- Uau, repetă Tom.

- Trebuie să facem pauze între bobine. N-am de gând să mai umblu după încă un aparat.

Stu păşi cu grijă prin încâlceala de fire, care legau proiectorul de generatorul Honda din cămăruţă, şi trase de şnurul de pornire. Generatorul începu să duduie vesel. Stu închise uşa cât mai bine, ca să estompeze zgomotul motorului, apoi stinse luminile. Peste nici cinci minute stăteau unul lângă celălalt şi-l urmăreau pe Silvester Stallone ucigând sute de traficanţi de droguri în Rambo IV: The Fire-Fight. Sunetul Dolby se revărsa asupra lor din cele şaisprezece difuzoare din Convention Hali, uneori atât de tare, încât abia de mai auzeau dialogurile (atâtea câte erau)... dar le plăcu la nebunie.

Gândindu-se mai bine la ce făcuse, Stu nu se abţinu să nu zâmbească. Cineva care nu-l cunoştea ar fi putut să-l considere prost - nu avea decât să lege un aparat video la un generator cu mult mai mic şi ar fi putut astfel să urmărească sute de filme, probabil chiar în Holiday Inn. Dar după părerea lui, un film la televizor nu se compara cu unul văzut la cinema. Şi nici asta nu era lucrul cel mai important. Trebuia să-şi omoare timpul cumva... şi uneori timpul era foarte greu de omorât.

Oricum, unul dintre filme era o reeditare a unuia dintre ultimele filme de desene animate ale lui Disney, Oliver and Company, care nu fusese niciodată difuzat pe casetă. Tom nu se mai sătura privindu-l, râzând ca un copil la diversele boroboaţe ale lui Oliver, Artful Dodger şi Fagin, care, în desenul animat, locuiau pe un şlep din New York şi dormeau pe un scaun furat dintr-un avion.

În afară de cinematograf, Stu asamblase şi peste douăzeci de modele auto de jucărie, inclusiv un Rolls-Royce din două sute patruzeci de piese, care costa şaizeci şi cinci de dolari înainte de Supergripă. Tom construise o machetă stranie, dar foarte atrăgătoare, în felul ei, care acoperea aproape jumătate din suprafaţa sălii de recepţie, cea mai mare din Holiday Inn; folosise mucava, ipsos şi diverşi coloranţi pentru alimente. O numise Baza Lunară Alpha. Da, îşi găsiseră tot timpul de lucru, dar...

Ceea ce-ţi trece ţie prin minte e o nebunie.

Îşi îndoi genunchiul. Era într-o formă mult mai bună decât ar fi putut spera, în parte datorită greutăţilor şi maşinăriilor pentru exerciţii fizice din sala specială de la Holiday Inn. Înţepeneala şi durerile nu dispăruseră, dar era în stare să meargă fără cârje, şchiopătând uşor. Încet şi cu grijă, ar fi putut să plece la drum. Era convins că-l poate învăţa pe Tom cum să conducă un Arctic Cat, de felul celor pe care aproape oricine le ţinea aici în spatele garajelor. Dacă străbăteau câte treizeci de kilometri pe zi, cu cort, saci mari de dormit şi concentrate uscate prin congelare din belşug...

Sigur că da, şi când o veni peste voi avalanşa tocmai în Vail Pass, o s-o ameninţaţi cu un buchet de morcovi congelaţi şi-o să-i spuneţi să se ducă într-altă parte. E o nebunie!

Totuşi...

Îşi strivi ţigara şi stinse lampa cu gaz. Dar nu adormi decât foarte târziu.

La micul dejun, îşi întrebă prietenul:

- Tom, cât de tare doreşti tu să ajungi la Boulder?

- Şi să-i văd pe Fran, Dick, Sandy? Doamne, vreau să ne întoarcem la Boulder mai mult ca orice pe lume. Crezi că au dat căsuţa mea altcuiva?

- Nu, sunt sigur că n-au dat-o. Ce vreau să te întreb eu este dacă nu cumva ar merita să ne încercăm norocul?

Tom păru nedumerit. Tocmai când Stu se pregătea să explice mai departe, Tom vorbi:

- Doamne, în toate trebuie să ai puţin noroc, este?

Hotărârea a fost luată în acest chip simplu. Părăsiră Grand Junction în ultima zi a lui noiembrie.

