- Vai, mare figură eşti, zise Glen. Am să-ţi spun eu ce-ţi rămâne de făcut. De ce nu cauţi o grămadă mare de pietre pe care să ţi le bagi liniştit în cur?
Flagg se întunecă la faţă. Zâmbetul îi pieri. Ochii săi, iniţial negri ca piatra lui Lloyd, acum păreau să bată în galben. Îşi întinse braţul şi-şi încolăci degetele în jurul mecanismului de închidere al uşii. Se auzi zgomotul pe care îl scoate un arc electric. Dintre degetele lui ţâşni focul şi în aer se răspândi mirosul încins. Broasca se izbi de podea, neagră şi fumegândă. Lloyd Henreid ţipă. Omul Întunecat apucă gratiile şi împinse uşa într-o parte.
- Nu mai râde.
Glen râse încă şi mai puternic.
- Nu mai râde de mine!
- Eşti un nimic! spuse Glen, ştergându-se la ochi şi râzând în continuare. Vai, iartă-mă... numai că am fost toţi atât de speriaţi... am făcut atât tapaj din pricina ta... râd şi de prostia noastră, râd şi de tine, cât de lipsit de substanţă eşti...
- Împuşcă-l, Lloyd.
Flagg se întorsese acum către însoţitorul lui. Figura lui căpătase trăsături oribile. Mâinile i se transformaseră în gheare, ca ale unui animal de pradă.
- O, de ce nu mă ucizi cu mâna ta, dacă tot vrei să mor? îl îmbie Glen. Nu mă îndoiesc că eşti în stare. Atinge-mă cu degetul şi inima mea se va opri. Fă invers semnul crucii şi creierul meu va suferi o embolie masivă. Coboară trăsnetul din dulia de deasupra şi despică-mă în două. Vai... vai de mine... nu mai pot!
Glen se prăbuşi pe patul din celulă, se zvârcolea şi râdea nestăvilit.
- Împuşcă-l! urlă Omul Întunecat.
Palid, tremurând de frică, Lloyd îşi trase cu greu pistolul de la brâu, cât pe ce să-l scape, apoi încercă să-l îndrepte în direcţia lui Glen, ţinându-l cu ambele mâini.
Glen îşi îndreptă atenţia spre Lloyd, zâmbind în continuare. Se simţea ca la o petrecere a facultăţii, în mijlocul Cartierului Studios din Woodsville, New Hampshire, revenindu-şi după o glumă bună, pregătit să aducă din nou conversaţia pe un făgaş de meditaţie mai serios.
- Dacă trebuie să împuşti pe cineva, domnule Henreid, împuşcă-l pe el.
- Fă-o chiar acum, Lloyd.
Lloyd apăsă orbeşte pe trăgaci. Arma tună teribil în spaţiul acela închis. Ecourile se izbiră furios, în toate direcţiile. Dar glonţul scurmă puţin betonul la câţiva centimetri de umărul drept al lui Glen, ricoşă, lovi altceva şi dispăru.
- Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea? urlă Flagg. Împuşcă-l, imbecilule! împuşcă-l! E chiar înaintea ta!
- Mă străduiesc...
Zâmbetul lui Glen nu se schimbase şi nu tresărise decât vag la bubuitură.
- Repet, dacă trebuie să împuşti pe cineva, împuşcă-l pe el. În realitate, nu are nimic omenesc, ştii. Odată i l-am descris unui prieten ca pe cel din urmă magician al gândirii raţionale, domnule Henreid. Definiţia era mai corectă decât mi-am imaginat eu. Dar acum îşi pierde puterile magice. Îi scapă printre degete, iar el o ştie. Şi o ştii şi tu. Împuşcă-l acum, şi vom fi scutiţi de Dumnezeu ştie câtă vărsare de sânge şi moarte.
Faţa lui Flagg rămăsese nemişcată.
- În orice caz, Lloyd, împuşcă pe unul dintre noi, spuse el. Te-am scos din închisoare când mureai de inaniţie. Voiai să te răzbuni tocmai pe tipii ca el. Oameni neînsemnaţi, dar care se pricep la vorbe mari.
Lloyd răspunse:
- Domnule, nu mă duci pe mine cu preşul. Este aşa cum spune Randy Flagg.
- Minte. Ştii şi tu că minte.
- Mi-a spus mai multe adevăruri şi şi-a bătut capul cu mine mai mult decât oricine altul în viaţa asta amărâtă a mea, zise Lloyd, trăgând trei gloanţe în Glen. Acesta fu aruncat spre spate, contorsionat şi răsucit ca o păpuşă de cârpă. Picături de sânge umplură aerul opac. Se izbi încă o dată de pat şi se rostogoli pe podea. Reuşi să se ridice apoi într-un cot.
- E-n regulă, domnule Henreid, şopti el, atât te ajută capul.
- Taci din gură, ticălos bătrân şi flecar! ţipă Lloyd.
Trase iarăşi şi faţa lui Glen Bateman dispăru. Trase iarăşi, şi trupul tresări ca o păpuşă fără viaţă. Lloyd continua însă să tragă. Plângea. Lacrimile se scurgeau pe obrazul lui sumbru, ars de soare. Îşi aduse aminte de iepurele de care uitase şi care-şi rosese propriile lăbuţe. Îşi aminti de Poke, de tipii din Lincolnul alb şi de Gorgeous George. Îşi mai aminti de închisoarea din Phoenix, de şobolan şi cum nu fusese în stare să mănânce umplutura saltelei. Îşi aminti de Trask, de piciorul acestuia, care după o vreme începuse să semene cu un pui fript. Apăsă din nou pe trăgaci, dar de data asta arma nu scoase decât un clinchet steril.
- Foarte bine, spuse Flagg cu blândeţe. Foarte bine. Minunat. Minunat, Lloyd.
Lloyd lăsă să-i scape arma pe jos şi se feri din calea lui Flagg.
- Să nu mă atingi! strigă el. N-am făcut-o pentru tine!
- Ba da. Aşa-ţi închipui tu, dar nu este adevărat.
Îşi întinse mâna şi prinse piatra neagră de la gâtul lui Lloyd, îşi închise pumnul asupra ei, iar când îşi deschise din nou mâna, piatra dispăruse. Fusese înlocuită cu o cheiţă din argint.
- Cred că-ţi promisesem, îi aminti Omul Întunecat. Într-o altă închisoare. Se înşela... eu îmi ţin promisiunile, Lloyd, nu?
- Da.
- Ceilalţi pleacă sau plănuiesc să fugă. Ştiu cine sunt ei. Cunosc toate numele. Whitney... Ken.... Jenny... da, da, ştiu toate numele.
- Atunci de ce nu?...
- De ce nu pun capăt acestui lucru? Nu ştiu. Poate că-i mai bine să-i las să plece. În afară de tine, Lloyd. Tu eşti sfetnicul meu bun şi credincios, nu-i aşa?
- Da, şopti Lloyd, bucurându-se de recunoaşterea supremă. Da, cred că sunt.
