Albert şi ceilalţi soldaţi o presimţiseră: tipul era un prăpădit de boiernaş, lefter de soiul lui. De-a lungul ultimelor trei generaţii, cei din neamul Aulnay-Pradelle pierduseră efectiv totul într-o serie de crize bursiere şi falimente. Din fosta glorie a strămoşilor săi nu păstrase decât moşia de la Sallevière, casa bătrânească ajunsă o dărăpănătură, prestigiul numelui, una sau două rude foarte îndepărtate, câteva relaţii nesigure şi o poftă de a-şi afla din nou un loc pe lume care aducea a turbare. Resimţea precaritatea situaţiei sale ca pe-o nedreptate, iar recâştigarea locului cuvenit pe scara socială era ambiţia lui fundamentală, o adevărată obsesie pentru care era gata să sacrifice tot. Taică-său îşi trăsese un glonţ în inimă într-un hotel de provincie după ce risipise tot ce mai rămăsese. Legenda susţinea, dar fără temei, că

maică-sa, moartă un an mai târziu, se prăpădise de supărare. Fără fraţi şi surori, locotenentul era ultimul Aulnay-Pradelle, iar contextul acesta de „sfârşit de neam” îi pricinuia un acut sentiment că trebuia să facă

urgent ceva. După el, nimic. Interminabila decădere a tatălui său îl convinsese foarte de timpuriu că

reîntemeierea familiei stătea doar pe umerii lui şi nu se îndoia defel că dispunea de voinţa şi talentul necesare ca să reuşească.

Adăugaţi la toate acestea faptul că era destul de frumos. Bineînţeles, avea soiul acela de frumuseţe care nu cere imaginaţie şi totuşi femeile îl doreau, bărbaţii îl invidiau, iată nişte semne care nu înşală. Oricine v-ar spune că, la un asemenea corp şi un asemenea nume, nu mai lipsea decât averea. Şi exact aceasta era şi părerea lui, ba chiar unicul lui ţel.

Înţelegem mai bine de ce se chinuise atât ca să organizeze atacul acesta pe care generalul Morieux îl dorea cu atâta ardoare. Pentru statul-major, cota aceasta, 113, era o hibă, un punct minuscul de pe hartă

care te sfidează, zi după zi, soiul acela de chestie care, oricât te-ai împotrivi, te scoate din minţi.

Locotenentului Pradelle nu prea i se punea aşa pata, dar şi el dorea cota aceasta, 113, pentru că

rămăsese la ba za piramidei comandamentului, pentru că se apropiau de sfârşit şi pentru că, peste câteva săptămâni, avea să fie prea târziu ca să mai iasă în faţă. Nu era deloc rău că, în numai trei ani, ajunsese locotenent. Încă o ispravă mică şi problema avea să fie rezolvată: căpitan la demobilizare.

Pradelle era destul de mulţumit de el însuşi. Ca să-şi motiveze oamenii să se avânte în cucerirea acestei cote 113, dacă-i convingea că nemţoteii îi mătrăşiseră, cu sânge rece, pe doi dintre camarazii lor, era sigur că o să le provoace o ditamai furia, frumoasă şi răzbunătoare. O lovitură de maestru.

După ce lansase atacul, îi dăduse în grijă unui plutonier să conducă prima şarjă. Pradelle rămăsese niţel în urmă, avea el o trebuşoară de rezolvat înainte de a se alătura grosului unităţii. Mai apoi, o să poată să

se întoarcă spre liniile duşmane, să-i depăşească pe toţi cu pasul lui mare, sportiv şi aerian şi să ajungă

printre primii ca să căsăpească atâţia nemţotei cât o să binevoiască Dumnezeu să-i trimită.

