Epilog

Iar ca sfârşit…

Lui Pascaline

Pentru fiul meu Victor, cu dragostea mea

„Îţi dau întâlnire în ceruri, unde sper că Dumnezeu ne va reuni. La revedere acolo sus, draga mea soţie…”

Ultimele cuvinte scrise de Jean Blanchard,

4 decembrie 1914

Noiembrie 1918

1

Cei care credeau că războiul avea să se termine în curând erau cu toţii morţi de multă vreme. Tocmai din pricina războiului. Astfel că, în octombrie, Albert primi cu destulă neîncredere zvonurile care anunţau un armistiţiu. Nu le dădu mai multă crezare decât propagandei de la început care susţinea, de pildă, că

gloanţele nemţoteilor erau aşa de moi, că se striveau ca nişte pere mălăieţe de uniforme, stârnind hohotele de râs ale regimentelor franceze. În patru ani, Albert văzuse o groază din ăştia, tipi morţi de râs după ce încasaseră un glonţ german.

Îşi dădea prea bine seama că refuzul lui de a crede în iminenţa unui armistiţiu ţinea mai ales de magie: cu cât aştepţi mai mult pacea, cu atât mai puţin iei de bune veştile care o anunţă, aşa, ca să alungi răul.

Numai că, zi după zi, informaţiile acestea sosiră în valuri din ce în ce mai dese şi că, de peste tot, oamenii se-apucară să repete că războiul avea să se sfârşească cu-adevărat. Unde mai pui că se găseau unii care

să susţină, de nu-ţi venea să crezi, necesitatea lăsării la vatră a soldaţilor mai bătrâni ce se târau pe front de ani de zile. Când armistiţiul deveni în sfârşit o perspectivă rezonabilă, speranţa de a scăpa cu viaţă

începu să-i muncească pe cei mai pesimişti. Drept care, în ceea ce privea ofensiva, nimeni nu prea mai avea chef de aşa ceva. Se spunea că Divizia 163 Infanterie avea să încerce să forţeze trecerea de cealaltă

parte a râului Meuse. Unii mai vorbeau şi-acum să se ia la harţă cu duşmanul, dar, în mare, aşa cum se vedeau lucrurile de jos, de lângă Albert şi camarazii lui, de la victoria aliaţilor în Flandra, de la eliberarea oraşului Lille, de la înfrângerea austriecilor şi de la capitularea turcilor, soldăţimea era mult mai puţin frenetică decât ofiţerii. Izbânda ofensivei italiene, englezii la Tournai, americanii la Châtillon… se vedea că erau pe calea cea bună. Grosul unităţii se-apucă să tragă de timp şi o linie de despărţire foarte clară

apăru între cei care, asemenea lui Albert, ar fi aşteptat cu plăcere sfârşitul războiului, aşezaţi acolo liniştiţi cu raniţă cu tot, stând la fumat şi scris răvaşe, şi cei care ardeau să profite de ultimele zile ca să

se mai ia niţel la omor cu nemţoteii.

Această linie de demarcaţie corespundea exact celei care îi despărţea pe ofiţeri de toţi ceilalţi oameni.

Nimic nou sub soare, îşi spunea Albert. Şefii voiau să câştige cât mai mult teren cu putinţă, doar ca să se prezinte în poziţie de forţă la masa negocierilor. Mai că nu erau în stare să susţină că treizeci de metri cuceriţi pot cu-adevărat să schimbe sfârşitul războiului şi că muritul astăzi e chiar mai cu folos decât muritul în ajun.