N-a fost nevoie să-l înveţe pe Tom cum să meargă cu snowmobilul. Stu găsi un monstru de vehicul într-un adăpost al Departamentului Circulaţie Colorado, la doar ceva mai mult de un kilometru de Holiday Inn. Avea un motor supradimensionat, structură în stare să reziste la vânturile cele mai rele şi, ce era mai important, fusese modificat în aşa fel încât să cuprindă şi un compartiment deschis pentru depozitare, destinat, fără îndoială, echipamentelor speciale pentru acţiunile de intervenţie. Spaţiul era suficient de încăpător pentru un câine mare. Oraşul având un număr considerabil de magazine cu obiecte destinate activităţilor sub cerul liber, s-au echipat fără greutate pentru călătorie, cu toate că epidemia de gripă se dezlănţuise la începutul verii. Luară cu ei un cort uşor, format din două jumătăţi, şi saci groşi de dormit, câte o pereche de schiuri pentru fond (deşi gândul că va trebui să-i dea lecţii de schi-fond lui Tom nu-l încânta deloc pe Stu), o sobă Coleman mare, cu gaz, lanterne, butelii cu gaz, baterii de rezervă, alimente concentrate şi o puşcă Garand mare, cu lunetă.

Până după prânzul celei dintâi zile, Stu îşi dădu seama că teama de a rămâne înzăpeziţi şi fără alimente într-un loc oarecare era nefondată. Pădurile erau pline de vânat; nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Ceva mai târziu, în aceeaşi după-amiază, împuşcă un cerb, cel dintâi din clasa a noua, când chiulise de la şcoală ca să meargă la vânătoare cu Unchiul Dale. Cerbul de atunci fusese de fapt o căprioară costelivă, a cărei carne avusese gust de sălbăticiune şi destul de amar... din cauza urzicilor, îi explicase Unchiul Dale. Acesta însă era un cerb splendid, masiv şi cu pieptul lat. Dar iarna de-abia începea, îşi zise Stu în timp ce-i scotea maţele cu un cuţit imens, pe care-l luase dintr-un magazin de articole sportive din Grand Junction, iarna de-abia începuse. Natura avea propriul ei stil de a rezolva suprapopularea. Tom aprinse focul, în timp ce Stu se străduia să tranşeze cât mai bine cerbul; mânecile hainei lui grele, mânjite cu sângele lipicios, se întăriseră. Când isprăvi, întunericul se lăsase de vreo trei ore, iar piciorul lui bolnav cânta "Ave Maria". Căprioara pe care o vânase cu Unchiul Dale fusese pregătită de Shoey, un bătrân, care locuia într-o magherniţă la ieşirea din Braintrec. O jupuise şi o tranşase pentru trei dolari şi cinci kilograme de carne.

- Ce binc-ar fi fost dacă era şi bătrânul Shoey prin preajmă, în seara asta, spuse el oftând.

- Cine? tresări Tom, care aţipise.

- Nimeni, Tom. Vorbeam şi cu de unul singur.

După cum avea să se dovedească, efortul meritase. Carnea era dulce, delicioasă. După ce mâncaseră pe săturate, Stu pregăti încă vreo cincisprezece kilograme, pe care a doua zi de dimineaţă le puse într-unul dintre compartimentele mai mici de depozitare ale snowmobilului. În cea dintâi zi nu străbătuseră decât douăzeci şi patru de kilometri.

În noaptea aceea, visul se schimbă. Se afla din nou în sala de naşteri. Sângele se răspândise peste tot - mânecile bluzei albe pe care o purta erau mânjite şi se întăriseră. Cearşaful ce o acoperea pe Frannie era şi el ud de sânge. Iar ea ţipa fără încetare.

Vine, îi spunea George printre gâfâituri. I-a sosit, în sfârşit, sorocul, Frannie, copilul aşteaptă să se nască, împinge, deci! ÎMPINGE!

Ieşi, ieşi într-adevăr, purtat de un ultim puhoi de sânge. George îl ajută pe copil să se elibereze, prinzându-l de şolduri, pentru că ieşise cu picioarele înainte.

Laurie începu să ţipe. Instrumentele din oţel inoxidabil se răspândiră peste tot...

Pentru că era un lup cu faţă de om, rânjind turbat, era chiar Flagg, a cărui vreme venise din nou, nu era mort, încă nu murise, mai bântuia prin lume, Frannie îl născuse pe Randall Flagg...

Stu se trezi, auzindu-şi respiraţia grea. Oare strigase?

Tom dormea dus, cuibărit atât de adânc în sacul de dormit, încât Stu nu-i mai vedea decât bucla de pe frunte. Kojak stătea încovrigat alături de Stu. Totul era în regulă, nu fusese decât un vis...

Şi atunci se ridică în noapte un urlet, înălţându-se, modulat, ca dangătul de argint al disperării... urletul unui lup sau, poate, chiotul stafiei unui ucigaş.

Kojak îşi înălţă capul.

Stu simţi cum i se face piele de găină pe braţe, pe coapse, pe pântece.

Urletul nu se repetă.

Stu adormi. De dimineaţă, îşi făcură bagajul şi porniră mai departe. Tom băgă de seamă că maţele cerbului dispăruseră. În locul respectiv se vedea o învălmăşeală de urme şi pata de sânge, acum de un roz şters pe suprafaţa albă de nea, a animalului vânat de Stu... atât şi nimic mai mult.