Încă de la primul fluierat, când oamenii începuseră atacul, se aşezase la distanţa potrivită, pe dreapta, ca să-i împiedice pe soldaţi să o ia într-o direcţie greşită. I se urcase sângele la cap când îl văzuse pe tipul acela, cum naiba îl cheamă, un individ cu o mutră tristă şi cu nişte ochi din aceia de-ţi vine mereu să zici că o să-l pufnească plânsul, Maillard, da, asta e, oprindu-se acolo, pe dreapta, de se întreba cum de putuse, ieşit din tranşee, să ajungă dobitocul până acolo.

Pradelle îl văzuse înţepenind, întorcându-se pe unde venise, punându-se în genunchi, intrigat, şi împingând cadavrul bătrânului Grisonnier.

Or, încă de la începutul atacului, Pradelle nu scăpase din ochi cadavrul acela, căci trebuia neapărat să se ocupe de el şi, cât mai repede cu putinţă, să-l facă să dispară, de aceea şi rămăsese ca încheietor de pluton pe stânga. Ca să stea liniştit.

Şi iată-l pe tembelul ăsta de răcan care se opreşte în plină fugă şi se holbează la cele două trupuri, al bătrânului şi al tânărului.

Pradelle s-a năpustit dintr-odată, un taur, nu alta. Albert Maillard se ridicase deja. Părea zdruncinat de ceea ce descoperise. Când l-a văzut pe Pradelle dând năvală, a înţeles ce-avea să i se întâmple şi a încercat să fugă, dar frica lui nu era la fel de eficientă ca furia locotenentului. Până să-şi dea el seama ce şi cum, Pradelle îl prinsese din urmă, îi intrase cu umărul în burtă, iar soldatul căzuse într-o pâlnie de obuz şi se rostogolise până jos de tot. Bine, nu-s decât doi metri, cel mult, n-o să-i fie uşor să iasă de-acolo, o să aibă nevoie de ceva tărie, dar până atunci Pradelle o să rezolve problema.

Şi apoi, nimeni n-o să mai aibă nimic de zis, pentru că n-o să mai fie nicio problemă.

Pradelle rămâne pe marginea gropii şi se uită la răcanul de jos, cumpăneşte ce soluţie să adopte şi apoi se simte cu sufletul împăcat pentru că ştie că are timp. O să se întoarcă mai târziu. Se răsuceşte, dă câţiva metri înapoi.

Bătrânul Grisonnier e întins pe spate, cu îndărătnicie. Avantajul noii situaţii e că, atunci când îl rostogolise, Maillard îl apropiase de trupul tânărului, Louis Thérieux, ceea ce îi uşurează treaba. Pradelle aruncă o privire de jur împrejur ca să verifice că nu-l observă nimeni, prilej cu care constată: ce măcel! În clipa aceea, oricine îşi poate da seama că în atacul acesta s-a pierdut totuşi al naibii de mult în materie de efective. Dar aşa-i la război, iar el nu-i aici ca să filosofeze. Locotenentul Pradelle îşi amorsează grenada ofensivă şi o potriveşte tacticos între cele două cadavre. După ce s-a îndepărtat vreo treizeci de metri şi s-a pus la adăpost, cu mâinile pe urechi, percepe explozia care pulverizează trupurile celor doi soldaţi morţi.

Doi morţi în minus în Războiul cel Mare.

Şi doi dispăruţi în plus.

Trebuie să se ducă să se ocupe de dobitocul acela de răcan, acolo jos, în groapa lui. Pradelle îşi scoate a doua grenadă. E meşter mare în grenade, cu vreo două luni în urmă a strâns laolaltă vreo douăzeci de nemţotei care numai ce se predaseră, i-a pus în cerc, prizonierii se uitau nedumeriţi unii la alţii, nimeni nu pricepea. Cu un singur gest, a azvârlit grenada în mijlocul cercului, cu două secunde înainte de explozie. O treabă de expert. Patru ani de experienţă în aruncări. O precizie de nu-ţi povestesc. Până să-şi dea tipii seama ce anume le ajunsese printre picioare, o şi porniseră spre Walhalla. Să-şi ia la pipăit Valkyriile, nenorociţii.

