În mulţimea de nimicuri din buzunare, Stu găsi un ciot de creion, carnetul (toate însemnările legate de organizarea în Free Zone, altădată aparent vitale, i se păreau acum nişte prostii nevinovate, în cel mai bun caz) şi legătura de chei. Se întreba de multă vreme ce să facă cu ele, iar în ultimele câteva zile îl surprinse şi pe el tristeţea şi nostalgia aproape dureroase stârnite de chei. Aceasta era de la apartament. Asta de la dulap. Iar asta, cheia de rezervă a maşinii lui, un Dodge din 1977 foarte ruginit, care, probabil, se mai afla şi acum parcat în spatele blocului de pe 31 Thompson Street, din Arnette.
De inel era prinsă şi adresa lui, scrisă pe o bucată de carton, introdusă într-un înveliş de plastic: STU REDMAN - 31 THOMPSON STREET - TEL. (713) 555-6283. Scoase cheile de pe inel, le cântări gânditor în podul palmei şi apoi le aruncă. Ultima rămăşiţă din ceea ce fusese el cândva căzu în valea seacă, izbindu-se cu zgomot de un smoc uscat de iarbă, unde avea să rămână până la sfârşitul vremurilor. Scoase cartonul din plasticul lui, apoi rupse o foaie albă din carnet.
Dragă Frannie, scrise el în partea de sus.
Îi povesti tot ce se întâmplase până când suferise fractura. Că dorea s-o revadă, dar nu avea speranţa să-i mai fie dat. În cel mai bun caz, Kojak avea să regăsească drumul spre Boulder şi să se întoarcă. Îşi şterse absent lacrimile de pe obraz cu podul palmei şi mai scrise că o iubeşte. Vreau să mă plângi şi pe urmă să-ţi vezi de viaţa ta, tu şi copilul trebuie să mergeţi mai departe. Acesta este lucrul cel mai important, acum. Semnă, împături coala şi o strecură în plicul din plastic. Apoi agăţă inelul de zgarda lui Kojak.
- Ce câine cuminte, îl lăudă el după ce terminase operaţiunea. Nu vrei să dai o raită? Poate găseşti un iepure sau altceva!
Kojak urcă panta prin locul unde Stu îşi rupsese piciorul şi dispăru. Stu îl urmări cu un amestec de amărăciune şi amuzament, apoi culese cutia de 7-Up pe care Kojak i-o adusese dintr-unul din drumurile lui, în loc de lemn. O umpluse cu apă amestecată cu noroi din şanţ. Între timp, noroiul se lăsase pe fund. Nisipul îi scrâşnea între dinţi, dar, după cum i-ar fi zis maică-sa, mult mai rău ar fi fost dacă n-ar fi avut deloc. Bău încet, potolindu-şi încetul cu încetul setea. Fiecare înghiţitură era dureroasă.
- Mare curvă e şi viaţa, mormăi el, apoi râse de sine.
Îşi pipăi umflătura de la gât, apărută sus, chiar sub falcă. După câteva clipe se lăsă pe spate, cu piciorul fracturat înaintea lui, şi adormi.
Tresări din somn după o oră, speriat şi strângând în pumn pământul nisipos. Avusese un coşmar? Oricum, coşmarul părea să continue. Terenul se mişca lent sub mâinile lui.
Cutremur? Oare se poate petrece un cutremur aici?
Pentru un moment se agăţă de ideea că trebuie să fie efectul delirului, că febra îi revenise în timpul somnului. Privind şanţul însă, văzu ţărâna alunecând în mici pârâie noroioase. Înaintea ochilor săi miraţi se rostogoliră pietricele, pe suprafaţa cărora străluceau fragmente de mică şi cuarţ. Urmă un bubuit surd şi încet - care pătrunse, cu forţa, parcă, în urechile lui. În clipa următoare se zbătu să respire, ca şi cum aerul ar fi fost măturat din valea tăiată de furia torentului de ape.
Deodată auzi un scâncet. Silueta lui Kojak, ghemuit şi cu coada între picioare, se profila pe marginea de vest a râpei. Se uita spre apus, în direcţia Nevadei.
- Kojak! strigă Stu, cuprins de panică.
Zgomotul acela surd, care îi sunase ca şi cum Dumnezeu ar fi bătut din picior pe întinderea deşertului, undeva, nu la mare distanţă, îl scosese din minţi.
Kojak se rostogoli pe pantă şi se opri lângă el, scheunând. Stu mângâie câinele pe spate şi-i simţi tremurul. Trebuia să vadă cu ochii lui, trebuia neapărat. Acum era absolut sigur: ceea ce trebuia să se întâmple se întâmpla chiar acum. Chiar acum.
- Vreau să ajung sus, băiete, murmură Stu.
Se târî până la marginea estică a râpei. Deşi era ceva mai abruptă, existau mai multe puncte de sprijin. De trei zile îl preocupa gândul că ar putea ajunge până sus, dar considerase că n-avea nici un rost. Fundul văii îl ferea de vânt, exista şi apă. Dar acum simţea nevoia să ajungă acolo. Să vadă. Târî în urma lui piciorul strâns în atele, ca pe o bâtă. Se sprijini în mâini şi-şi întinse gâtul, ca să vadă vârful. Părea foarte sus şi foarte departe.
- Nu sunt în stare, băiete, îi mărturisi lui Kojak, dar începu totuşi să se târască.
