Deodată, din gura lui Mother Abagail se auzi chiar vocea lui Glen Bateman, speriindu-i pe toţi şi făcând-o pe Frannie să scoată un mic ţipăt, lipindu-se de Stu.
- Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului, pronunţă vocea puternică şi bărbătească, ieşind, nu se ştie cum, din pieptul slăbănog al femeii prin gura ei lipsită de dinţi. Poate că nu este decât cel din urmă magician al gândirii raţionale, adunând uneltele tehnologiei împotriva noastră. Şi poate că mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu ştiu decât că există şi cred că nici sociologia, nici psihologia şi nici o altă ologie nu vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai magia albă va reuşi acest lucru.
Glen rămăsese cu gura căscată.
- Atunci ai grăit adevărul, sau sunt cuvintele unui mincinos? întrebă Mother Abagail.
- Nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate, dar cuvintele îmi aparţin chiar mie, recunoscu Glen tremurând.
- Încredere. Tuturor vă trebuie încredere. Larry... Ralph... Stu... Glen... Frannie. Iar ţie cu osebire, Frannie. Încredere... şi ascultaţi cuvântul Domnului.
- Avem oare de ales? întrebă Larry cu amărăciune.
Bătrâna se întoarse spre el, surprinsă.
- Dacă aveţi de ales? Întotdeauna poţi să alegi. Acesta este şi va fi mereu obiceiul Domnului. Voinţa voastră e liberă. Veţi face după cum veţi dori. Nu vi s-au pus lanţuri la picioare. Dar... asta cere Domnul de la voi.
Se lăsă iarăşi liniştea aceea adâncă precum zăpada. În cele din urmă, vorbi Ralph:
- Scrie şi în Biblie cum a reuşit David să-l dovedească pe Goliat. Mother, eu unul fac aşa cum spui tu că e bine.
Ea îl prinse de mână.
- Şi eu, spuse Larry. Foarte bine, şi eu fac la fel.
Oftă şi-şi duse mâinile la frunte, ca şi cum l-ar fi durut capul. Glen deschise gura să spună ceva, dar înainte să apuce, din colţ se auzi un oftat greu şi obosit, urmat de o bufnitură.
Era Lucy, de care uitaseră cu toţii. Tânăra femeie leşinase.
Zorii mângâiau marginea lumii.
Aşezaţi în jurul mesei din bucătăria lui Larry, sorbeau din cafea. Era ora 4.50 când Fran traversă holul şi apăru în cadrul uşii. Avea obrajii umflaţi de plâns, dar mergea normal, fără să şchiopăteze. Vindecarea ei era deplină şi autentică.
- Cred că se duce, anunţă ea.
Se ridicară, urmând-o cu toţii pe Frannie. În camera unde zăcea bătrâna, îl văzură pe Larry, ţinând-o pe Lucy pe după mijloc.
Respiraţia lui Mother Abagail se transformase într-un horcăit greu şi găunos, care le amintea tuturor de Supergripă. Se adunară în jurul patului fără să vorbească, smeriţi şi temători. Ralph era convins că la sfârşitul sfârşitului se va petrece ceva cu totul ieşit din comun, că li se va dezvălui misterul Domnului şi vor avea parte de revelaţia divină. Că bătrâna avea să dispară într-un fulger de lumină. Sau că-i vor vedea sufletul, transfigurat în strălucire, ieşind pe fereastră şi înălţându-se spre cer.
În cele din urmă însă, ea muri pur şi simplu.
Respiră pentru ultima oară. Trase aer în piept, îl ţinu şi apoi îl expiră, pentru a milioana oară. Pieptul ei rămase apoi nemişcat.
- S-a terminat, mormăi Stu.
- Dumnezeu să-i odihnească sufletul, zise Ralph.
Acum îi trecuse teama şi încrucişă braţele femeii peste pieptul ei firav, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi.
- Eu voi pleca, spuse Glen pe neaşteptate. Bătrâna avea dreptate. Magie albă. Asta e singura speranţă care ne-a mai rămas.
- Stu, şopti Frannie. Te rog, Stu, spune nu.
Toţi ochii se aţintiră spre el.
A sosit vremea să preiei conducerea, Stuart.
Îşi aminti de Arnette, de maşina veche ce-l aducea pe Charles D. Campion şi povara morţii, lovindu-se de pompele lui Bill Hapscomb ca o infernală cutie a Pandorei. Se gândea la Denninger şi la Deitz şi la felul cum, în mintea lui, începuse să-i asocieze cu medicii zâmbitori care-i turnaseră lui şi soţiei lui atâtea minciuni în legătură cu evoluţia bolii ei - şi poate că se minţiseră totodată şi pe ei înşişi. Dar cel mai mult îl preocupa Frannie. Şi ce le spusese Mother Abagail. Asta cere Domnul de la voi.
- Frannie, spuse el, trebuie să plec.
- Şi să mori.
Îl măsură cu o privire amară, aproape urându-l, apoi se uită la Lucy, ca şi cum ar fi căutat un sprijin. Dar Lucy căzuse într-o stare de buimăceală, era dusă departe cu gândul şi nu avea cum s-o ajute.
- Dacă nu plecăm, vom muri, vorbi Stu, rostindu-şi cu voce tare gândul. Avea dreptate. Dacă aşteptăm, ne apucă primăvara. Şi atunci? Cum mai putem să-i ţinem piept? Nu ştim. Nu avem nici un indiciu, şi nici n-am avut vreodată. Am stat tot timpul cu capul vârât în nisip. Nu-l putem opri decât cu magie albă. Cum spune Glen. Cu magie albă. Sau cu puterea lui Dumnezeu.
Fran începu să plângă cu suspine.
- Frannie, nu face asta, o rugă Stu, încercând s-o prindă de mână.
- Nu mă atinge! strigă ea. Eşti un om mort, un cadavru, aşa că să nu mă atingi!
Răsărea soarele, iar ei rămăseseră încremeniţi în jurul patului, ca într-un tablou vivant.
Pe la ora 11, Stu şi cu Frannie urcau spre Flagstaff Mountain. Pe la jumătatea drumului au parcat. Stu căra coşul de nuiele, iar Frannie faţa de masă şi o sticlă de Blue Nun. Fusese ideea ei să facă un picnic, deşi stăruia între ei o tăcere stranie şi penibilă.
- Ajută-mă să întind faţa de masă, îl rugă ea. Ai grijă la plantele acelea cu spini.
