- Lasă-te de figuri de-astea, dacă nu vrei să pun pe careva să te ţină, i se adresă Dorgan.
- Lasă-i să-şi facă treaba, îl sfătui Larry pe Ralph. Apoi, către Dorgan: Hei, Barry, aşa te-au învăţat la Departamentul de Poliţie din Santa Monica?
Un nou val de râs străbătu mulţimea.
- Poliţia se poartă brutal! strigă un suflet cutezător.
Dorgan se înroşi la faţă, dar nu spuse nimic. Continuă să introducă lanţuri în colivia lui Larry; acesta scuipă pe ele, puţin surprins să constate că mai avea suficientă salivă. Urale timide izbucniră din partea din spate a gloatei, iar el se gândi: Poate că despre asta e vorba, poate că se vor răscula...
Dar în inima lui nu-şi făcea iluzii. Feţele lor erau prea albe şi prea posomorâte. Gesturile de bravadă din spate erau lipsite de importanţă. Ele nu aveau mai multă semnificaţie decât şotiile unor copii într-o sală de clasă. Îndoieli şi nemulţumiri existau, Larry o simţea prea bine. Dar Flagg reuşea să denatureze până şi asta. Oamenii de aici aveau să se strecoare, la miez de noapte, în imensul spaţiu gol în care se transformase lumea. Iar Momâia Ambulantă avea să-i lase să fugă, ştiind că-i era de ajuns să păstreze un nucleu de duri, oameni ca Dorgan şi Burlson. Fugarii şi şovăielnicii puteau fi adunaţi mai târziu, poate pentru a fi puşi să plătească preţul credinţei lor imperfecte. Aici nu avea să se dezlănţuie nici un fel de rebeliune deschisă.
Dorgan. Rat-Man şi un al treilea se înghesuiră în cuşcă, împreună cu el. Rat-Man deschisese cătuşele prinse de lanţuri, pregătindu-se să prindă încheieturile lui Larry în ele.
- Întinde-ţi braţele, spuse Dorgan.
- Nu-i aşa că legea şi ordinea sunt nişte lucruri minunate, Barry?
- Întinde-le, fir-ar să fie!
- Nu arăţi prea bine, Dorgan... nu cumva te supără inima, de câteva zile încoace?
- Îţi spun pentru ultima oară, prietene. Întinde-ţi braţele prin găuri!
Ceea ce Larry şi făcu. Peste câteva clipe, brăţările erau prinse la încheieturi. Dorgan şi ceilalţi se retraseră şf zăvorâră uşa. Larry se uită spre dreapta şi-l văzu pe Ralph stând în cuşca lui, cu fruntea în jos şi braţele lipite de trup. Avea şi el mâinile încătuşate.
- Oameni buni, ştiţi că asta e o nedreptate! strigă Larry, a cărui voce, călită de anii cât fusese cântăreţ, ieşea din piept cu forţă surprinzătoare. Nu mă aştept să ne săriţi în ajutor, ci doar să nu uitaţi! Suntem trimişi la moarte pentru că lui Randall Flagg îi este frică de noi! Se teme de noi şi de oamenii din mijlocul cărora am venit! Mulţimea murmură. Să nu uitaţi felul în care am murit! Şi să nu uitaţi că data viitoare va fi rândul vostru să muriţi le fel, fără cinste, ca nişte animale în cuşcă!
Acelaşi murmur, mai puternic şi mai nervos... apoi linişte.
- Larry! strigă Ralph.
Flagg cobora treptele de la Grand, cu Lloyd Henreid alături. Flagg purta jeanşi, o cămaşă în carouri, jacheta lui de jeanşi cu cele două insigne pe buzunarele de la piept şi cizmele de cowboy, cu tocuri tocite. În liniştea ce se lăsase, zgomotul acelor tocuri măsurând calea pe treptele de ciment rămăsese singurul sunet... un sunet venit din afara timpului.
Omul Întunecat rânjea.
Larry se uită la el de sus. Flagg se opri între cele două cuşti şi-i cercetă. Rânjetul lui era sumbru şi fermecător. Se vedea limpede că exercită un control absolut, iar Larry simţi instinctiv că acesta era momentul suprem de cumpănă, apoteoza vieţii sale.
Flagg le întoarse spatele şi înfruntă mulţimea. Toate privirile fugiră din calea lui.
