- Ai primit ordine, îl îngână Ralph. Ştiu cine-ţi dă ţie ordine. L-a omorât pe prietenul meu, Nick. De ce te-ai înhăitat cu blestematul ăla? Cât eşti singur, pari un tip destul de simpatic.
Îl ţintuia pe Dorgan cu o asemenea privire, era atât de supărat şi de mirat, încât acesta clătină din cap şi se uită într-altă parte.
- Asta-i treaba mea, şi am să mi-o îndeplinesc. Punct. Întindeţi mâinile, altfel vă pun cătuşele cu forţa.
Larry îi făcu pe plac şi-l întrebă:
- Ce-ai fost înainte?
- Poliţia Santa Monica. Detectiv doi.
- Şi eşti alături de el? Este... te rog să mă scuzi că-ţi spun asta, dar mie mi se pare ciudat.
Glen Bateman fu împins spre ei.
- De ce-l împingeţi, vreau să ştiu? se răsti Dorgan supărat.
- Dacă ai fi fost silit să asculţi vreme de şase ceasuri tâmpeniile individului ăsta, cred că l-ai îmbrânci şi tu, spuse unul dintre oameni.
- Nu-mi pasă câte tâmpenii a trebuit să asculţi, ţine-ţi mâinile acasă. Dorgan se uită la Larry. De ce ţi se pare ciudat că sunt alături de el? Am fost poliţist cu zece ani înainte de Captain Trips. Am văzut ce se poate întâmpla dacă la conducere se află tipi ca tine, asta-i.
- Tinere, i se adresă Glen prietenos, experienţa ta cu câţiva copii amărâţi şi tipi care luau prea multe droguri nu justifică faptul că ai îmbrăţişat un monstru.
- Luaţi-i de aici, spuse Dorgan pe un ton neutru. Celule separate, aripi separate.
- Nu cred că vei fi în stare să suporţi alegerea pe care ai făcut-o chiar tu, tinere, îi spuse Glen. Nu-mi pare că ai avea stofă de nazist în tine.
De astă dată, Dorgan îl îmbrânci chiar el pe Glen.
Larry se văzu separat de ceilalţi doi şi condus de-a lungul unui coridor pustiu, împodobit cu tot felul de anunţuri, pe care se putea citi NU SCUIPAŢI, SPRE DUŞURI & DEPARAZITARE, iar pe un altul scria: TU NU EŞTI AICI OASPETE.
- Nu mi-ar strica un duş, spuse el.
- Poate, îi promise Dorgan. Să vedem.
- Ce să vedem?
- Cât de frumos ştii să te porţi.
Dorgan deschise o celulă la capătul culoarului şi-l invită pe Larry înăuntru.
- Şi cătuşele? întrebă Larry, întinzându-şi braţele.
- Sigur că da. Dorgan le descuie şi i le luă. E mai bine?
- Mult mai bine.
- Mai vrei să faci duş?
- Sigur că da.
Mai mult de atât, Larry nu dorea să fie lăsat singur, ascultând ecoul tot mai îndepărtat al paşilor. O dată rămas singur, frica l-ar fi copleşit din nou.
Dorgan scoase la iveală un carneţel.
- Câţi sunteţi în Free Zone?
- Şase mii, răspunse Larry. Jucăm toţi Bingo în fiecare joi seara, iar premiul pentru cine are toate cifrele e un curcan de zece kilograme.
- Vrei să faci duş sau nu?
- Sigur că vreau.
Dar nu mai era deloc sigur că va avea parte.
- Câţi sunteţi cu toţii?
- Douăzeci şi cinci de mii, dar patru mii n-au împlinit doisprezece ani şi intră gratuit la cinematografele în aer liber. Din punct de vedere economic, nu-i nici o scofală.
Dorgan îşi închise brusc notesul şi se uită la el.
- Nu pot, omule, îi mărturisi Larry. Pune-te şi tu în locul meu.
Dorgan clătină din cap:
- Asta nu pot s-o fac, pentru că nu-s nebun. Voi de ce-aţi venit aici? Credeţi că o să vă facă vreun bine? O să vă omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine. Şi dacă vrea să vorbiţi, veţi vorbi. Dacă vrea să dansaţi step şi să faceţi laba în acelaşi timp, o s-o faceţi şi pe-asta. Trebuie să fiţi nebuni.
- Bătrâna ne-a poruncit să venim aici. Mother Abagail. Probabil că ai visat-o şi tu.
