Ceva îi taie brusc avântul. S-a târât pe cel mult şapte sau opt metri, când o explozie cumplită, un obuz de un calibru nemaivăzut, îl ţintuieşte la pământ. Poate că faptul de a fi întins pe jos amplifică deflagraţiile.

Înţepeneşte, încordat ca un arc, rigid, nici măcar piciorul drept nu rezistă acestei mişcări. E ca un epileptic căzut în transă. Privirea îi rămâne pironită asupra locului unde se afla Pradelle cu câteva minute în urmă, când o imensă jerbă de pământ se înalţă, ca un val întărâtat şi furios, şi se ridică în aer. O simte atât de aproape, pe punctul de a-l împresura, încât Édouard are impresia c-o să-l îngroape şi o vede prăbuşindu-se cu un zgomot năprasnic, înfundat ca suspinul unui căpcăun. Exploziile şi gloanţele şuierătoare, rachetele luminoase care se desfac pe cer nu mai sunt aproape nimic pe lângă peretele acesta de pământ care i se prăvăleşte alături. Paralizat, închide ochii, solul vibrează sub el. Se înghesuie, îşi ţine răsuflarea. Când îşi vine din nou în fire şi-şi dă seama că încă trăieşte, i se pare că i s-a întâmplat o minune.

Pământul s-a năruit tot înapoi. Imediat, ca un ditamai şobolanul de tranşee, cu o energie pe care n-ar fi în stare s-o explice, se târăşte din nou, tot pe spate, se ridică acolo unde îl îndeamnă inima, iar apoi înţelege: a ajuns unde s-a prăbuşit valul şi, în locul acela, un vârf mic de oţel se iveşte din pământul ca un praf.

Câţiva centimetri. Este capătul unei baionete. Mesajul e limpede. Dedesubt e un soldat îngropat.

Chestia aceasta cu îngropatul de viu e clasică de-a dreptul, una dintre acelea despre care a auzit vorbindu-se, dar cu care el unul n-a avut niciodată de-a face. În unităţile în care a luptat, existau adesea genişti înzestraţi cu lopeţi şi târnăcoape care încercau să-i dezgroape pe tipii ce se trezeau în situaţia aceasta neplăcută. Ajungeau întotdeauna prea târziu, îi scoteau cu faţa vânătă, cu ochii ieşiţi din orbite.

Umbra lui Pradelle se strecoară o clipă prin mintea lui Édouard, dar numai de Pradelle nu-i arde lui acum.

Să facă ceva, repede.

Se răsuceşte pe burtă şi imediat rana de la picior îi provoacă urlete, pentru că, deschisă din nou, spumegându-i, plaga se striveşte acum de pământ. Nici nu i s-a stins bine strigătul sălbatic, că el şi râcâie

febril, cu degetele încârligate ca nişte gheare. Unealtă derizorie dacă tipul care e dedesubt începe deja să

nu mai aibă aer… Lui Édouard nu-i trebuie mult timp până să-şi dea seama de lucrul acesta. Cât de jos e?

Măcar de-ar avea ceva cu care să scurme. Péricourt se întoarce spre dreapta. Ochii îi cad pe cadavre, în afară de leşuri, nimic altceva pe-acolo, nicio unealtă, nimica. O singură soluţie, să reuşească să scoată

baioneta şi să se folosească de ea ca să sape, dar o să-i ia ore întregi. Are impresia că tipul cere ajutor.

Fireşte, chiar dacă nu-i îngropat foarte adânc, cu vacarmul din juru-i, n-are nicio şansă să-l audă chiar de-ar urla, e un efect al imaginaţiei sale, a lui Édouard, îi fierbe creierul, simte cât de urgent e totul. Pe cei îngropaţi de vii trebuie să-i scoţi imediat sau îi recuperezi morţi. În timp ce scormoneşte cu unghiile de fiecare parte a capătului iţit al baionetei, se întreabă dacă îl cunoaşte; nume ale tipilor de la el din unitate, chipuri îi defilează în minte. E ceva nepotrivit dată fiind împrejurarea: ar vrea să-l salveze pe acest camarad şi să fie cineva cu care a vorbit, cineva pe care-l place. Genul acesta de gând îl ajută să

