Era Donald Merwin Elbert, mai bine cunoscut drept Trashcan Man, acum şi pururi, lume fără de sfârşit, aleluia, amin.
Era la volanul unui căruţ electric mare şi murdar. Masivele şi puternicele baterii ale maşinăriei erau aproape consumate. Căruţul bâzâia, pârâia şi se împleticea. Trashcan Man se bâţâia pe scaun, ca o marionetă dementă.
Se afla în ultimul stadiu al bolii de radiaţie. Părul îi căzuse. Braţele, ieşind dintre zdrenţele cămăşii, erau acoperite cu răni deschise şi purulente. Faţa lui era o supă roşiatică, plină de cratere, din care un singur ochi albastru-palid sclipea cu o inteligenţă teribilă şi jalnică. Dinţii dispăruseră. Unghiile dispăruseră. Din pleoape nu mai rămăseseră decât nişte fragmente de carne zdrenţuită.
Omul părea să fi ieşit cu maşinăria lui electrică tocmai din gura întunecată şi arzătoare a iadului.
Flagg îl urmărea încremenit. Zâmbetul îi dispăruse. Culoarea sănătoasă din obraji dispăruse. Faţa lui arăta deodată ca o vitrină de sticlă limpede şi palidă.
Vocea lui Trashcan Man bolborosi extatic din pieptul lui plăpând:
- Am adus-o... ţi-am adus focul... te rog... Îmi pare rău...
Primul se dezmetici Lloyd. Făcu un pas, apoi încă unul.
- Trashy... Trashy, băiatule..., croncăni el.
Unicul lui ochi abia se mişca, detectându-1 în sfârşit, cu greutate, pe Lloyd:
- Lloyd? Tu eşti?
- Eu sunt, Trash. Lloyd tremura, din toate încheieturile, la fel ca Whitney. Hei, ce-ai adus acolo? Nu cumva...
- E Marea Lovitură, îi împărtăşi Trash fericit. E bomba atomică. Începu să se legene încolo şi încoace pe scaunul căruciorului electric, ca un proaspăt convertit, la întrunirea vreunei secte de exaltaţi. Bomba atomică, Marea Lovitură, focul cel mare, viaţa mea pentru tine!
- Du-o de-aici, Trash, şopti Lloyd. E periculoasă. Frige... Du-o de-aici...
- Fă-l să scape de ea, Lloyd, scânci Omul Întunecat, în ultimul hal de speriat. Trimite-l cu ea de unde-a adus-o. Spune-i...
Singurul ochi sănătos al lui Trashcan se căscă neîncrezător.
- Unde-i el? întrebă, apoi glasul i se ridică, într-un urlet de moarte. Unde-i el? A plecat! Unde este? Ce i-aţi făcut?
Lloyd făcu un ultim şi suprem efort:
- Trash, trebuie să scapi de obiectul acela. Trebuie...
Deodată, Ralph strigă:
- Larry! Larry! Mâna lui Dumnezeu!
Figura lui Ralph vădea o fericire imensă. Ochii îi străluceau. Arăta spre cer.
Larry îşi ridică privirea. Văzu ghemul de electricitate pe care Flagg îl iscase din vârful degetului. Acum căpătase dimensiuni enorme. Atârna pe cer, tremurând şi aplecându-se spre Trashcan Man, emiţând scântei, ca firele de păr încărcate de sarcină electrică. Larry constată absent că aerul era atât de încărcat de electricitate, încât până şi părul de pe trupul lui se ridicase.
Iar forma aceea de pe cer avea cu adevărat forma unei mâini.
- Nuuu! se tângui Omul Întunecat.
Larry se uită spre el... dar Flagg nu se mai afla acolo. Avu impresia că un lucru monstruos se afla în faţa locului unde stătuse Flagg. Ceva prăbuşit, cocoşat şi aproape fără formă - ceva cu ochi galbeni enormi, cu pupila tăiată ca la pisici.
Apoi dispăru.
Larry văzu hainele lui Flagg - jacheta, pantalonii, cizmele - rămase în poziţia lor normală, deşi nu mai îmbrăcau nimic. Pentru o fracţiune de secundă mai păstrară forma trupului pe care-l îmbrăcaseră. Apoi se prăbuşiră. Focul albastru şi scânteietor din cer se abătu asupra căruţului electric galben, pe care Trashcan Man reuşise să-l aducă, nu se ştie cum, tocmai de la Nellis Range. Îşi pierduse părul, vărsase sânge şi în cele din urmă îşi vărsase toţi dinţii, pe măsură ce boala de radiaţii pătrundea tot mai adânc în el, cu toate acestea nu renunţase nici o clipă la gândul de a-i aduce Omului Întunecat darul lui... nimic nu-l împiedicase să-şi împlinească hotărârea.
Globul albastru se prăbuşi în partea din spate a căruţului, căutând ceea ce se găsea acolo, atras irezistibil.
- Căcat, am belit-o cu toţii! ţipă Lloyd Henreid.
Îşi puse mâinile în cap şi căzu în genunchi.
O, Doamne, mulţumescu-ţi Ţie Doamne Dumnezeule, gândi Larry. Nu mă voi teme de nici un rău, nu mă v...
Lumina albă şi tăcută umplu lumea.
Focul sfânt îi mistui pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi, fără osebire.
CAPITOLUL 74
STU SE TREZI ÎN ZORI, după o noapte de somn neliniştit; tremura, deşi Kojak stătea încovrigat alături de el. Cerul dimineţii era albastru şi îngheţat. În pofida frisoanelor, era fierbinte, căci avea febră.
- Bolnav, murmură.
Kojak deveni atent. Începu să mişte din coadă şi porni de-a lungul văii. Aduse o bucată de lemn uscat şi o depuse la picioarele lui Stu.
- Bolnav, spusesem, dar e bine şi-aşa, îl lăudă Stu.
Îl trimise pe Kojak să mai aducă vreo duzină de beţe şi aprinse focul. Chiar stând aproape de căldură, nu reuşea să-şi alunge frisoanele, deşi, paradoxal, picături mari de transpiraţie i se scurgeau pe obraz. Se îmbolnăvise de gripă, sau de ceva asemănător. Simptomele se iviseră la două zile după plecarea lui Glen, Larry şi Ralph. În următoarele două zile, gripa păruse să cocheteze cu ideea dacă merita sau nu să-l atace. Din câte se vedea, ajunsese la concluzia că merita. Pe măsură ce trecea timpul, se simţea tot mai rău. Iar în dimineaţa aceasta, starea lui era cu adevărat gravă.