Din categoria aceasta făcea parte locotenentul d’Aulnay-Pradelle. Vorbind despre el, toată lumea uita prenumele, particula, „Aulnay”-ul, liniuţa şi spunea pur şi simplu „Pradelle”, ştiind că asta îl scotea din minţi. Nimeni nu risca nimic, căci îşi făcuse o datorie de onoare din a nu o arăta vreodată. Reflex de clasă. Lui Albert nu-i plăcea de el. Poate pentru că era frumos. Un tip înalt, subţirel, elegant, cu un păr bogat şi ondulat, castaniu întunecat, nas drept, buze delicate, cu un contur admirabil. Şi ochii de culoare albastru-închis. Pentru Albert, o adevărată faţă de cur. Iar pe lângă toate acestea, părea mereu furios. Un individ fără pic de răbdare, care nu ştia s-o ia uşurel: accelera sau frâna; nu exista cale de mijloc. Mergea cu un umăr împins înainte, de parcă ar fi vrut să dea mobilele la o parte, se apropia de tine în grabă şi se aşeza brusc, aşa îi era ritmul obişnuit. Amestecul acesta era chiar ciudat: cu alura lui aristocratică, părea teribil de civilizat şi, totodată, profund brutal. Cam ca războiul. Poate de aceea îi şi mergea atât de bine.

Plus un spate lat, din pricina vâslitului, fără îndoială, şi-a tenisului.

Lui Albert nu-i plăceau nici perii lui. Peri negri, peste tot, până şi pe falange, cu smocuri care i se iţeau din guler chiar sub mărul lui Adam. Pe vreme de pace, fără îndoială că se rădea de mai multe ori pe zi, ca să nu pară ciudat. Cu siguranţă că se mai găseau unele muieri pe care toţi perii aceştia le dădeau pe spate, izul acesta de mascul, sălbatic, viril, oarecum spaniol. Numai la gândul că Cécile… În sfârşit, chiar dacă n-ar fi pomenit-o pe Cécile, Albert nu-l putea suferi pe locotenentul Pradelle. Şi, mai ales, nu avea încredere în el. Pentru că îi plăcea să atace. Îi plăcea pe bune să ia cu asalt, să năvălească, să cucerească.

De ceva vreme, tocmai, era încă şi mai puţin sprinten decât de obicei. Se vedea că perspectiva unui armistiţiu îl deprima teribil, îi tăia din elanul patriotic. Gândul că războiul avea să se sfârşească îl omora pe locotenentul Pradelle.

Dădea dovadă de nişte îngrijorătoare nerăbdări. Lipsa de însufleţire a trupei îl necăjea rău de tot. Când bătea tranşeele şi se adresa oamenilor, degeaba punea în vorbele lui tot entuziasmul de care era în stare, degeaba evoca strivirea duşmanului căruia o ultimă rafală avea să-i dea lovitura de graţie, nu mai obţinea decât nişte mormăieli destul de neclare, tipii îşi clătinau grijulii scăfârliile moţăind de-a-n picioarelea. Nu era numai teama de-a muri, era gândul de a muri acum. Să mori ultimul, îşi spunea Albert, era ca atunci când mureai primul, cea mai mare tâmpenie.

Or, era tocmai ceea ce avea să se întâmple.

Dacă până atunci, în aşteptarea armistiţiului, zilele erau destul de liniştite, totul o luase brusc razna. Un ordin picase de sus, cerând ca oamenii să se ducă să supravegheze mai îndeaproape ce făceau nemţoteii.

Cu toate acestea, nu era nevoie să fii general ca să-ţi dai seama că făceau acelaşi lucru ca francezii, aşteptau sfârşitul. Degeaba, trebuiau să se ducă să vadă. Din acel moment, nimeni n-a mai izbutit să

reconstituie în mod exact înlănţuirea evenimentelor.

Ca să îndeplinească misiunea aceasta de recunoaştere, locotenentul Pradelle îi alese pe Louis Thérieux şi pe Gaston Grisonnier, greu de spus de ce, un tânăr şi un bătrân, poate îmbinarea vigorii şi a experienţei.

