N-ai pentru ce, se gândi Henri, deja în taxiul care se îndrepta spre fundătura Pers.
Casa boierească, cu, într-o parte, gardul de lemn pe care i-l descrisese Coco, apăru. A trebuit să trag căruţul până la poalele scării, cum să nu-mi amintesc, mai venisem o dată să aduc o banchetă, cum naiba îi spuneau… În sfârşit, o banchetă, mai dă-o încolo, a trecut mult de-atunci, să tot fie nişte luni bune, dar în ziua aceea, m-a ajutat cineva, în timp ce pentru cataloagele lor de… nu ştiu ce… Coco nu prea ştia să
citească, iată şi de ce trăgea la un căruţ.
Henri îi spuse şoferului, aşteaptă-mă aici, îi dădu o bancnotă de zece franci, omul e mulţumit, stau cât vrei matale, cuconaşule.
Deschide poarta, străbate curtea; uite-l în josul scărilor, priveşte în sus, nici ţipenie; îşi ia inima în dinţi, urcă, neîncrezător, gata de orice, ah!, cât i-ar plăcea să aibă acuma o grenadă, dar nu-i trebuie; împinge uşa, apartamentul e nelocuit. Mai degrabă, lăsat de izbelişte. Lucru care se vede după praf, veselă, nu-i deranj, ci vidul aparte al locuinţelor închiriate în care nu stă nimeni.
Dintr-odată, nişte zgomote în spatele lui, se răsuceşte, fuge la uşă. Nişte pocnete seci, clac, clac, clac, ale unei fetişcane care coboară în goană scările, o ia la sănătoasa, nu-i mai vede decât spinarea, ce vârstă să
fi avut, Henri nu ştie cât să-i dea, el şi copiii…
Scotoceşte prin tot apartamentul, aruncă totul pe jos, nimic, nicio hârtie, doar un exemplar al catalogului Suvenirului Patriotic folosit ca proptea la dulap!
Henri zâmbeşte. Nu mai are mult până la amnistie.
Coboară treptele patru câte patru, dă ocol gardului, apoi se întoarce pe stradă, sună la casă, o dată, de două ori, boţeşte paginile în mâini, îşi pierde cumpătul, rău de tot, dar, în sfârşit, uşa se deschide în faţa unei femei fără vârstă, îngrozitor de tristă, rămasă fără grai. Henri dă catalogul la iveală, arată spre clădirea din fundul curţii, îi caut, zice el, pe locatari. Scoate nişte bani. De data aceasta, nu mai are de-a face cu Coco, ia o bancnotă de cincizeci, chestie de fler. Femeia îl priveşte ţintă şi nici măcar nu întinde mâna; de parcă n-ar pricepe o iotă, dar Henri e sigur, înţelege tot. Repetă întrebarea.
Şi, din nou, discrete, nişte zgomote înfundate, clac, clac, clac. Acolo jos, în dreapta, fetişcana goneşte la capătul străzii.
Henri îi zâmbeşte femeii fără vârstă, fără voce, fără privire, o ectoplasmă, mulţumesc, mă descurc eu, îşi bagă bancnota la loc în buzunar, am cheltuit destul astăzi, se urcă înapoi în taxi, unde mergem, cuconaşule?
La o sută de metri mai încolo, pe strada Ramey, sunt trăsuri, taxiuri. Se vede că micuţa e obişnuită, îi spune o vorbă şoferului, îi arată banii, o copilă ca asta care vrea o maşină, bineînţeles că îţi pui şi tu întrebări, ca tot omul, dar nu pentru multă vreme, are parale, o cursă e o cursă, hai sus, micuţo, ea se urcă, taxiul porneşte.
Strada Caulaincourt, piaţa Clichy, Saint-Lazare, ocolesc biserica Madeleine. Totul e împodobit pentru 14
iulie. În calitatea lui de erou naţional, Henri se bucură. Pe podul de la Concorde, mintea îi zboară la Domul Invalizilor, aproape de-aici, de unde, mâine, or să tragă cu tunurile. Dar să nu piardă din ochi taxiul micuţei care o ia pe bulevardul Saint-Germain, apoi urcă pe strada Saint-Pères. Henri se felicită în gând, puştoaica dispare, bag mâna-n foc că nu ghiciţi, la Lutetia.
Mulţumesc, cuconaşule. Henri i-a lăsat şoferului de taxi de două ori mai mult decât lui Coco, când e fericit, omul nu se uită la bani.
