretindă să le spună cine era, de unde venea...
Era o cioară.
Judele se relaxase, încetul cu încetul, şi reuşise să zâmbească, puţin strâmb.
Doar o cioară.
Stătea pe pervazul exterior, în ploaie, cu penele strălucitoare lipite comic, căutând cu ochii ei mici, prin geamul acoperit cu picături, la un venerabil avocat, dar şi cel mai bătrân spion amator din lume, lungit pe patul unui motel din vestul Statului Idaho, doar într-o pereche de izmene de boxer pe care se putea citi, în litere purpurii şi azurii, LOS ANGELES LAKERS, şi ţinând pe burtă o carte grea, de ştiinţe juridice. Cioara părea că zâmbeşte în faţa acestei privelişti. Judele se liniştise şi-i răspunsese cu un surâs. "Corect, m-am făcut de baftă." Dar după două săptămâni de hălăduială de unul singur prin ţara pustie, considera că are dreptul să tresară într-o situaţie ca aceasta.
Toc, toc, toc.
Cioara, care bătea în geam cu ciocul. Aşa cum făcuse şi mai devreme.
Zâmbetul Judelui se veşteji puţin. Ceva din privirea ciorii îl deranja. Chiar dacă expresia ei aducea în continuare cu un surâs, ar fi fost în stare să jure că era mai degrabă un rânjet dispreţuitor.
Toc, toc, toc.
Aidoma corbului care se cocoţase pe bustul zeiţei Pallas. Oare când voi reuşi să aflu informaţiile de care au atâta nevoie oamenii din Free Zone - de care acum mă desparte parcă o veşnicie? Niciodată. Voi reuşi să descopăr eventualele puncte vulnerabile din platoşa Omului întunecat? Niciodată.
Mă voi întoarce cu bine?
Niciodată.
Toc, toc, toc.
