33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
Epilog
Iar ca sfârşit…
Lui Pascaline
Pentru fiul meu Victor, cu dragostea mea
„Îţi dau întâlnire în ceruri, unde sper că Dumnezeu ne va reuni. La revedere acolo sus, draga mea soţie…”
Ultimele cuvinte scrise de Jean Blanchard,
4 decembrie 1914
Noiembrie 1918
1
Cei care credeau că războiul avea să se termine în curând erau cu toţii morţi de multă vreme. Tocmai din pricina războiului. Astfel că, în octombrie, Albert primi cu destulă neîncredere zvonurile care anunţau un armistiţiu. Nu le dădu mai multă crezare decât propagandei de la început care susţinea, de pildă, că
gloanţele nemţoteilor erau aşa de moi, că se striveau ca nişte pere mălăieţe de uniforme, stârnind hohotele de râs ale regimentelor franceze. În patru ani, Albert văzuse o groază din ăştia, tipi morţi de râs după ce încasaseră un glonţ german.
Îşi dădea prea bine seama că refuzul lui de a crede în iminenţa unui armistiţiu ţinea mai ales de magie: cu cât aştepţi mai mult pacea, cu atât mai puţin iei de bune veştile care o anunţă, aşa, ca să alungi răul.
Numai că, zi după zi, informaţiile acestea sosiră în valuri din ce în ce mai dese şi că, de peste tot, oamenii se-apucară să repete că războiul avea să se sfârşească cu-adevărat. Unde mai pui că se găseau unii care
să susţină, de nu-ţi venea să crezi, necesitatea lăsării la vatră a soldaţilor mai bătrâni ce se târau pe front de ani de zile. Când armistiţiul deveni în sfârşit o perspectivă rezonabilă, speranţa de a scăpa cu viaţă
începu să-i muncească pe cei mai pesimişti. Drept care, în ceea ce privea ofensiva, nimeni nu prea mai avea chef de aşa ceva. Se spunea că Divizia 163 Infanterie avea să încerce să forţeze trecerea de cealaltă
parte a râului Meuse. Unii mai vorbeau şi-acum să se ia la harţă cu duşmanul, dar, în mare, aşa cum se vedeau lucrurile de jos, de lângă Albert şi camarazii lui, de la victoria aliaţilor în Flandra, de la eliberarea oraşului Lille, de la înfrângerea austriecilor şi de la capitularea turcilor, soldăţimea era mult mai puţin frenetică decât ofiţerii. Izbânda ofensivei italiene, englezii la Tournai, americanii la Châtillon… se vedea că erau pe calea cea bună. Grosul unităţii se-apucă să tragă de timp şi o linie de despărţire foarte clară
apăru între cei care, asemenea lui Albert, ar fi aşteptat cu plăcere sfârşitul războiului, aşezaţi acolo liniştiţi cu raniţă cu tot, stând la fumat şi scris răvaşe, şi cei care ardeau să profite de ultimele zile ca să
se mai ia niţel la omor cu nemţoteii.
Această linie de demarcaţie corespundea exact celei care îi despărţea pe ofiţeri de toţi ceilalţi oameni.
Nimic nou sub soare, îşi spunea Albert. Şefii voiau să câştige cât mai mult teren cu putinţă, doar ca să se prezinte în poziţie de forţă la masa negocierilor. Mai că nu erau în stare să susţină că treizeci de metri cuceriţi pot cu-adevărat să schimbe sfârşitul războiului şi că muritul astăzi e chiar mai cu folos decât muritul în ajun.
Din categoria aceasta făcea parte locotenentul d’Aulnay-Pradelle. Vorbind despre el, toată lumea uita prenumele, particula, „Aulnay”-ul, liniuţa şi spunea pur şi simplu „Pradelle”, ştiind că asta îl scotea din minţi. Nimeni nu risca nimic, căci îşi făcuse o datorie de onoare din a nu o arăta vreodată. Reflex de clasă. Lui Albert nu-i plăcea de el. Poate pentru că era frumos. Un tip înalt, subţirel, elegant, cu un păr bogat şi ondulat, castaniu întunecat, nas drept, buze delicate, cu un contur admirabil. Şi ochii de culoare albastru-închis. Pentru Albert, o adevărată faţă de cur. Iar pe lângă toate acestea, părea mereu furios. Un individ fără pic de răbdare, care nu ştia s-o ia uşurel: accelera sau frâna; nu exista cale de mijloc. Mergea cu un umăr împins înainte, de parcă ar fi vrut să dea mobilele la o parte, se apropia de tine în grabă şi se aşeza brusc, aşa îi era ritmul obişnuit. Amestecul acesta era chiar ciudat: cu alura lui aristocratică, părea teribil de civilizat şi, totodată, profund brutal. Cam ca războiul. Poate de aceea îi şi mergea atât de bine.
Plus un spate lat, din pricina vâslitului, fără îndoială, şi-a tenisului.
Lui Albert nu-i plăceau nici perii lui. Peri negri, peste tot, până şi pe falange, cu smocuri care i se iţeau din guler chiar sub mărul lui Adam. Pe vreme de pace, fără îndoială că se rădea de mai multe ori pe zi, ca să nu pară ciudat. Cu siguranţă că se mai găseau unele muieri pe care toţi perii aceştia le dădeau pe spate, izul acesta de mascul, sălbatic, viril, oarecum spaniol. Numai la gândul că Cécile… În sfârşit, chiar dacă n-ar fi pomenit-o pe Cécile, Albert nu-l putea suferi pe locotenentul Pradelle. Şi, mai ales, nu avea încredere în el. Pentru că îi plăcea să atace. Îi plăcea pe bune să ia cu asalt, să năvălească, să cucerească.
De ceva vreme, tocmai, era încă şi mai puţin sprinten decât de obicei. Se vedea că perspectiva unui armistiţiu îl deprima teribil, îi tăia din elanul patriotic. Gândul că războiul avea să se sfârşească îl omora pe locotenentul Pradelle.
Dădea dovadă de nişte îngrijorătoare nerăbdări. Lipsa de însufleţire a trupei îl necăjea rău de tot. Când bătea tranşeele şi se adresa oamenilor, degeaba punea în vorbele lui tot entuziasmul de care era în stare, degeaba evoca strivirea duşmanului căruia o ultimă rafală avea să-i dea lovitura de graţie, nu mai obţinea decât nişte mormăieli destul de neclare, tipii îşi clătinau grijulii scăfârliile moţăind de-a-n picioarelea. Nu era numai teama de-a muri, era gândul de a muri acum. Să mori ultimul, îşi spunea Albert, era ca atunci când mureai primul, cea mai mare tâmpenie.
Or, era tocmai ceea ce avea să se întâmple.
Dacă până atunci, în aşteptarea armistiţiului, zilele erau destul de liniştite, totul o luase brusc razna. Un ordin picase de sus, cerând ca oamenii să se ducă să supravegheze mai îndeaproape ce făceau nemţoteii.
Cu toate acestea, nu era nevoie să fii general ca să-ţi dai seama că făceau acelaşi lucru ca francezii, aşteptau sfârşitul. Degeaba, trebuiau să se ducă să vadă. Din acel moment, nimeni n-a mai izbutit să
reconstituie în mod exact înlănţuirea evenimentelor.
Ca să îndeplinească misiunea aceasta de recunoaştere, locotenentul Pradelle îi alese pe Louis Thérieux şi pe Gaston Grisonnier, greu de spus de ce, un tânăr şi un bătrân, poate îmbinarea vigorii şi a experienţei.
