Tom se suci pe călcâie. Nick se afla în spatele tejghelei, într-un halat alb.

- Nick?

- Da, domnule. Nick începu să pună sticluţe cu pastile înaintea lui Tom. Aici este penicilină. Foarte bună împotriva pneumoniei. Aici ai ampicilina, iar asta-i amoxicilină. Foarte bune şi ele. Iar asta-i penicilină-V, care de obicei se administrează copiilor. S-ar putea să aibă efect, dacă celelalte se dovedesc ineficiente. Trebuie să bea foarte multă apă şi sucuri, dar pentru că probabil n-o să prea găseşti, dă-i din astea. Sunt tablete de vitamina C. Apoi, trebuie să fie plimbat...

- Nu pot să ţin minte totul! se tângui Tom.

- Mi-e teamă că va trebui. În afară de tine, nu mai e nimeni pe aici. Eşti singur.

Tom începu să plângă.

Nick se aplecă înainte. Braţul lui execută o mişcare de măturare. Propriu-zis, nu-l pălmui - din nou avu senzaţia că trupul lui Nick era din fum, care îl ocolea sau poate trecea prin el - cu toate acestea, Tom îşi simţi capul pornind spre spate. I se păru că în minte i se declanşează un resort.

- Opreşte-te! Nu poţi să te porţi ca un copil, tocmai acum! Fii bărbat, Tom! Pentru numele lui Dumnezeu, fii bărbat!

Tom rămase cu privirile aţintite asupra lui Nick, cu mâna la obraz şi ochii mari.

- Să-l plimbi, îi spuse Nick. Ridică-l pe piciorul sănătos. Trage de el, dacă e nevoie. Dar neapărat ridică-l de pe spate, pentru că altfel moare sufocat.

- Se poartă de parcă n-ar fi el, spuse Tom. Strigă... vorbeşte cu oameni care nu se află acolo.

- Delirează. Oricum, plimbă-l. Cât se poate mai mult. Fă-l să înghită penicilină, câte o pilulă de fiecare dată. Dă-i aspirină, ţine-l la cald. Roagă-te. Astea sunt lucruri pe care le poţi face.

- Foarte bine, Nick. Foarte bine, am să mă străduiesc să mă port ca un bărbat. Voi încerca să nu uit. Dar tare mi-aş dori să fii şi tu aici, Doamne, da!

- Fă cum ştii tu mai bine, Tom. Asta-i tot.

Nick dispăru. Tom se trezi în farmacia pustie, lângă tejghea. În faţa lui se găseau patru sticluţe cu pilule. Tom se holbă vreme îndelungată la ele, apoi le culese şi porni.

Tom se întoarse la 4 dimineaţa, cu umerii îngheţaţi de zloată. Furtuna se mai domolise, iar la răsărit se ivise o geană de lumină. Kojak îi făcu o primire entuziastă, lătrând vesel, iar Stu gemu şi se trezi. Tom îngenunche lângă el.

- Stu?

- Tom? Respir greu.

- Am medicamente, Stu. Mi le-a arătat Nick. Le iei şi scapi de infecţie. Chiar acum o să iei una.

Din plasa pe care o adusese cu el, Tom scoase cele patru flacoane cu medicamente şi o sticlă mare cu Gatorade. Nick se înşelase în ceea ce priveşte sucurile. La Green River Superette erau o mulţime.

Stu se uită la pilule, ţinându-le aproape de ochi.

- Tom, de unde-ai luat astea?

- De la farmacie. Nick mi le-a dat.

- Ei, nu se poate.

- Ba da! Ba da! Trebuie să iei mai întâi penicilină, ca să vedem dacă are efect. Pe care scrie penicilină?

- Pe asta... dar, Tom...

- Nu. Aşa trebuie. Aşa a spus Nick. Şi e musai să mergi.

- Nu pot merge. Am un picior rupt. Şi mi-e rău.

Vocea lui Stu devenise morocănoasă şi arţăgoasă. Vocea pe care o auzi de obicei în salonul unui spital.

- E obligatoriu. Dacă nu, te trag eu, cu mâinile mele, îi explică Tom.

Stu îşi pierdu şi ultima lui vagă relaţie cu realitatea. Tom îi vârî o capsulă de penicilină în gură, iar Stu o înghiţi, din reflex, cu Gatorade, ca să nu se înece. Cu toate acestea, îl cuprinse o criză gravă de tuse, iar Tom prinse să-l bată pe spate, de parc-ar fi fost un bebeluş pe care-l ajuta să râgâie. Apoi, cu forţa, îl ridică pe Stu pe piciorul cel bun şi începu să-l plimbe încolo şi încoace prin recepţie, urmaţi de Kojak, care avea un aer îngrijorat.

