- ... şi ea se uita la mine. Nu poate vorbi decât în şoaptă, dar se înţelege perfect ce spune. Ajunseseră cu toţii în hol. Larry îşi înghiţi un nod şi continuă: Mi-a zis că Dumnezeu o s-o ia la El, la răsăritul soarelui. Dar mai întâi trebuie să stea de vorbă cu aceia dintre noi pe care Dumnezeu i-a lăsat aici. N-am înţeles şi ea mi-a spus că Domnul îi luase pe Nick şi pe Susan. Ştia.
Oftă şi-şi trecu mâinile prin părul lui lung. Atunci apăru şi Lucy.
- Am făcut cafea. O aduc când vreţi voi.
- Mulţumesc, draga mea, spuse Larry.
Lucy părea încurcată.
- Să intru şi eu cu voi? Sau e un fel de şedinţă de comitet?
Larry se uită întrebător la Stu, care răspunse calm:
- Vino şi tu. Din câte mă bate gândul, treaba cu comitetul nu mai e valabilă.
Traversară holul, înaintând încet spre dormitor, în aşa fel încât să se adapteze la ritmul lui Fran.
- Are să ne spună, zise Ralph pe neaşteptate. Mother are să ne spună. Nu-i nevoie să ne frământăm.
Intrară cu toţii, iar Mother Abagail îşi îndreptă asupra lor privirea strălucitoare, de muribundă.
Deşi ştia de la ceilalţi în ce hal de slăbiciune ajunsese bătrâna, Fran avu totuşi un şoc. Nu mai era decât piele şi os, pielea - o membrană tare ca pemicanul - şi tendoanele ce-i ţineau laolaltă oasele. Nu se simţea nici cel mai vag miros de putred sau de moarte, doar un iz de uscat, de mansardă... nu, mai curând un parfum de salon. Jumătate din acul de perfuzie atârna pe afară pentru simplul motiv că nu avea în ce să se ţină.
Cu toate acestea, ochii îi rămăseseră la fel de calzi, buni şi omenoşi. Asta era o uşurare, totuşi Fran se simţea cuprinsă de un soi de spaimă... de fapt, nu spaimă, ci altceva, parcă sfânt... veneraţie. Să fi fost veneraţie? Sentimentul implacabilului. Nu Judecata de Apoi, ci enorma responsabilitate ce atârna ca o stâncă deasupra capetelor lor.
Omul propune, Dumnezeu dispune.
- Aşeazeă-te, fetiţo, şopti Mother Abagail. Ai dureri.
Larry o conduse la un fotoliu şi Fran se aşeză, cu un uşor geamăt de uşurare, chiar dacă era conştientă că, după o vreme, o vor apuca din nou durerile.
Mother Abagail o urmărea cu aceeaşi privire strălucitoare.
- Aştepţi un copil.
- Da... cum de...
- Şşşş...
În încăpere se lăsă o linişte profundă. Fascinată, hipnotizată, Fran o cerceta pe bătrâna care li se arătase în vis, înainte de a fi intrat cu adevărat în viaţa lor.
- Uită-te pe fereastră, fetiţo.
Fran făcu aşa cum i se spusese, chiar din locul unde Larry stătuse şi privise mulţimea de oameni, cu două zile în urmă. Şi nu văzu întunericul greu, ci o lumină lină. Nu reflexul din lumina odăii, ci lumina zorilor. Imaginea neclară, uşor distorsionată a unei camere de copil luminoase, cu perdele în carouri. Era şi un leagăn, dar leagănul era gol. Mai era şi un ţarc - gol şi acesta. O jucărie de plastic cu nişte fluturi viu coloraţi, pe care-i mişca vântul. Spaima îi prinse inima în ghearele ei reci. Deşi vedeau schimbările ce se petreceau pe figura ei, ceilalţi nu înţelegeau nimic; pentru că ei nu distingeau pe fereastră decât o porţiune de gazon luminată de felinarul străzii.
- Unde-i copilul? întrebă Frannie răguşit.
- Stuart nu este tatăl copilului, fetiţo. Dar viaţa lui se află în mâinile lui Stuart şi într-ale lui Dumnezeu. Micuţul va avea patru taţi. Dacă îi va fi dat de la Dumnezeu să respire.
- Dacă îi va fi dat...
- Domnul a ascuns asta privirilor mele, murmură ea.
Cămăruţa de copil dispăruse. Fran nu mai vedea decât bezna. Ghearele spaimei se făcuseră pumni, între care se zbătea inima ei tulburată. Mother Abagail şopti:
- Vlăstarul Diavolului şi-a chemat mireasa şi are de gând s-o lase grea. Crezi că va îngădui copilului să trăiască?
- Încetează, se tângui Frannie, ducându-şi palmele la obraji.
Tăcere, tăcere adâncă în încăpere. Glen Bateman arăta ca un proiector vechi şi stins. Lucy îşi netezea în neştire gulerul halatului de baie. Ralph rămăsese cu pălăria în mână, trăgând absent de pana prinsă la bor. Stu o cerceta pe Frannie, dar nu se putea apropia de ea. Acum, nu. Şi-o aminti pe femeia aceea care îşi dusese mâinile la ochi, la urechi şi la gură, atunci când, la adunare, fusese pomenit numele Omului Întunecat.
- Mamă, tată, nevastă, soţ, şopti Mother Abagail. Pornit împotriva lor, Prinţul înălţimilor, Domnul dimineţilor întunecate. Am păcătuit prin trufie. Şi voi aţi săvârşit acelaşi păcat. Oare n-aţi auzit voi, să nu-ţi pui credinţa în domnii şi prinţii acestei lumi?
O ascultau cu atenţie.
- Lumina electrică nu este un răspuns, Stu Redman. Nici comunicarea prin radio CB, Ralph Brentner. Sociologia nu duce nicăieri, Glen Bateman. Iar faptul că te căieşti pentru o viaţă care este de mult o carte închisă nu va împiedica să vină ce va să vie, Larry Underwood. Şi nici copilul tău băiat, Fran Goldsmith. Luna cea rea a răsărit. Iar voi nu puteţi propune nimic înaintea Domnului.
Se uită rând pe rând, la fiecare.
- Domnul va dispune după cum va considera El că se cuvine. Voi nu sunteţi olarul, ci lutul olarului. S-ar putea ca omul din vest să fie roata pe care veţi fi frânţi. Nu mi-este dat să ştiu.
O lacrimă, ceva uimitor în acel deşert muribund, se scurse din ochiul ei drept şi se rostogoli pe obraz.
- Mother, ce trebuie să facem? întrebă Ralph.
- Veniţi cu toţii mai aproape. Mai am puţină vreme. Mă întorc acasă, în Ceruri, unde n-a ajuns niciodată alt muritor care să fi tânjit mai mult decât mine să ajungă acolo. Veniţi lângă mine.
Ralph se aşeză pe marginea patului. Larry şi Glen rămaseră în picioare. Fran se ridică şi ea strâmbându-se de durere, iar Stu îi împinse fotoliul până lângă Ralph. Se aşeză din nou, prinzând mâna lui Stu între degetele ei reci.