Aici, fetişcana are tabieturile ei, nu şovăie nicio clipă, nici nu plăteşte bine cursa, că şi sare pe trotuar, şoferul o salută dând din cap, Henri stă o clipă să se gândească.
Două soluţii.
Să o aştepte pe micuţă, s-o umfle la ieşire, s-o bage în buzunar, s-o ia la omor de cum ajunge la loc ferit, să afle ce vrea să ştie şi să-i arunce rămăşiţele în Sena. Carne proaspătă, peştilor o să le placă la nebunie.
Altă opţiune: să intre în hotel, să pună nişte întrebări.
Intră.
― Domnul…? întreabă recepţionerul.
― D’Aulnay-Pradelle (întinde o carte de vizită), nu am rezervare…
Angajatul ia cartonaşul. Henri îşi dă braţele în lături a neputinţă şi părere de rău, dar şi complice, ca un individ pe care cineva o să-l scoată din încurcătură, ca soiul acela de om care ştie să se arate recunoscător, ceea ce şi dă de înţeles încă de la bun început. Din punctul de vedere al recepţionerului, numai muşteriii buni au atitudinea aceasta atât de fină, de… Adică muşteriii bogaţi. Doar suntem la Lutetia.
― Nu cred că e vreo problemă, domnule… (se uită la cartonaş) d’Aulnay-Pradelle. Să vedem… O cameră
sau un apartament?
Între aristocrat şi slugă există întotdeauna o cale de înţelegere.
― Un apartament, spune Henri.
Bineînţeles. Recepţionerul e numai lapte şi miere, dar în tăcere, îşi ştie meseria, bagă în buzunar cei cincizeci de franci.
42
A doua zi de dimineaţă, încă de la ora şapte, un puhoi de lume se îngrămădea în metrou, în tramvaie şi în autobuzele care duceau spre Vincennes. De-a lungul căii Daumesnil, şiruri întregi de vehicule se grăbeau, taxiuri, trăsuri, omnibuze, bicicliştii mergeau în zigzag, pietonii grăbeau pasul. Fără să-şi dea seama, Albert şi Pauline ofereau un spectacol ciudat. El mergea cu privirea în pământ, ca un om înverşunat, nemulţumit sau împovărat de griji, în timp ce ea, cu ochii pe sus, se uita întruna, tot înaintând, la
dirijabilul captiv care se legăna uşor deasupra câmpului de manevre.
― Grăbeşte-te, iubiţel! bombănea ea cu drăgălăşenie. O să pierdem începutul!
Dar totul era spus într-o doară, de dragul de-a vorbi. Totuşi, tribunele gemeau de lume.
― Dar la ce oră au ajuns lighioanele astea? exclamă Pauline, cu admiraţie.
Se vedeau deja, aliniate cum se cuvine, nemişcate şi fremătătoare, oarecum nerăbdătoare, trupele speciale şi cele de la şcoli, trupele coloniale şi, în urmă, artileria şi cavaleria. Cum nu mai erau locuri decât destul de în spate, cameloţi şireţi vindeau lădiţe de lemn pe care să se urce întârziaţii, preţurile erau cuprinse între unu şi doi franci; Pauline se târgui pentru două lădiţe cu un franc şi jumătate.
Soarele se ridicase deja peste Vincennes. Culorile rochiilor femeilor şi ale uniformelor contrastau cu redingotele negre şi jobenurile oficialităţilor. Era, fără îndoială, obişnuitul efect al imaginaţiei populare, dar mulţimii i se păru că aleşii erau îngrijoraţi. Poate că aşa şi erau, unii dintre ei sigur, căci toţi citiseră
Le Gaulois şi Le Petit Journal la primele ore; afacerea cu monumentele eroilor tulbura pe toată lumea.
Faptul că izbucnise tocmai de ziua naţională nu părea o întâmplare, era un semn, ca o sfidare. „Franţa insultată!” titrau unele gazete. „Glorioşii noştri Morţi batjocoriţi!” supralicitau celelalte, făcând risipă de majuscule. Căci de-acuma era sigur: o societate, numită cu neruşinare Suvenirul Patriotic, vânduse sute de monumente şi apoi se evaporase cu bani cu tot; se vorbea de un milion de franci, ba chiar două, nimeni nu era în stare să evalueze paguba. Oamenii bârfeau despre scandal, în aşteptarea defilării schimbau informaţii venite de cine ştie unde: era, fără îndoială, „încă o lovitură de-a nemţoteilor!”. Nu, pretindeau alţii care habar n-aveau nici ei de nimic, dar pungaşii se căraseră cu mai bine de zece milioane, cum mă
vezi şi cum te văd.