- Lloyd, pronunţă el calm, iar acesta, livid, speriat şi bolnav, îi înmână lui Flagg o bucată de hârtie, făcută sul, ca un pergament.
Omul Întunecat o desfăşură, o ridică şi începu să citească. Vocea lui profundă, sonoră şi plăcută tulbura liniştea ca o undă de argint pe un lac întunecat.
- Veţi şti că acesta este un act valabil, pe care eu, Randall Flagg, mi-am pus pecetea astăzi, 30 septembrie, anul una mie nouă sute şi nouăzeci, cunoscut acum drept Anul Unu, anul epidemiei.
- Numele tău nu este Flagg! urlă Ralph, stârnind un freamăt neliniştit în mulţime. De ce nu le mărturiseşti numele tău adevărat?
Flagg nu-l băgă în seamă.
- Veţi şti că oamenii aceştia, Lawson Underwood şi Ralph Brentncr, sunt spioni, veniţi aici, la Las Vegas nu cu gânduri bune, ci puşi să semene sămânţa răzvrătirii, şi au intrat în acest stat într-ascuns şi la adăpostul întunericului...
- Asta-i bună, comentă Larry, noi ştiam că am venit pe mijlocul lui US 70, la lumina zilei. Vocea lui se ridică într-un strigăt. Ne-au arestat în miezul zilei, pe Interstate, oare asta e totuna cu într-ascuns şi la adăpostul întunericului?
Flagg suportă întreruperea cu răbdare, ca şi cum ar fi fost de părere că Larry şi Ralph au tot dreptul să răspundă acuzaţiilor... fără ca asta să influenţeze în vreun fel decizia finală. Acum continuă:
- Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor sunt răspunzători de sabotarea şi bombardarea elicopterelor de la Indian Springs, prin urmare sunt vinovaţi de moartea lui Carl Hough, Bill Jamieson şi Cliff Benson. Sunt vinovaţi de omor.
Larry se simţi atras de un bărbat care stătea în rândul din faţă, a cărui identitate n-o cunoştea. Era Stan Bailey, şef al operaţiunilor de la Indian Springs. Văzu cum pe figura omului se aşternu neîncrederea şi uimirea şi cum articulează nişte cuvinte ridicole, de genul Can Man.
- Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor au mai trimis la noi şi alţi spioni, care au fost ucişi. Prin urmare îi osândesc la moartea ce li se cuvine, şi anume, să fie sfâşiaţi de vii în bucăţi. Este datoria şi răspunderea fiecăruia dintre voi să fie martor la această pedeapsă, ca să ţineţi minte şi să le povestiţi şi altora tot ce-aţi văzut astăzi.
Flagg zâmbi larg, dar, oricât s-ar fi străduit, rânjetul lui era la fel de cald şi de omenos ca al unui rechin.
- Aceia dintre voi care au copii în grijă pot să plece.
Se întoarse spre maşinile care aşteptau, cu motoarele la ralanti, trimiţând mici vălătuci de fum în aerul dimineţii. În clipa aceea, în partea din faţă a gloatei se stârni zarvă. Un bărbat îşi croi drum până în faţă.
Era un tip solid, a cărui faţă căpătase paloarea hainelor lui albe, de bucătar. Omul Întunecat îi înapoiase pergamentul lui Lloyd, ale cărui mâini tresăriră convulsiv atunci când îl văzu pe Whitncy Horgan. Sulul se frânse în două, însoţit de zgomotul hârtiei sfâşiate.
- Hei, oameni buni! strigă Whitney.
Un murmur confuz veni din mulţime. Whitney tremura ca varga, ca şi cum l-ar fi pândit o criză de paralizie. Încerca într-un fel smucit să-şi îndrepte capul spre Omul Întunecat, pentru ca îndată să şi-l întoarcă înapoi. Flagg îl măsura pe Whitney cu un zâmbet feroce. Dorgan se pregăti să se apropie de bucătar, dar Flagg îl opri cu un gest.
- Asta nu-i corect! urlă Whitney. Ştii şi tu că nu e!
Linişte de mormânt.
Gâtul lui Whitney tresărea convulsiv, se vedea clar cum i se mişcă mărul lui Adam în sus şi în jos, ca o maimuţă pe băţ.
