- Este pasarela Golden, Tom! Acolo-i 119, Route 119! Drumul spre Boulder! Nu mai avem decât treizeci de kilometri până-n oraş! Poate nici atât!

Tom înţelese, în sfârşit. Rămase cu gura căscată, iar expresia comică de pe faţa lui îl făcu pe Stu să râdă-n gura mare şi să-l bată pe spate. Nici măcar durerea surdă şi continuă din picior nu-l mai deranja prea tare.

- Eşti sigur că suntem atât de aproape, Stu?

- Da, da, daaaaa!

Se prinseră în braţe, dansară într-un cerc stângaci, căzură, stârniră nori de zăpadă, se albiră de nea până în creştetul capului.

Kojak se uită la ei, neînţelegător... dar după câteva clipe începu să ţopăie alături de ei, lătrând de zor şi mişcând din coadă.

În seara respectivă rămaseră la Golden, pentru ca a doua zi în zori să pornească spre Boulder de-a lungul lui 119. Nici unul nu dormise prea bine în noaptea aceea. Stu nu mai fusese atât de nerăbdător de când se ştia el... apoi, era foarte îngrijorat în legătură cu soarta lui Frannic şi a copilului.

Cam la o oră după prânz, snowmobilul începu să dea rateuri; dădea semne că nu mai are benzină. Stu opri motorul şi puse mâna pe canistra de rezervă, prinsă de o latură a micii cuşti a lui Kojak.

- O, Doamne! exclamă el, simţind cât de uşoară era.

- Ce s-a-ntâmplat, Stu?

- Eu! Eu sunt de vină. Am ştiut că afurisita de canistră e goală, dar am uitat s-o umplu. Am fost prea agitat, probabil din cauza asta. Ce părere ai cât de prost am fost?

- Nu mai avem benzină?

Stu azvârli canistra goală cât colo.

- Să ştii că da. Cum am putut să fiu aşa de tâmpit?

- Ţi-a rămas gândul la Frannie, asta a fost. Şi acum ce facem, Stu?

- Încercăm să ajungem pe jos. Vom avea nevoie de sacii de dormit. Împărţim conservele şi le împachetăm în saci. Îmi pare rău, Tom. Este numai vina mea.

- Nu face nimic, Stu. Ce facem cu cortul?

- Cred că-i mai bine să-l lăsăm aici, bătrâne.

Nu ajunseră în ziua aceea la Boulder; se opriră la căderea întunericului, extenuaţi de mersul prin zăpada pufoasă, care părea uşor de învins, dar în ultimă instanţă îi obligase să înainteze cu viteză de melc. Nici foc n-au aprins în noaptea aceea. Nu exista lemn la îndemână, iar ei erau prea obosiţi ca să mai sape, în căutarea lui. Erau înconjuraţi de dune înalte şi rotunjite de zăpadă. Chiar şi după căderea întunericului nu se întrezărea nici o geană de lumină în partea nordică a orizontului, oricât se strădui Stu să distingă ceva.

Mâncară o cină rece, iar Tom dispăru în sacul lui de dormit şi adormi instantaneu, fără să mai apuce să zică nici măcar noapte bună. Stu era şi el dărâmat, iar piciorul bolnav îl durea cumplit. Pot să mă consider norocos dacă nu mi l-am distrus pentru totdeauna, gândi el.

Dar cel puţin mâine seara aveau să sosească la Boulder, şi să doarmă în paturi adevărate - pe speranţa asta se puteau bizui.

Pe când se strecura în sacul de dormit îi veni un gând extrem de tulburător. Că vor ajunge la Boulder, iar oraşul avea să fie pustiu - la fel de pustiu ca Grand Junction, Avon şi Kittredge. Case goale, magazine pustii, clădiri cu acoperişul prăbuşit, din cauza greutăţii zăpezii. Străzi troienite. Nici un sunet în afara zăpezii ce se topeşte, într-una din perioadele de căldură - după cum aflase citind în biblioteca publică din Boulder, era posibil ca temperatura să sară aici brusc la douăzeci de grade, în miez de iarnă. În schimb nici picior de om, aşa cum dispar personajele unui vis, când te trezeşti. Şi asta din cauză că pe lume nu mai rămăseseră decât Stu Redman şi Tom Cullen.

Era un gând nebun, dar nu reuşea să-l alunge. Ieşi din nou târâş din sacul de dormit şi scrută cerul dinspre nord, sperând să vadă o lumină cât de mică la orizont, semn că nu foarte departe există o comunitate omenească. Nu se putea să nu vadă ceva. Încercă să-şi aducă aminte câţi oameni estima Glen că se vor fi adunat în Free Zone înainte ca zăpada să împiedice călătoritul. Nu reuşea să precizeze cifra. Opt mii? Atât să fi fost? Opt mii de oameni nu însemna mult; nu puteau să răspândească foarte multă lumină, chiar dacă funcţiona curentul electric. Poate...