lucreze repede. Se răsuceşte întruna la dreapta şi la stânga, căutând din priviri un ajutor oarecare, dar nimic, îl dor degetele. A reuşit să înlăture pământul pe vreo zece centimetri de fiecare parte, dar când încearcă s-o zdruncine, baioneta nu se mişcă nici măcar un milimetru, e ca un dinte sănătos, mai mare lehamitea. De câtă vreme se încrâncenează, două minute, trei? Poate că tipul a şi murit. Din pricina poziţiei, pe Édouard încep să-l doară umerii. N-o să reziste mult timp aşa, îl copleşeşte un soi de îndoială, o vlăguire, gesturile îi sunt ostenite, îşi pierde răsuflarea, bicepşii i se întăresc, îl apucă o crampă, loveşte cu pumnul în pământ. Şi, dintr-odată, e sigur: a mişcat! Îl pufneşte imediat plânsul, hohoteşte, a apucat capătul de fier cu ambele mâini şi împinge şi trage din răsputeri şi fără să se oprească, îşi şterge cu mâneca lacrimile ce-i scaldă chipul, dintr-odată totul e uşor, încetează cu săpatul, se apucă iar să

scormonească şi-şi înfige mâna ca să încerce s-o ia de-acolo. Ţipă a victorie atunci când baioneta cedează.

O scoate şi o priveşte preţ de-o clipă ca şi cum nu i-ar veni să creadă, ca şi cum ar vedea una pentru prima oară, dar o împlântă la loc cu un gest furios, urlă, răcneşte şi înjunghie pământul. Cu tăişul tocit, desenează un cerc larg şi, folosindu-se de partea plată, bagă lama sub pământ ca s-o scoată şi să o cureţe mai apoi cu mâna. Câtă vreme trece aşa? Durerea din picior este din ce în ce mai chinuitoare. În sfârşit, e acolo, vede ceva, pipăie, o stofă, un nasture, scormoneşte ca un nebun, un adevărat câine de vânătoare, pipăie din nou, e o cămaşă, îşi pune amândouă mâinile, amândouă braţele, i se pare că tot pământul s-a prăbuşit într-o groapă, simte lucruri, nu ştie ce sunt. Apoi dă peste netezimea unei căşti, îi urmează

conturul şi, la capătul degetelor, e tipul. „Hei!” plânge întruna, Édouard, şi totodată strigă, în timp ce braţele sale, însufleţite de o forţă pe care nu o stăpâneşte, dau totul la o parte, cu furie, mătură pământul.

Capul soldatului apare în sfârşit, la mai puţin de treizeci de centimetri, ca şi cum ar dormi; îl recunoaşte, cum naiba îl cheamă? E mort. Şi gândul acesta e atât de dureros, încât Édouard se opreşte şi se uită la acest tovarăş, chiar dedesubtul lui, iar pentru o clipă, se simte la fel de mort ca şi el, îşi contemplă

propria moarte şi suferă îngrozitor, îngrozitor…

Plângând, continuă să elibereze restul corpului, merge repede, iată umerii, torsul, până la centură.

Înaintea chipului soldatului e o căpăţână de cal mort! E ciudat că s-au nimerit îngropaţi aşa împreună, îşi spune Édouard, faţă în faţă. Printre lacrimi, vede desenul care i-ar ieşi, nu se poate abţine. Ar merge mai repede dacă ar putea să se ridice în picioare, să aibă o altă poziţie, dar chiar şi aşa reuşeşte, zice cu glas tare nişte prostii cât el de mari, spune: „Nu-ţi face griji” plângând cu sughiţuri, ca şi cum celălalt l-ar putea auzi, îi vine să-l strângă la piept şi zice nişte lucruri de care i-ar fi ruşine dacă cineva le-ar auzi, pentru că, de fapt, îşi plânge propria moarte. Plânge de cât a stat cu frica-n sân, acuma poate să şi-o mărturisească, de doi ani încoace îi e groază să nu fie într-o zi soldatul mort al unui alt soldat care ar fi doar rănit. E sfârşitul războiului, lacrimile pe care le varsă peste camaradul lui sunt lacrimile tinereţii sale, ale vieţii sale. Ce baftă a avut! Schilodit, cu un picior de târât câte zile o să mai aibă. Bună treabă. E

viu. Cu gesturi mari şi ample, eliberează tot corpul.

Îşi aduce aminte de nume: Maillard. Nu i-a ştiut niciodată prenumele, toată lumea îi zicea doar Maillard.

Şi o îndoială. Îşi apropie faţa de cea a lui Albert, ar vrea să amuţească lumea întreagă care explodează

peste tot în jurul lui doar ca să asculte, pentru că se întreabă totuşi dacă e mort. Cu toate că s-a întins lângă el şi că poziţia aceasta nu-i defel practică, îl pălmuieşte cum poate, iar capul lui Maillard continuă

mişcarea fără nicio împotrivire; dar faptul acesta nu înseamnă nimic şi o idee foarte proastă îi trece prin minte lui Édouard, îşi închipuie că, poate, soldatul încă n-a murit de-a binelea, o idee care o să-l chinuiască încă şi mai tare, dar n-are ce face, acuma că s-a strecurat îndoiala aceasta, întrebarea aceasta, trebuie neapărat să verifice, iar pentru noi e îngrozitor să vedem aşa ceva. Ne vine să-i strigăm lasă, ai făcut şi tu ce-ai putut, ne vine să-i apucăm mâinile, încetişor, să i le strângem ca să nu se mai mişte aşa, să nu se mai supere, ne vine să-i spunem lucrurile acelea ce se spun copiilor care fac câte o criză de nervi, să-l înlănţuim cu braţele până i se zvântă lacrimile. Să-l legănăm, pe scurt. Numai că nu e nimeni în jurul lui Édouard, nici voi, nici eu, ca să-i arate calea cea dreaptă, iar în mintea lui gândul acesta că

