O purta şi când îşi injectă morfină. Habar n-avea ce putea să iasă din îmbinarea morfină-heroină-morfină, o catastrofă poate, n-ai de unde să ştii, dar în clipele ce urmară se simţi mai bine, liniştit, calm.
Se răsuci spre geamantanul de călătorie, modelul globetrotter, apoi se duse să deschidă larg fereastra.
Nutrea o iubire aparte pentru cerul capitalei care, din punctul lui de vedere, aproape că nu avea seamăn pe lume. Parisul îi fusese dintotdeauna drag, nu-l părăsise decât atunci când plecase la război şi nu-i trecuse niciodată prin minte să trăiască în altă parte. Chiar şi astăzi, ce ciudat. Fără îndoială, e din pricina drogurilor: nimic nu e cu-adevărat real, nimic nu e cu-adevărat sigur. Ce vezi nu e chiar realitatea, gândurile îţi sunt ca aburii, planurile au ceva dintr-un miraj, eşti într-un vis, într-o poveste care nu e chiar a ta.
Iar mâine nu există.
Deşi în ultimele zile avea cu totul altele pe cap, Albert se minună. Imaginaţi-vă: Pauline întinsă pe pat, cu pântecele-i neted care ducea la un buric încântător, cu sânii desăvârşit de rotunzi, albi ca zăpada, cu sfârcurile de un trandafiriu atât de gingaş, că-ţi venea să plângi, şi cu o cruciuliţă aurită care nu-şi găsea locul, dată de colo-ncoace… Spectacol cu atât mai înduioşător cu cât ea nu-l băga în seamă, zăpăcită, cu părul încă răvăşit, pentru că adineauri se aruncase în pat peste Albert. „E război!” ţipase ea râzând, îl atacase frontal, neasemuit de curajoasă, îl doborâse cu uşurinţă şi nu-i trebui multă vreme până când el se predă, învins, fericit de înfrângere.
Nu prea avuseseră zile ca aceasta în care să lenevească în pat. Nu li se întâmplase decât de două sau trei ori. La alde Péricourt, Pauline lucra adesea după un program imposibil, dar nu de data aceasta. Cât despre Albert, el era în mod oficial „în concediu”. „Pentru 14 iulie, îi explicase el, banca oferă o zi liberă.”
Dacă Pauline n-ar fi lucrat toată viaţa ei ca fată în casă, s-ar fi mirat să vadă o bancă oferind ceva, i se păru un gest cavaleresc din partea unui patron.
Albert ieşise să cumpere nişte brioşe, ziarul; proprietarele îngăduiau un reşou „doar pentru băuturile calde”, chiriaşii aveau dreptul să-şi facă o cafea.
Goală puşcă, sclipind toată din pricina eforturilor războinice pe care le depusese, îşi savura cafeaua şi cerceta festivităţile de a doua zi. Boţise ziarul ca să citească programul.
― „Împodobirea şi iluminarea principalelor monumente şi edificii publice.” Ce frumos o să fie…
Albert se rădea, mai avea un pic; lui Pauline îi plăceau bărbaţii cu mustaţă ― la vremea aceea, nici nu găseai altceva ―, dar nu putea suferi obrajii aspri. Mă înţeapă, zicea ea.
― O să trebuiască să plecăm devreme, spuse ea, aplecată peste ziar. Defilarea începe la ora opt, iar până
la Vincennes e ceva drum…
În oglindă, Albert se uita la Pauline, frumoasă foc şi neruşinat de tânără. O să mergem la defilare, se gândi el, ea o să se ducă la muncă şi apoi am s-o părăsesc pentru totdeauna.
― O să tragă cu tunurile la Invalizi şi la muntele Valerién! adăuga ea, luând o gură de cafea.
O să-l caute pe Albert, o să vină aici, o să întrebe, nu, nimeni nu l-a văzut pe domnul Maillard; n-o să
înţeleagă niciodată, o să sufere îngrozitor, o să născocească tot soiul de motive pentru dispariţia aceasta bruscă, n-o să vrea să-şi imagineze că Albert a putut s-o mintă, nu, imposibil, deznodământul trebuia să
fie mai romantic, l-o fi răpit cineva sau l-o fi omorât pe undeva, iar trupul, dispărut pentru totdeauna, l-o fi aruncat, bineînţeles în Sena; Pauline n-o să-şi afle alinarea.