Oricum, nişte calităţi fără niciun rost, pentru că ei nu supravieţuiră nici măcar o jumătate de ceas după ce fură desemnaţi. În mod normal, n-ar fi avut de ce să meargă prea departe. Trebuiau să se ducă pe o linie spre nord-est, iar apoi, după vreo două sute de metri, să taie cu foarfeca pe ici, pe colo, să se târască

după aceea până la al doilea şir de sârmă ghimpată, să arunce un ochi şi să se întoarcă spunând că totul era în ordine, dat fiind faptul că nu era nicio îndoială că nu era nimic de văzut. De altfel, cei doi soldaţi nu-şi făceau griji că se duceau aşa de aproape de duşman. Datorită statu-quoului din ultimele zile, chiar dacă îi zăreau, nemţoteii aveau să-i lase să privească şi să bată cale-ntoarsă, aşa, ca într-un soi de distracţie. Numai că în momentul când înaintau, îndoiţi cât de mult puteau de şale, cei doi observatori fură luaţi la ochi ca nişte iepuri. Se auzi şuierul gloanţelor, trei, şi apoi o tăcere adâncă; pentru duşman, problema era rezolvată. Imediat, toţi încercară să-i vadă, dar, cum plecaseră înspre nord, nimeni nu zărea locul unde căzuseră.

În jurul lui Albert, toată lumea îşi ţinu răsuflarea. Apoi se auziră strigăte. Nişte nemernici. Nemţoteii sunt mereu la fel, ce neam ticălos! Nişte barbari etc. Başca un tânăr şi un bătrân! Chestia aceasta nu schimba nimic, dar în mintea tuturor, nemţoteii nu se mulţumiseră să omoare doi soldaţi francezi, odată cu ei doborâseră două embleme. Pe scurt, o adevărată furie.

În minutele care urmară, cu o promptitudine de care abia îi ştiau în stare, din spate, artileriştii aruncară

câteva rafale de 75 peste liniile germane, de-ţi venea să te întrebi cum de aflaseră.

Şi apoi, lucrurile o luară razna.

Nemţii replicară. Francezii nu avură nevoie de mult timp ca să adune pe toată lumea. Aveau să le-o plătească ei tâmpiţilor. Era pe 2 noiembrie 1918. Nimeni n-o ştia încă, dar nu mai erau nici zece zile până

la sfârşitul războiului.

Şi, mai mult, să ataci de ziua morţilor. Degeaba încearcă oamenii să nu se lege prea mult de simboluri…

Şi iată-ne din nou cu toate cele-n cârcă, se gândi Albert, gata să ne urcăm pe eşafoduri (aşa li se spunea scărilor folosite pentru ieşitul din tranşee, halal perspectivă) şi să ne aruncăm cu capul înainte spre liniile duşmane. Băieţii toţi, în şir indian, încordaţi ca nişte arcuri, se chinuiau să-şi înghită saliva. Albert era al treilea, după Berry şi tânărul Péricourt care se întoarse ca pentru a se convinge că toată lumea era acolo.

Privirile li se întâlniră, Péricourt îi zâmbi, un zâmbet de copil care se pregăteşte să facă o glumă bună. La rândul lui, Albert încercă să-i zâmbească, dar nu reuşi. Péricourt se întoarse la poziţia lui. Aşteptau ordinul de atac, febrilitatea era aproape palpabilă. Scandalizaţi de purtarea nemţoteilor, soldaţii francezi se concentrau acum pe furia lor. Deasupra tuturor, obuzele brăzdau cerul în ambele sensuri şi zdruncinau pământul până în tranşee.

Albert se uită peste umărul lui Berry. Cocoţat pe un mic avanpost, locotenentul Pradelle scruta cu binoclul liniile duşmane. Albert intră din nou în şir. Dacă n-ar fi fost atât de mult zgomot, ar fi putut să se gândească la ceea ce îl sâcâia, dar şuierele ascuţite veneau unele după altele, întrerupte de explozii care te făceau să tremuri din cap până în picioare. Mai concentrează-te dacă poţi, în asemenea condiţii.

Deocamdată, băieţii sunt în aşteptarea ordinului de atac. Prin urmare, e un prilej bun ca să-l observăm pe Albert.

