- Ce cauţi aici, Glen? Dormeam, în caz că nu ţi-ai dat seama.
Nu-l privi cu atenţie decât după ce lăsă ceasul din mână.
Glen arăta palid, speriat... şi bătrân. Ridurile erau adânc săpate în obrajii lui şi avea o înfăţişare de sălbatic.
- Ce s-a întâmplat?
- Mother Abagail, îi răspunse Glen calm.
- A murit?
- Dumnezeu să mă ierte, aproape că aş vrea să fie aşa. S-a trezit. Ne-a chemat.
- Pe amândoi?
- Pe toţi cinci. Ea... Vocea lui se schimbă, devenind răguşită. Ştie că Nick şi Susan au murit şi că Frannie este în spital. Nu-mi explic cum, dar ştie.
- Şi a chemat comitetul?
- Ce-a mai rămas din comitet. E pe moarte şi susţine că trebuie să ne spună ceva. Eu unul nu sunt foarte sigur că vreau s-o aud.
Noaptea era rece - nu răcoroasă, ci friguroasă de-a dreptul. Stu se bucură că avusese ideea să-şi ia o jachetă şi-şi trase fermoarul până la gât. Luna îngheţată care atârna pe cer îl duse cu gândul la Tom; acesta primise instrucţiunea să se întoarcă la ei când s-o face lună plină. Acum trecuse cu puţin de primul pătrar. Doar Dumnezeu ştia din ce loc vedeau astrul nopţii Tom, Dayna Jurgens sau Judele Farris. Şi, Dumnezeu era martor, sub lumina ei se întâmplau lucrurile cele mai stranii.
- Mai întâi I-am trezit pe Ralph, îi explică Glen. I-am spus să se ducă la spital şi s-o ia pe Fran.
- Dacă medicul ar fi fost de părere că poate să umble, ar fi trimis-o acasă, replică Stu supărat.
- Este o situaţie de excepţie, Stu.
- Pari foarte grăbit să ajungi la ea, deşi mi-ai declarat că ai prefera să nu auzi ce are de spus bătrâna.
- Fiindcă am o mulţime de temeri, mărturisi Glen.
Jeepul trase în faţa casei lui Larry la 3.10. Locul era puternic luminat - nu cu lămpi de gaz, de data asta cu becuri electrice.
Şi felinarele de pe stradă erau aprinse, din două în două, nu numai în cartierul ăsta, ci în întreg oraşul, iar Stu le urmărise fascinat de-a lungul drumului, din jeepul lui Glen. Ultimii fluturi ai verii zburau leneş din cauza frigului şi se izbeau cu indiferenţă de globurile umplute cu vapori de sodiu.
Coborâră din jeep chiar în clipa când de după colţ apăruse o pereche de faruri. Era camioneta rablagită a lui Ralph, care se opri bară în bară cu automobilul de teren. Ralph coborî, iar Stu ocoli repede maşina şi se apropie de portiera din dreapta; Frannie stătea acolo, sprijinită de o pernă.
- Salut, fetiţo, îi spuse el cu blândeţe.
Frannie îl prinse de mână. În întuneric, faţa ei se distingea cu greu, ca un disc palid.
- Te doare rău? o întrebă Stu.
- Nu foarte rău. Am luat nişte Advil. Numai să nu mă pui să dansez.
O ajutară să coboare din camion, ţinând-o amândoi, el şi Ralph, de câte un braţ. Simţiră cum tresare la primul pas.
- Vrei să te duc în braţe?
- Mă descurc. Nu vreau decât să mă susţii, bine?
- Sigur că da.
- Şi să mergi încet. Noi, bunicuţele, nu putem merge prea repede.
Traversară prin spatele camionului lui Ralph, târându-şi picioarele. Ajunşi la începutul aleii, Stu îi văzu pe Glen şi Larry aşteptându-i în cadrul uşii. Datorită luminii din spatele lor, arătau ca nişte siluete decupate din hârtie neagră.
- Tu ce zici, despre ce-o fi vorba? murmură Frannie.
Stu clătină din cap.
- N-am nici o idee.
Străbătură aleea. Se vedea limpede că Frannie suferă, iar Ralph îl ajută pe Stu să o ducă înăuntru. Larry era la fel de palid şi de îngrijorat ca Glen. Purta o pereche de jeanşi decoloraţi, o cămaşă scoasă din pantaloni şi încheiată greşit în partea de jos, şi în picioare, fără ciorapi, o pereche de mocasini scumpi.
- Îmi pare foarte rău că a trebuit să vă deranjez, îi întâmpină el. Moţăiam în camera ei, făceam de veghe, cu rândul. Pricepeţi?
- Da, pricep, spuse Frannie.
Dintr-un motiv care-i scăpa, expresia făceam de veghe o duse cu gândul la salonul mamei ei... dar de astă dată simţea mai multă înţelegere şi simpatie decât atunci.
- Lucy se culcase cam de o oră. Eu m-am trezit din moţăială şi... Fran, te pot ajuta cu ceva?
Fran clătină din cap şi făcu un efort să zâmbească.
- Nu, mi-e bine. Zi mai departe.