După cinci zile de vreme bună, ajunseră la Rifle. A doua zi de dimineaţă, viforul se dezlănţuise cu toată forţa. Stu fu de părere că era mai bine să aştepte vremea bună acolo şi traseră la un motel din localitate. Tom deschise larg uşile holului, iar Stu intră cu snowmobilul înăuntru. După cum îi spuse lui Tom, era un garaj excelent, chiar dacă şenilele grele ale vehiculului distruseseră covorul moale din recepţie.

Ninse trei zile încheiate. Când se treziră, în dimineaţa de 10 decembrie, şi ieşiră din vizuina lor, soarele strălucea pe cer, iar temperatura crescuse mult. Stratul de zăpadă era acum cu mult mai gros şi devenise dificil să ghiceşti curbele şi răsucirile lui 1-70. Dar în acea zi luminoasă, caldă şi însorită, Stu nu era îngrijorat de menţinerea direcţiei. Pe la sfârşitul după-amiezei, când umbrele albastre începuseră să se lungească, Stu slăbi acceleraţia, apoi opri motorul snowmobilului, şi rămase cu trupul încordat, atent la fiece zgomot.

- Ce este, Stu? Ce...

Atunci auzi şi Tom. Un bubuit profund spre stânga şi înaintea lor. Vuietul crescu, până ce ajunse la intensitatea unui tren expres, pentru ca apoi să se stingă. În jur liniştea se aşternuse din nou.

- Ce se întâmplă, Stu? întrebă Tom impresionat.

- Fii pe pace, îl îndemnă, spunându-şi în sinea lui: Sunt cu destul de îngrijorat pentru amândoi.

Temperatura se menţinu în continuare ridicată. Pe 13 decembrie se ailau în apropiere de Shoshone, urcând în continuare spre vârful Munţilor Stâncoşi - spre punctul cel mai înalt din drumul lor, înainte de a începe să coboare iarăşi, spre Lovcland Pass.

Auzeau mereu bubuitul avalanşelor, uneori la distanţă, alteori atât de aproape, încât nu le mai rămânea decât să se uite în sus, să aştepte sperând că acele blocuri uriaşe de moarte albă nu aveau să le ascundă cerul. În ziua de 12, una dintre ele mătură valea şi se aşeză exact acolo unde ei se aflaseră doar cu o jumătate de oră în urmă, acoperind urmele snowmobilului sub tone de zăpadă afânată. Stu se temea tot mai mult că vibraţiile motorului aveau să se dovedească în cele din urmă fatale, declanşând o alunecare ce avea să-i îngroape sub un strat de nea de peste zece metri, înainte să apuce să se dezmeticească. Dar nu le rămânea altceva decât să meargă mai departe, cu speranţa că nu li se va întâmpla nimic.

Apoi temperatura scăzu din nou, îndepărtând oarecum primejdia. Un nou viscol îi ţinu în loc alte două zile, dar ieşiră dintre troiene şi-şi văzură de drum, auzind în timpul nopţii urletul lupilor. Uneori erau foarte departe de ei, alteori atât de aproape, încât ai fi zis că se opriseră chiar lângă cort; atunci Kojak sărea în picioare, mârâind din fundul gâtlejului, încordat ca un arc din oţel.

Pe 22 decembrie, lângă oraşul Avon, Stu ieşi cu snowmobilul dincolo de taluz, paralel cu şoseaua. Înaintau cu viteză constantă de cincisprezece kilometri la oră, liniştiţi şi fără probleme, stârnind nori spectaculoşi de nea în urma lor. Tom tocmai îi arătase mica localitate din vale, tăcută ca o imagine stereoptică din anii optzeci, cu o singură turlă albă de biserică şi troienele înalte până la streşinile caselor. In clipa următoare, carena snowmobilului începu să se încline în faţă.

- Ce mă-sa..., începu Stu, dar mai mult de atât nu mai apucă să spună.

Vehiculul se aplecă şi mai tare. Stu încercă să reducă viteza, dar era prea târziu. Îl cuprinse acel sentiment ciudat de lipsă de greutate, senzaţia pe care o ai după ce ai sărit de pe platforma bazinului de înot şi forţa gravitaţională tocmai a devenit egală cu aceea a saltului. Se văzură aruncaţi din sanie şi rostogolindu-se. Stu îi pierdu din vedere pe Tom şi Kojak. Zăpada rece îi pătrunse pe nări. Când îşi deschise gura, ca să ţipe, neaua îi intră pe gât. Pe după gulerul hainei. Se rostogolea. Cădea. În cele din urmă, se opri într-un troian mare şi adânc.

Se luptă să iasă la suprafaţă ca un înotător, simţind că-i ia gâtul foc. Gâtlejul lui era ars de zăpadă.

- Tom! strigă, călcând zăpada.