― Nu face nimic!
Ministrului nu-i venea a crede… Nimic?
― Voiam doar să aflu ce se întâmplă, atâta tot, reluă domnul Péricourt. Trebuie să am grijă de fiică-mea.
Dar, în ceea ce-l priveşte pe domnul d’Aulnay-Pradelle, justiţia n-are decât să-şi facă treaba. Aşa e cel mai bine.
Şi adăugă aceste cuvinte cu tâlc:
― Mai bine pentru toată lumea.
Pentru ministru, faptul că scăpase atât de ieftin era o minune.
Domnul Péricourt puse receptorul în furcă. Condamnarea ginerelui său, pe care tocmai o rostise fără să
şovăie o clipă, nu-i smulse decât un gând: să o anunţ pe Madeleine acum?
Se uită la ceas. O s-o facă mai târziu.
Ceru o maşină.
― Fără şofer, o să conduc eu însumi.
La unsprezece şi jumătate, Pauline tot nu se scuturase de euforia defilării, muzicii, exploziilor, a tuturor zgomotelor acelora de motor. De-abia se întorseseră la gazde.
― Totuşi, spuse ea scoţându-şi pălăria, să ceri un franc pentru o prăpădită de lădiţă de lemn!
Albert rămăsese nemişcat, în mijlocul încăperii.
― Ei, iubiţel, eşti bolnav, ce te-ai albit aşa?
― Eu sunt, zise el.
Apoi se aşeză pe pat, ţeapăn tot, uitându-se fix la Pauline, gata, mărturisise, nu ştia nici ce să creadă
despre mărturisirea aceasta neaşteptată, nici ce-ar mai fi trebuit să adauge. Cuvintele îi ieşiseră din gură
fără voia lui. De parcă ar fi fost ale altcuiva.
Pauline îl privi, cu pălăria încă în mână.
― Cum adică, eu sunt?
Albert părea să se simtă rău, Pauline se duse să-şi agaţe pardesiul în cuier, se întoarse spre el. Alb ca hârtia. Bolnav, mai mult ca sigur. Pauline îi puse mâna pe frunte, ei bine, da, avea febră.
― Ai răcit? întrebă ea.
― Mă duc, Pauline, plec.
Vorbea pe un ton înspăimântat. Neînţelegerea în privinţa sănătăţii sale nu mai dură nicio clipă în plus.
― Pleci… repetă ea, cu lacrimi în ochi. Cum adică, pleci? Mă părăseşti?
Albert apucă ziarul de la piciorul patului, încă îndoit la articolul despre scandalul monumentelor, şi i-l întinse.
― Eu sunt, repetă el.
Pauline mai avu nevoie de câteva secunde până să înţeleagă. Îşi muşcă atunci pumnul.
― Dumnezeule…
Albert se ridică, deschise sertarul de la comodă, luă biletele de la Compania maritimă şi i-l întinse pe al ei.
― Vrei să vii cu mine?
Pauline avea ochii ficşi, ca mărgelele de sticlă ale manechinelor de ceară, gura căscată. Se uită la bilete, apoi la ziar, dar fără să-şi revină din uluială.
― Dumnezeule… repeta ea.
Albert făcu atunci singurul lucru cu putinţă. Se ridică, se aplecă, scoase valiza de sub pat, o puse peste plapuma de puf şi o deschise, dând la iveală o groază de bancnote mari aranjate în pachete îndesate unele într-altele.
Pauline scoase un ţipăt.
― Trenul pleacă spre Marsilia peste o oră, zise Albert.
Avea la dispoziţie trei secunde ca să aleagă dacă să devină bogată ori să rămână slujnică.
Nu-i trebui mai mult de una singură.