Poate ai face bine să te duci la culcare şi să nu te mai gândeşti la toate prostiile astea, ca un nebun. Şi mâine este o zi.

Se culcă la loc şi, după câteva minute de răsuceală, oboseala îşi spuse cuvântul. Adormi. Visă că se află la Boulder, în plină vară, când pajiştile erau galbene şi arse, din pricina caniculei şi a lipsei de apă. Singurul zgomot era o uşă deschisă, care se izbea de ceva în vântul uşor. Plecaseră cu toţii. Până şi Tom.

Frannie! strigă, dar nu-i răspunseră decât vântul şi bătăile uşoare ale uşii, înainte şi înapoi.

Până a doua zi, la ora 2, nu mai înaintaseră decât câţiva kilometri. Deschideau drumul pe rând. Stu începuse să-şi facă socoteala că aveau să petreacă încă o zi pe drum. El era cel din cauza căruia mergeau încet. Genunchiul începea să i se blocheze. În curând o să ajung să mă târăsc, îşi zise el. De la o vreme, Tom croia aproape singur poteca.

În timpul pauzei pentru prânz, constând din conserve îngheţate, lui Stu îi trecu prin minte că n-o văzuse pe Frannie în ultima perioadă a sarcinii. Poate mai prind ocazia. Dar nu-şi făcea mari speranţe. Era din ce în ce mai convins că se întâmplase deja, în absenţa lui... ceea ce putea fi bine sau rău.

Acum, la o oră după ce terminaseră prânzul, era în continuare atât de adâncit în gândurile lui, încât aproape se ciocni de Tom, care se oprise în loc.

- Care-i treaba? întrebă, masându-şi piciorul.

- Drumul, spuse Tom, iar Stu ieşi repede în faţă, ca să vadă cu ochii lui.

După o lungă pauză, Stu exclamă fericit:

- Bată-mă să mă bată!

Se aflau pe un munte de zăpadă, înalt de aproape trei metri. Zăpada acoperită cu crustă de gheaţă cobora abrupt spre drumul curăţat, iar în dreapta era un semn purtând mesajul simplu: HOTARUL ORAŞULUI BOULDER.

Stu izbucni în râs. Se lăsă în zăpadă şi hohoti din toată inima, cu faţa ridicată spre cer, ignorând expresia stupefiată a lui Tom. Într-un târziu, zise:

- Au curăţat cu plugul pe străzi. Vezi? Am izbândit, Tom! Am izbândit! Kojak! Vino aici!

Stu risipi restul de Dog Yummies în vârful movilei de zăpadă, iar Kojak le înfulecă, în timp ce Stu fuma şi Tom privea şoseaua ce apăruse ca un miraj, după atâţia kilometri de drum greu de distins, sub stratul de zăpadă.

- Suntem din nou la Boulder, murmură Tom înectişor. Am ajuns cu adevărat. HÎ-O-TÎ-A-RÎ-U-LÎ O-RÎ-A-ŞÎ-U-LÎ-U-I, adică Boulder, Doamne, da.

Stu îl bătu pe umăr şi-şi aruncă ţigara.

- Haide, Tommy. Să mergem acasă.

Pe la 4, începu să ningă din nou. La ora 6 se lăsase întunericul, iar asfaltul pe care păşeau căpătase o paloare fantomatică. Stu şchiopăta acum foarte rău, aproape se împleticea. Tom îl întrebă o dată dacă n-ar vrea să se odihnească, dar Stu clătină din cap.

Pe la 8, ninsoarea se înteţise şi cădea în rafale. O dată sau de două ori pierdură direcţia şi se treziră printre nămeţii de la marginea drumului. Suprafaţa lui devenise alunecoasă. Tom căzu de două ori şi apoi, pe la 8.15, Stu căzu pe piciorul bolnav. Îşi încleştă dinţii ca să nu geamă. Tom veni în grabă şi-l ajută să se ridice.

- E-n regulă, îi spuse Stu, reuşind să se ridice în picioare.

Peste alte douăzeci de minute, din întuneric se auzi o voce tânără, al cărei tremur trăda nervozitatea: încremeniră în locul unde se aflau.

- Ci-cine-i ac-colo?

Kojak prinse să mârâie şi blana i se zbârli. Lui Tom i se tăie respiraţia. Stu auzi un zgomot greu de distins peste şuieratul vântului, dar care îi provocă un fior de spaimă: ţăcănitul închizătorului unei puşti.

Santinele. Au postat santinele. Ar fi chiar culmea să batem tot drumul până aici, ca să fim împuşcaţi în faţă la Table Messa Shopping Ccnter. Chiar culmea. Chestia asta i-ar plăcea până şi lui Randall Flagg.

- Stu Redman! urlă el în beznă. Sunt Stu Redman! înghiţi cu greutate. Dar acolo cine-i?

Ce prostie. Doar nu-ţi închipui că-l cunoşti...

Şi totuşi, vocea suna cu adevărat familiar.