Dorgan clătină din cap, dar ochii lui începură deodată să-i ocolească pe ai lui Larry.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Atunci s-o lăsăm baltă.
- Eşti sigur că nu vrei să stai de vorbă cu mine? Să faci duş?
Larry izbucni în râs.
- Nu lucrez atât de ieftin. Trimiteţi şi voi un spion de-al vostru în partea noastră. Dacă reuşiţi să găsiţi vreunul care să nu facă o faţă de nevăstuică de îndată ce pronunţă cineva numele lui Mother Abagail, desigur.
- Cum doreşti, spuse Dorgan.
Se întoarse pe culoarul cu lumini protejate cu plasă. La capătul opus trecu prin poarta cu bare de oţel, care se trânti în urma lui cu un zgomot sec.
Larry se uită în jur. Ca şi Ralph, intrase în închisoare de două ori - o dată pentru că se îmbătase în public, altă dată pentru că fusese prins cu treizeci de grame de marijuana asupra lui. Ale tinereţii valuri.
- Nu-i ca la Ritz, murmură el.
Salteaua de pe pat arăta, hotărât lucru, mucegăită şi se întrebă, vizitat de un gând morbid, dacă nu cumva acolo dăduse ortul popii cineva, în iunie sau la începutul lui iulie. Toaleta funcţiona, dar se umplu cu un lichid ruginiu prima oară când trase apa, semn sigur că nu fusese folosită de multă vreme. Cineva lăsase un roman Western ieftin. Larry îl ridică, apoi îl puse la locul lui. Se aşeză pe pat şi ascultă liniştea. Nu-i făcuse niciodată plăcere să rămână singur - într-un fel însă, se ferise de multe lucruri... până să ajungă în Free Zone. Iar acum descoperea că nu este chiar atât de rău pe cât se temuse. Destul de rău, dar se putea descurca.
O să vă omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine.
Dar Larry nu credea această afirmaţie. Lucrurile aveau să se desfăşoare într-alt fel.
- Nu mă voi teme de nici un rău, rosti în tăcerea deplină a blocului de celule şi rezonanţa cuvintelor îi plăcu.
Se culcă, iar în minte îi veni gândul că parcursese aproape tot drumul de înapoiere pe Coasta de Vest. Dar călătoria fusese mai lungă şi mai stranie decât şi-ar fi imaginat vreodată cineva. Şi nici nu se terminase încă.
- Nu mă voi teme de nici un rău, repetă el.
Adormi în pace, şi nici un vis nu-i tulbură somnul.
A doua zi la ora 10, la douăzeci şi patru de ore după ce văzuseră drumul blocat, Randall Flagg şi Lloyd Henreid veniră să-l viziteze pe Glen Bateman.
Acesta şedea pe podeaua celulei, cu picioarele încrucişate. Găsise o bucată de cărbune sub pat şi tocmai terminase de scris pe perete următoarea legendă, printre gravurile reprezentând organe genitale masculine şi feminine, nume, numere de telefon şi mici poeme obscene: Nu sunt nici olarul, nici roata olarului, ci doar lutul olarului; oare valoarea atinsă depinde tot atât de mult de valoarea intrinsecă a lutului cât de roată şi de măiestria Maestrului? Glen admira acest proverb - ori era un aforism? când temperatura în celula pustie păru să scadă deodată cu zece grade. Uşa de la capătul coridorului se deschise cu zgomot. Toată saliva din gura lui Glen dispăru deodată, iar bucata de cărbune i se frânse între degete.
Zgomotul ritmat al tocurilor de cizmă se apropia tot mai tare.
Alţi paşi, mai mărunţi şi nesemnificativi, băteau un soi de contrapunct, încercând să păstreze măsura.
Ia te uită, e chiar el. Am ocazia să-i văd faţa.
Artrita începu brusc să-l chinuie mult mai rău. De-a dreptul îngrozitor. Ca şi cum oasele lui ar fi fost golite şi umplute cu sticlă pisată. Cu toate acestea, se întoarse cu un zâmbet interesat, chiar nerăbdător, când paşii se opriră înaintea celulei sale.
- Iată-te, îl întâmpină Glcn. Nu eşti nici pe jumătate căpcăunul pe care ne aşteptam noi să-l întâlnim.
Dincolo de gratii se aflau doi bărbaţi. Din poziţia lui Glen, Flagg stătea în dreapta. Purta bluejeanşi şi o cămaşă albă, din mătase, care strălucea delicat în lumina palidă. Rânjea la Glen. În spatele lui se afla un bărbat mai scund, care nu zâmbea câtuşi de puţin. Avea o bărbie cu prognatism şi ochi care lăsau impresia că ar fi prea mari pentru figura lui. Tenul era dintre cele care nu aveau să se împace niciodată cu clima deşertică: se arsese, se cojise, apoi iar se arsese. Purta la gât o piatră neagră cu un punct roşu, cu aspect unsuros, răşinos.
- Aş vrea să faci cunoştinţă cu asociatul meu, i se adresă Flagg chicotind. Lloyd Henreid, fă cunoştinţă cu Glen Bateman, sociolog, membru în Comitetul din Free Zone şi singurul gânditor din Free Zone acum, după moartea lui Nick Andros.
- Încântat de cunoştinţă, mormăi Lloyd.
- Ce-ţi face artrita, Glen? se interesă Flagg, plin de compasiune, cu viclenia celui care ştie foarte multe, deşi ochii îi sclipeau de veselie.
Glen îşi deschise şi-şi închise rapid pumnii, răspunzându-i lui Flagg cu un zâmbet. Nimeni nu avea să ştie vreodată cât de mult îl costa să-şi menţină zâmbetul acela blând.
Valoarea intrinsecă a lutului!
- Minunat, răspunse. Cu mult mai bine, de când dorm sub un acoperiş, îţi mulţumesc.
Rânjetul lui Flagg se veşteji puţin. Glen surprinse chiar şi o undă de surpriză şi de supărare. De teamă?
- Am hotărât să te las să pleci, îi spuse brusc. Zâmbetul îi apăru din nou, şiret şi radios. Lloyd scoase un mic sunet care trăda surprinderea, iar Flagg se întoarse către el. Nu-i aşa, Lloyd?
- Vai... cum să nu. Păi sigur că da.
- Foarte bine, spuse Glen cu nepăsare.
Simţea ghearele artritei înfigându-i-se tot mai adânc în încheieturi, amorţindu-le ca gheaţa, umflându-le ca para locului.
- Ţi se va da o motoretă, cu care vei putea să te întorci comod.
- N-aş putea pleca fără prietenii mei, bineînţeles.
- Bineînţeles. Nu trebuie decât să-mi ceri. Să cazi în genunchi şi să-mi ceri.
Glen râse din toată inima. Îşi lăsă capul pe spate şi râse, cu hohote lungi şi puterniee. Pe măsură ce râdea, durerea din încheieturi începea să-l lase. Se simţea mai bine, mai puternic şi mai stăpân pe sine.