― Oh, zise ea, dacă n-am noroc… „Spectacole gratuite la orele treisprezece în următoarele teatre: Opera, Comedia Franceză, Opera Comică, Odéon, teatrul de la Porte-Saint-Martin…” La ora unu îmi încep eu munca.
Lui Albert îi plăcea ficţiunea aceasta în care el dispărea în mod misterios, iar în locul realităţii, atât de imorale, ea îi încredinţa un rol mut şi romantic.
― „Şi bal, la Nation”! Termin serviciul la zece şi jumătate seara, nici vorbă, până să ne ducem acolo, o să
fie aproape pe sfârşite…
O spusese fără părere de rău. Văzând-o cum stă pe pat şi înfulecă la brioşe, Albert se întrebă: era oare o femeie care să nu-şi afle alinare? Nu, era de-ajuns să-i zăreşti minunaţii sâni, gura pofticioasă, promisiunea aceasta întrupată… Gândul că ar putea să-i facă rău îl linişti, dar nu pentru multă vreme şi, o clipă, se cufundă în această idee: era un om după care nimeni nu suferea cine ştie ce.
― Dumnezeule, spuse dintr-odată Pauline, ce nemernicie…! Ce ticăloşie…!
Albert întoarse capul şi se tăie la bărbie.
― Poftim? întrebă el.
Îşi căuta deja prosopul, e incredibil cât pot să sângereze asemenea tăieturi. Îi mai rămânea oare nişte piatră de alaun pe undeva?
― Îţi dai seama? continuă Pauline. Unii au vândut nişte monumente ale eroilor… (ea înălţă capul, nu-i venea a crede), nişte monumente „false”!
― Cum, cum? întrebă Albert, întorcându-se spre pat.
― Da, nişte monumente care nu există! continuă Pauline, aplecată peste ziar. Dar ai grijă, îngeraşule, sângerezi, pătezi totul!
― Arată-mi, arată-mi! striga Albert.
― Dar, puiule…
Îi lăsă ziarul, de-a dreptul emoţionată de reacţia lui Albert al ei. Înţelegea. El făcuse războiul, îşi pierduse camarazii de luptă, aşa că să descopere că nişte oameni se dedau unei asemenea înşelătorii îl revolta, dar cum, chiar aşa! Pauline îi şterse bărbia care sângera în timp ce el citea şi recitea articolul.
― Haide, puiule, vino-ţi în fire! Nu se poate să te enervezi în halul ăsta!
Henri îşi petrecu ziua toată cutreierând arondismentul. Cineva îi vorbise despre un comisionar care locuia pe strada Lamarck, la numărul 16 sau 13, nu era sigur, dar nici ţipenie nici la 13, nici la 16. Henri umbla în taxiuri. Altcuiva i se păruse că, poate, un tip cu un căruţ transporta diverse, pe strada Caulaincourt la deal, dar era o fostă uzină, închisă acum.
Henri intră în cafeneaua de la colţul străzii. Era ora zece dimineaţa. Un tip cu un singur braţ care trage un căruţ? Unul care livrează mărfuri, ziceţi? Nu, nimeni nu-l ştia. Continuă coborând strada pe partea cu numerele pare, o să se întoarcă, la nevoie, pe partea cu cele impare, apoi o să bată toate străzile din arondisment, dar o să-l dibuiască.
― Cu un singur braţ, totuşi, nu pare deloc uşor, sunteţi sigur?
Pe la orele unsprezece, Henri o luă pe strada Damrémont unde i se spusese că, sigur, negustorul de
cărbuni de la colţ cu strada Ordener avea un căruţ. Dar nimeni nu băga mâna în foc că avea un singur braţ. Îi trebui mai mult de-un ceas ca să străbată cu paşi mari toată strada, când, lângă cimitirul Nord, un muncitor îi spuse, fără să şovăie:
― Dar bineînţeles că îl ştie lumea! E ciudat rău. Stă pe strada Duhesme, la numărul 44. Îl cunosc, e vecin cu un verişor de-al meu.