E ultima lui grenadă. După, n-o să mai aibă nimic de azvârlit în tranşeele nemţoteilor. Mare păcat, dar nu-i nimic.

Chiar în clipa aceea, un obuz explodează, o imensă jerbă de pământ se înalţă şi se prăbuşeşte. Pradelle se ridică doar ca să vadă mai bine. Groapa e acoperită cu totul!

La ţanc. Tipul e dedesubt. Ce dobitoc!

Avantajul lui Pradelle e că a cruţat o grenadă defensivă.

Nerăbdător din nou, o ia iarăşi la fugă spre primele linii. Haide, e musai să li se arate nemţoteilor cum stă

treaba. Să aibă şi ei parte de un cadou frumos de-adio.

3

Péricourt fusese secerat în plină goană. Glonţul îi sfărâmase piciorul. Răcnise ca un animal, se prăbuşise în noroi, durerea era insuportabilă. Neoprindu-se din urlat, se zvârcolise şi se răsucise în toate părţile şi, cum nu reuşea să-şi vadă piciorul pe care îl strângea cu amândouă mâinile deasupra pulpei, se întrebase dacă nu cumva i-l secţionase vreo schijă. Făcu un efort disperat ca să se ridice puţin, izbuti şi, în ciuda unor chinuri cumplite, se linişti: îl avea la locul lui, întreg. La capăt de tot, îşi vedea laba, piciorul era zdrobit sub genunchi. Sângele curgea în valuri; putea să-şi mişte un pic vârful, suferea ca un câine, dar nu era înţepenit. În ciuda vacarmului, a gloanţelor care şuierau, a şrapnelelor, prin minte îi trecu „am piciorul”. Lucrul acesta îl linişti, căci nu-i plăcea ideea să devină olog.

De dragul paradoxului, i se mai spunea şi „micuţul Péricourt”, fiindcă, pentru un flăcău născut în 1895, era extrem de înalt, un metru optzeci şi trei, vă daţi seama, nu-i de ici, de colea. Cu atât mai mult cu cât, la o asemenea statură, oricine pare imediat slab. Era aşa încă de la cincisprezece ani. La pension, colegii îi spuneau „uriaşul” şi nu întotdeauna cu bunăvoinţă, nu era foarte iubit.

Édouard Péricourt, soiul de tip care are noroc.

În şcolile pe la care umbla, toţi erau ca el, copii de bani gata cărora nu li se putea întâmpla nimic, care intrau în viaţă doldora de certitudini şi cu o încredere în sine sedimentată de toate generaţiile de strămoşi avuţi care îi precedaseră. La Édouard, chestia aceasta supăra şi mai mult decât la ceilalţi, pentru că, de parcă n-ar fi fost de ajuns, mai era şi băftos. Or, îi poţi ierta orice oricui, bogăţia, talentul, dar norocul, nu, viaţa-i prea nedreaptă.

De fapt, bafta lui era înainte de toate un excelent simţ de autoconservare. Când pericolul era prea mare, când evenimentele luau o întorsătură neaşteptată, ceva îl prevenea, avea antene şi făcea tot ce era nevoie ca să rămână în cursă cât mai întreg cu putinţă. Bineînţeles că, văzându-l pe Édouard Péricourt în halul acesta, întins în noroi pe 2 noiembrie 1918 şi cu un picior făcut praf, ne putem întreba dacă nu i s-a schimbat norocul şi încă nu în sensul cel bun. De fapt, nu, nu tocmai, pentru că o să-şi păstreze piciorul. O

să şchiopăteze toată viaţa lui, dar pe două picioare.

Îşi scoase repede centironul şi-şi făcu un garou pe care îl strânse foarte tare ca să oprească hemoragia.

Apoi, sleit de efortul depus, se relaxă şi se întinse. Durerea se potoli un pic. Avea să fie nevoit să stea ceva vreme acolo şi nu-i plăcea poziţia. Risca să fie făcut bucăţele de un obuz sau chiar mai rău… Era o idee care făcea ravagii la vremea aceea: cică nemţii ieşeau noaptea din tranşeele lor ca să-i sfârşească pe răniţi cu cuţitul.