Pe fund se adunase o nouă grămadă de moloz, urmare a... cutremurului. Sau ce-o fi fost. Stu trecu de ea, apoi începu să se cătare încet spre culme, sprijinindu-se pe mâini şi pe genunchiul stâng. Înaintă doisprezece metri, apoi pierdu şase, până ce reuşi să se prindă de un fragment de cuarţ şi să se oprească din alunecare.
- Nu, n-am să reuşesc, îşi zise el, gâfâind.
Peste zece minute o luă de la capăt şi parcurse încă zece metri. Se odihni. Porni iarăşi. Ajunse într-un loc fără puncte de sprijin şi se văzu silit să se târască încet spre stânga, în căutarea unui reper. Kojak îl însoţea, întrebându-se, desigur, ce-avea de gând nebunul ăsta, care-şi părăsea apa şi focul prietenos şi cald.
Cald. Prea cald.
Febra îi creştea probabil din nou, măcar bine că-l lăsaseră frisoanele. Un nou val de transpiraţie îi scălda faţa şi braţele. Părul, prăfuit şi uleios, îi atârna în ochi.
Doamne, ce ard! Probabil că am treizeci şi nouă sau patruzeci de grade...
Se uită întâmplător la Kojak. Avu nevoie de aproape un minut ca să înţeleagă ce vedea. Kojak respira din greu, cu limba scoasă. Nu era febră, sau nu numai febră, pentru că şi Kojak se înfierbântase.
Deasupra lui se formase un cârd de păsări, care ţipau şi zburau fără ţintă.
Au simţit şi ele. Păsările au simţit şi ele ceva.
Frica îi dădu forţe noi şi începu iar să urce. Trecu o oră, şi încă una. Se lupta cu fiecare pas, cu fiecare centimetru. Vedea deasupra bucăţi rupte din pavaj. Nu-i mai rămăseseră decât vreo doi metri, dar panta era aici deosebit de abruptă şi de netedă, încercă o dată să înainteze unduindu-se ca un şarpe, dar pietrişul nesigur ce stătuse la baza şoselei începuse să curgă de sub el şi se temu ca mişcându-se să nu cadă din nou, rupându-şi poate şi celălalt picior.
- Am rămas înţepenit, mormăi el. Fir-ar să fie. Acum ce mă fac?
Curând îi fu foarte limpede ce avea să se întâmple. Chiar dacă el rămânea nemişcat, pământul din jur începea să se lase. Alunecă un centimetru şi căută un punct de sprijin cu mâna. Piciorul rupt îl durea rău, şi nu-i trecuse prin minte să ia pilulele Jui Glen.
Alunecă patru centimetri. Apoi încă vreo doisprezece. Talpa stângă îi atârna deja în gol. Nu se mai susţinea decât în mâini şi, sub ochii lui, începură să-i alunece, săpând zece dâre în terenul umed.
- Kojak! strigă disperat.
Nu se aştepta la aşa ceva, dar se trezi cu el alături. Stu îl prinse orbeşte de gât, fără speranţa că se va salva, ci cu gestul omului care se îneacă şi se agaţă de orice. Kojak nu i se feri din cale. Se fixă în teren şi-şi încordă forţele. O clipă rămaseră încremeniţi, ca un grup statuar. Apoi Kojak începu să urce încet, lovind cu unghiile în pietricele. Ţărâna îi venea lui Stu în faţă şi închise ochii. Kojak trăgea din greu, gâfâind ca un compresor în urechea dreaptă a lui Stu.
Îşi deschise pleoapele cu precauţie şi constată că erau aproape de vârf. Kojak stătea cu grumazul aplecat şi împingea de zor cu picioarele din spate. Parcurseseră astfel încă cincisprezece centimetri. Acum era suficient. Cu un strigăt, Stu se desprinse de gâtul câinelui şi se prinse de o bucată de asfalt. I se frânse în mâini. Se agăţă de alta. Pielea de pe două degete i se coji ca un abţibild şi ţipă de durere. Durerea cruntă avu asupra lui efectul unui curent galvanic. Se târî până sus, ajutându-se de piciorul valid, şi, în cele din urmă, ajunse pe suprafaţa de asfalt a lui 1-70, unde rămase zăcând cu ochii închişi.
Kojak veni lângă el, scâncind şi lingându-i pe faţă.
Stu se ridică apoi încet şi privi spre vest. Rămase aşa multă vreme, fără să bage de seamă valurile de căldură ce se abăteau asupra lui cu putere.
- O, Doamne, spuse într-un târziu cu o voce slabă şi tremurătoare. Uită-te, Kojak. Larry. Glen. S-a terminat cu ei. Doamne, totul s-a terminat. Totul.
Norul în formă de ciupercă domina orizontul aidoma unui pumn strâns, la capătul braţului lung şi prăfos. Se rotea turbat, iar la margini apăruseră primele semne ale risipirii lui. Pe suprafaţa lui jucau umbre roşu-portocalii posomorâte, ca şi cum soarele ar fi hotărât să apună la începutul după-amiezei.
Furtuna de foc, îi trecu prin minte.
În Las Vegas nu mai rămăsese nimic viu. Cineva nu-şi văzuse de treabă şi declanşase o bombă nucleară... ba încă una din cele mari, din câte se vedea şi se simţea. Poate explodaseră chiar mai multe deodată. Glen, Larry, Ralph... chiar dacă nu ajunseseră încă la Vegas, chiar dacă se mai aflau pe drum, nu-ncape îndoială că se aflau destul de aproape ca să fie arşi de vii.