- Te rog, Doamne, spunea Tom. Te rog, Doamne, te rog, Doamne.

Stu strigă:

- Ştiu de unde să-i fac rost de o scândură pentru spălat, Glen! Au la magazinul ăla cu instrumente muzicale! Am văzut una în vitrină!

- Te rog, Doamne, gâfâia Tom.

Capul lui Stu i se lăsase pe umăr. Ardea ca un cuptor. În urma lui se târa, neputincios, piciorul prins în atele.

Nicicând nu păruse Boulderul mai departe decât în acea mohorâtă dimineaţă.

Lupta lui Stu cu pneumonia dură două săptămâni. Înghiţi cantităţi uriaşe de Gatorade, V-8, suc de grepfrut Welch şi diverse tipuri de suc de portocale. Rareori îşi dădea seama ce bea. Urina lui era puternic colorată şi acidă. Făcea pe el ca un copil şi, tot ca la copii, scaunele erau de culoare galben-deschis, moi şi absolut imprevizibile. Tom îl ţinea curat. Tom îl plimba prin sala de recepţie de la Utah Hotel. Şi aştepta noaptea când avea să rămână treaz, nu pentru că Stu delira în somn, ci pentru că respiraţia aceea greoaie avea, în sfârşit, să înceteze.

Penicilina îi provocă după două zile o erupţie roşiatică, urâtă, şi Tom trecu la ampicilină. Stu o suportă mai bine. Pe 7 octombrie, Tom se sculă în zori şi-l găsi pe Stu dormind profund. Întregul lui corp era scăldat în transpiraţie, dar fruntea era rece. Febra cedase în cursul nopţii. Următoarele două zile, Stu dormi aproape tot timpul. Tom duse o adevărată luptă cu el ca să-l trezească doar cât să-şi ia pilulele şi cuburile de zahăr de la restaurantul lui Utah Hotel.

Pe 11 octombrie boala se întoarse şi Tom se temu cumplit că sfârşitul era aproape. Dar temperatura nu crescu la fel de mult, iar respiraţia nu deveni la tel de greoaie ca în teribilele dimineţi de 5 şi 6.

Pe 13 octombrie, după ce aţipise într-unul din scaunele din recepţie, Tom se trezi şi-l văzu pe Stu în picioare, privind în jur.

- Tom, şopti el, sunt viu.

- Da, exclamă Tom în culmea bucuriei. Doamne, da!

- Mi-e foame. N-ai putea pregăti nişte supă, Tom? Cu tăiţei, poate?

Până spre 18, încetul cu încetul prinse puteri. Se plimba în hol câte cinci minute la rând, sprijinit pe cârjele pe care Tom i le adusese de la farmacie. Din locul în care oasele fracturate începuseră să se prindă venea o mâncărime continuă şi înnebunitoare. Pe 20 octombrie ieşi la plimbare afară pentru prima oară. Înfofolit în haine groase şi o uriaşă blană de oaie. Ziua era caldă şi însorită, dar frigul ameninţa să vină în orice moment. Chiar dacă la Boulder era încă miez de toamnă şi plopii se împodobeau cu auriu, aici se aflau în prag de iarnă. Se vedeau deja petice acoperite cu granule îngheţate de zăpadă, în zonele umbroase, unde soarele nu ajungea niciodată.

- Nu ştiu, Tom, spuse el. Cred că am putea ajunge până la Grand Junction, dar de acolo înainte, nu ştiu. În munţi trebuie să fie foarte multă zăpadă. Iar eu n-am curajul să mă mişc, cel puţin pentru o vreme. Trebuie mai întâi să fiu din nou în stare să merg.

- Şi cât mai durează până ce poţi din nou să mergi, Stu?

- Nu ştiu, Tom. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să vedem.

Stu era hotărât să nu se mişte prea repede, să nu forţeze - fusese atât de aproape de moarte, încât cu atât mai mult se bucura acum de însănătoşire. Dorea ca ea să fie deplină. Se mutară din holul recepţiei într-un apartament de două camere, tot la parter. Camera de vizavi o primi Kojak. Piciorul lui Stu se refăcea cu adevărat, dar din cauză că oasele nu fuseseră potrivite cum se cuvine, piciorul nu avea să-şi recapete forma lui normală, dreaptă, decât dacă George Richardson consimţea să-l rupă din nou şi să i-l pună la loc. Avea să rămână cu un şchiopătat când renunţa la cârje.

Cu toate acestea, se puse pe treabă, făcând exerciţii şi încercând să-şi întărească muşchii. Ca să-şi recapete chiar şi numai şaptezeci şi cinci la sută din capacitatea piciorului avea să dureze foarte mult, dar oricum nu avea nimic altceva de făcut peste iarnă.