Ca să-şi destindă muşchii, Édouard îşi împinse ceafa în noroi. Simţi un pic de răcoare. Acum, vedea pe dos tot ce era în spatele lui. De parcă ar fi fost la ţară, întins sub copaci. Cu o fată. E un lucru pe care nu-l făcuse niciodată cu o fată. Cele pe care le întâlnise erau mai ales curvele din bordelurile de pe lângă

Şcoala de Arte Frumoase.

N-avu vreme să-şi amintească mai multe, pentru că-l zări în depărtare pe locotenentul Pradelle, cu alura-i caraghioasă şi dispreţuitoare. În urmă cu câteva clipe, exact timpul de care avusese nevoie ca să cadă, să

se zvârcolească pe jos de durere şi să-şi facă garoul, Édouard îi lăsase pe toţi gonind spre liniile nemţoteilor şi iată-l pe locotenentul Pradelle la zece metri în spatele lui, în picioare, nemişcat, de parcă

războiul s-ar fi oprit.

Édouard îl vede din depărtare, pe dos şi din profil. Cu mâinile pe centiron, se uită la propriile picioare. Ca un entomolog aplecat peste un furnicar. Imperturbabil în mijlocul vacarmului. Olimpian. Apoi, ca şi cum treaba era terminată sau ca şi cum nu mai era problema lui, poate şi-a încheiat observarea, dispare. E

atât de uimitor ca un ofiţer să se oprească în plin atac doar ca să se uite la propriile picioare, încât, preţ

de-o clipă, Édouard nu mai simte durerea. Ceva nu se potriveşte în toată povestea aceasta. Deja, e surprinzător faptul că Édouard are un picior strivit; a trecut prin război fără nici măcar o zgârietură şi-acum e la pământ cu un picior făcut terci, ceva nu-i în regulă, dar hai, treacă-meargă, în măsura în care e soldat şi toţi sunt prinşi într-un conflict destul de ucigaş, e totuşi firesc să fii rănit. În schimb, un ofiţer care se opreşte sub bombe ca să se holbeze la propriile-i picioare…

Édouard îşi destinde muşchii, cade din nou pe spate, se străduieşte să respire, cu mâinile strânse în jurul genunchiului, chiar deasupra garoului improvizat. Câteva minute mai târziu, nu se poate abţine, se încordează, se uită din nou spre locul unde locotenentul Pradelle stătea în picioare în urmă cu câteva clipe… Nimic. Ofiţerul a dispărut. Linia de atac a înaintat iarăşi, exploziile s-au îndepărtat la mai multe zeci de metri. Édouard ar putea să lase totul baltă, să-şi vadă de rana lui. De pildă, ar putea să se gândească dacă e mai bine să aştepte brancardierii ori să încerce să se târască înapoi, dar nu, el e tot încordat, ca un crap scos din apă, cu şalele scobite, cu privirea ţintuită spre locul acela.

În cele din urmă se hotărăşte. Şi îi este al naibii de greu. Se ridică pe coate ca să se târască de-a-ndăratelea. Piciorul drept nu-l mai ascultă, face totul pe puterea antebraţelor, sprijinindu-se doar pe piciorul stâng; celălalt târşâie prin noroi, ca un mădular mort. Fiecare metru e un chin. Şi nu ştie de ce acţionează aşa. N-ar fi în stare s-o spună. Numai că Pradelle ăsta e un om care te bagă în sperieţi, nimeni nu-l poate suferi. Confirmă zicala potrivit căreia adevărata primejdie pentru militar nu-i duşmanul, ci ierarhia. Şi chiar dacă Édouard nu-i îndeajuns de politizat ca să-şi spună că e o chestie specifică

sistemului, mintea i se duce totuşi în sensul acesta.