Albert Maillard. Era un băiat subţirel, cu un temperament uşor limfatic, discret. Vorbea puţin, se înţelegea bine cu cifrele. Înainte de război, era casier la o filială de la Banque de l’Union din Paris. Nu-i prea plăcea ce făcea, dar rămăsese acolo din pricina maică-sii. Doamna Maillard nu avea decât un băiat şi se dădea în vânt după şefi. Aşa că, bineînţeles, cu Albert ajuns şef de bancă, ba bine că nu, se entuziasmă

pe dată, convinsă că avea, „cu deşteptăciunea lui”, să ajungă repede în vârf. Pofta aceasta exacerbată

pentru autoritate îi venea de la taică-său, ajutor de subşef de birou la ministerul Poştelor, care vedea în ierarhia administraţiei sale o metaforă a universului. Doamnei Maillard îi plăceau toţi şefii, fără excepţie.

Nu se uita nici câţi bani făceau, nici de unde veneau. Avea poze cu Clémenceau, Maurras, Poincaré, Jourès, Joffre, Briand… De când îl pierduse pe bărbatu-său care comanda o escuadă de supraveghetori în uniformă la muzeul Luvru, oamenii importanţi îi provocau nişte senzaţii nemaipomenite. Albert n-avea niciun chef de bancă, dar o lăsase să trăncănească, aşa se descurca el cel mai bine cu maică-sa. Începuse totuşi să-şi facă planuri. Voia să plece, îl bătea gândul să se ducă în Tonkin, nimic precis, e-adevărat. În orice caz, să nu mai fie contabil, să facă altceva. Dar Albert nu era un tip zglobiu, totul îi cerea timp. Şi, foarte repede, apăruse Cécile, dragoste mare dintr-un foc, ochii lui Cécile, gura lui Cécile, zâmbetul lui Cécile şi apoi, fatalmente, mai târziu, ţâţele lui Cécile, curul lui Cécile, cum naiba să te mai gândeşti la altceva.

Nouă, astăzi, Albert Maillard nu ne pare foarte înalt, un metru şi şaptezeci şi trei, dar pentru vremea lui era bine. Fetele se uitaseră cândva la el. Cécile mai ales. În sfârşit… Albert se uitase mult la Cécile şi, la un moment dat, tot fiind privită aşa, aproape tot timpul, bineînţeles că băgase de seamă că el exista şi, la rându-i, îl privise şi ea. Albert avea un chip înduioşător. În bătălia de pe Somme, un glonţ îl ciupise la tâmpla dreaptă. Îi fusese foarte frică, dar se alesese doar cu o cicatrice ca o paranteză care îi trăgea uşor ochiul într-o parte şi care îi dădea un aer interesant. În următoarea permisie, Cécile, visătoare şi sedusă, îl mângâiase cu vârful arătătorului, lucru care nu-i picase bine. Copil fiind, Albert avea o feţişoară palidă, aproape rotundă, cu nişte pleoape grele ce-i dădeau un aer de Pierrot trist. Doamna Maillard îşi lua şi ultima bucăţică de la gură ca să-i dea lui carne roşie, convinsă fiind că era palid pentru că nu avea destul sânge. Degeaba îi explicase Albert de mii de ori că una n-avea legătură cu alta, maică-sa nu era genul care să-şi schimbe cu una, cu două părerea, găsea mereu exemple, motive, îi era groază să nu aibă

dreptate, chiar şi în scrisori se întorcea la lucruri care se întâmplaseră cu ani în urmă, era cu adevărat greu de îndurat. Mai că-ţi venea să te întrebi dacă nu cumva din pricina aceasta se înrolase Albert încă de la începutul războiului. Când aflase, doamna Maillard ţipase din toţi rărunchii, dar era o femeie atât de demonstrativă, încât n-aveai cum să descâlceşti la ea ce ţinea de spaimă şi ce ţinea de teatru. Urlase, îşi smulsese părul şi-şi revenise repede. Fiindcă avea o concepţie destul de clasică despre război, se convinsese rapid că Albert, „cu deşteptăciunea lui”, avea fără întârziere să strălucească, să urce în grad, îl vedea pornind la atac, în prima linie. În mintea ei, Albert împlinea o acţiune eroică, devenea pe dată

ofiţer, căpitan, comandant, ba chiar general, sunt lucruri care se întâmplă în vreme de război. Albert o