- Da, am auzit.
- Nişte ticăloşi. Dar sfârşitul lor e aproape, nu?
- Da, sigur că da.
- Terminaţi cu discuţia asta! îi repezi careva. Vouă vi se apropie sfârşitul. Să vedeţi voi ce vă aşteaptă. Distracţie, nu glumă.
- Nu, s-a terminat, insistă Ralph. Nu ştii? Nu-ţi dai seama?
Ratty îl îmbrânci pe Ralph, făcându-l să se împiedice.
- Tacă-ţi gura! ţipă el. Rat-Man nu mai vrea s-audă vrăjitoriile tale răsuflate! S-a săturat!
- Eşti foarte livid, Ratty, îi atrase atenţia Larry, zâmbind, îngrozitor de livid. Tu arăţi ca o faţă palidă.
Rat-Man îşi agită din nou sabia, dar în gestul lui nu era nici o ameninţare. Părea speriat, la fel ca ceilalţi. În aer plutea ceva, simţeau cu toţii că pătrunseseră sub umbra unei întâmplări teribile, iminente.
O dubă măsliniu-cafenie pe care scria ÎNCHISOAREA ŢINUTULUI LAS VEGAS aştepta în curtea însorită. Larry şi Ralph fură împinşi înăuntru, uşile trântite, motorul pornit şi o luară din loc. Se aşezară pe băncile tari, de lemn, cu mâinile încătuşate între genunchi.
Ralph îi comunică în şoaptă:
- L-am auzit pe unul dintre ei spunând că toată suflarea din Vegas se va afla acolo. Crezi că au de gând să ne răstignească, Larry?
- Asta sau ceva de acelaşi gen. Îl măsură pe Ralph cel solid. Pălăria lui pătată de transpiraţie i se înfundase pe cap. Pana era destrămată şi fără lustru, dar stătea în continuare înfiptă sfidător, în bandă. Ţi-e teamă, Ralph?
- Foarte tare, recunoscu Ralph. Când e vorba de durere, mă port ca un copil. Nu mi-a plăcut nici măcar să mă duc la doctor, ca să fac o injecţie. Dacă puteam, găseam o scuză oarecare şi nu mă duceam. Dar tu?
- Tot aşa. Nu vrei să vii aici, să stai lângă mine?
Ralph se ridică, zuruind din lanţurile cătuşelor, şi se aşeză alături de Larry. După câteva clipe de tăcere, Ralph îi spuse încet:
- Ne-am înhămat la o treabă teribilă.
- Aşa-i.
- Numai că mi-ar plăcea să ştiu la ce bun. Tot ce pot eu să înţeleg este că va face cu noi un spectacol. Ca să vadă toată lumea că el e barosanul. De-asta am bătut noi atâta cale?
- Nu ştiu.
Duba îşi vedea de drum. Stăteau pe bancă fără să-şi vorbească, ţinându-se de mână. Larry se temea, dar dincolo de sentimentul acesta superficial, pacea din sufletul lui nu fusese tulburată. Totul avea sa fie bine.
- Nu mă voi teme de nici un rău, murmură, deşi se temea.
Închise ochii şi se gândi la Lucy. Se gândi la maică-sa. Gânduri la întâmplare. Cum se scula în dimineţile reci, pregătindu-se pentru şcoală. Când i se întâmplase să verse în biserică. Cum găsise o revistă porno aruncată în rigolă şi se uitase la poze cu Rudy, amândoi fiind cam de nouă ani. Urmărind World Series în prima toamnă petrecută la L.A., cu Yvonne Wetterlin. Nu voia să moară, îi era teamă să moară, dar se împăcase cu acest gând. În ultimă instanţă, nu el fusese cel care luase vreodată vreo hotărâre, şi ajunsese să creadă că moartea nu era decât un spaţiu dramatic, un loc unde aştepţi, aşa cum aştepţi în foaierul artiştilor să-ţi vină rândul să intri în scenă.
Îşi impuse să rămână cât mai calm cu putinţă şi să fie pregătit.
Duba se opri şi uşile se deschiseră. Lumina orbitoare a soarelui se revărsă înăuntru, făcându-i pe amândoi să clipească orbiţi. Rat-Man şi Burlson săriră înăuntru. O dată cu lumina soarelui pătrunse la ei un sunet - un murmur profund şi neliniştit care-l făcu pe Ralph să-şi înalţe capul, prudent. Dar Larry înţelesese despre ce zgomot era vorba.
În 1986, Tattered Remnants cântaseră în cel mai mare concert al lor - în deschidere pentru Van Halen, la Chavez Ravine. Înainte de a intra în scenă, auzise exact acelaşi zgomot. Când coborî din dubă, prin urmare, ştia la ce să se aştepte şi rămase impasibil, cu toate că Ralph, venind alături de el, gemu uşor.
Se aflau pe gazonul din faţa unui hotel-cazino uriaş. Intrarea era flancată de două piramide aurii. Pe iarbă erau trase două camioane cu platformă dreaptă. Pe fiecare platformă se găsea o colivie construită din ţeavă de oţel.
În jur erau oameni.
Se răspândiseră pe pajişte, într-un cerc neregulat. Stăteau în parcarea cazinoului, pe treptele ce urcau spre recepţia hotelului, pe aleea rotundă unde oaspeţii îşi lăsau odinioară maşinile, în vreme ce portarul fluiera după un băiat din parcare. Se răspândiseră chiar şi în stradă. O parte dintre băieţii mai tineri îşi ridicaseră prietenele pe umeri, ca să vadă mai bine festivităţile ce aveau să urmeze. Murmurul acela profund era zgomotul făcut de gloata-animal.
Larry îi trecu în revistă pe cei din jur, şi nici măcar o singură privire nu rezistă ochilor săi. Feţele lor erau livide şi pierite, marcate de semnul morţii şi părând să aibă ştiinţă de asta. Totuşi, se adunaseră aici.
El şi Ralph fură înghiontiţi spre cuşti şi, din mers, Larry observă automobilele cu lanţurile şi cârligele lor. Dar Ralph înţelese cel dintâi rostul lor. Fapt normal, dacă te gândeai că-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii lucrând cu şi în preajma a tot soiul de mecanisme.
- Larry, au de gând să ne rupă în bucăţi! îi comunică el cu vocea uscată.
- Haideţi băieţi, hopa sus, îi îndemnă Rat-Man, suflându-le în faţă o duhoare stătută, cu iz de usturoi. Urcă, faţă palidă, tu şi cu amicu' tău o să călăriţi pe tigru.
Larry se căţără pe platformă.
- Dă-mi cămaşa, faţă palidă.
Larry îşi trase cămaşa şi rămase cu pieptul gol, în aerul răcoros şi plăcut al dimineţii. Se dezbrăcase şi Ralph. Un val de comentarii se răspândi în mulţime, pentru ca apoi să piară. Erau amândoi teribil de slabi, din pricina călătoriei; li se vedeau limpede toate coastele.
- Treci în cuşcă, faţă palidă.
Larry se conformă.
Barry Dorgan era cel care dădea acum ordinele. Se fâţâia dintr-un loc într-altul, verifica totul, cu o expresie de profund dezgust pe chip.
Cei patru şoferi se urcară la volan şi porniră motoarele. După o clipă de aparentă indiferenţă, Ralph apucă una dintre cătuşele sudate ce atârnau în cuşcă şi o aruncă prin orificiul cel strâmt. Îl lovi pe Paul Burlson la cap, iar în gloată se stârni un chicot nervos.