Maillard încă n-a murit de-a binelea vine de foarte departe. Édouard a văzut o chestie asemănătoare odată sau i-o fi povestit-o cineva, o legendă de-a frontului, una dintre întâmplările acelea pe care nimeni nu le-a văzut cu ochii lui, un soldat pe care toţi îl credeau mort şi pe care l-au întors la viaţă, inima fusese de vină, pornise din nou să bată.

Până să gândească toate acestea, în ciuda durerii, e incredibil, Édouard se saltă pe piciorul întreg.

Ridicându-se, îşi vede piciorul drept târându-se în spatele lui, dar îl percepe ca într-o ceaţă în care se amestecă frica, sfârşeala, suferinţa, disperarea.

Îşi ia avânt, o clipă.

Vreme de o secundă, e sus, pe un picior, ca un cocostârc, nimic nu-l ţine-n echilibru, se uită repede în jos şi, după ce trage scurt, dar adânc aer în piept, se lasă brusc să cadă peste Albert, cu toată greutatea.

Trosnitura e sinistră, coaste strivite, rupte. Édouard aude un horcăit. Sub el, pământul se răstoarnă, iar el alunecă şi mai jos, de parcă ar cădea de pe scaun, dar nu pământul s-a ridicat, ci Albert s-a răsucit, Albert care-şi varsă şi maţele, care începe să tuşească. Lui Édouard nu-i vine să-şi creadă ochilor, îi dau iarăşi lacrimile, e adevărat că e băftos Édouard ăsta, ziceţi şi voi. Albert vomită în continuare, Édouard îi dă cu voioşie câte una pe spinare, plânge şi râde în acelaşi timp. Şi iată-l aşezat acolo, pe acest câmp de bătălie devastat, lângă o căpăţână de cal mort, cu un picior îndoit de-a-ndoaselea, roşu de sânge, mai are un pic şi leşină de vlăguit ce e, cu tipul acesta care se întoarce din morţi borând…

Nu-i rău pentru un sfârşit de război. O imagine frumoasă. Dar nu e ultima. În timp ce Albert Maillard îşi vine oarecum în fire, îşi scuipă plămânii rostogolindu-se pe-o parte, Édouard, drept ca un „I”, ocărăşte cerul, de parcă ar fi dat foc unui tub de dinamită.

Şi atunci îl loveşte o schijă mare cât o farfurie de ciorbă. Destul de groasă şi cu o viteză vertiginoasă.

Răspunsul zeilor, fără-ndoială.

4

Cei doi bărbaţi îşi reveniră în moduri destul de diferite.

Albert, întors din morţi vărsându-şi şi maţele, îşi recăpătă oarecum cunoştinţa sub un cer brăzdat de proiectile, semn că se înapoiase la viaţa adevărată. Nu avea cum să-şi dea deocamdată seama, dar atacul declanşat şi condus de locotenentul Pradelle aproape că se încheiase. Până la urmă, cota aceasta, 113, fusese cucerită destul de uşor. După o rezistenţă îndârjită, dar scurtă, duşmanul se predase, fuseseră luaţi şi prizonieri. Totul, de la început până la sfârşit, nu fusese decât o formalitate cu treizeci şi opt de morţi, douăzeci şi şapte de răniţi şi doi dispăruţi (în calcul nu erau luaţi şi nemţoteii), altfel spus, un randament nemaipomenit.

Când brancardierii îl ridicaseră de pe câmpul de bătălie, Albert ţinea capul lui Édouard Péricourt pe genunchi, lălăia un cântecel şi îl legăna într-o stare pe care cei care îl salvaseră o caracterizară drept

„aiurare”. Avea toate coastele făcute praf, rupte sau fracturate, dar plămânii îi erau întregi. Se chinuia îngrozitor, ceea ce era, până la urmă, semn bun, semn că era în viaţă. Era totuşi cam prăpădit şi, chiar dacă ar fi vrut, tot ar fi fost nevoit să lase pe mai târziu gânditul la problemele pe care i le punea noua lui situaţie.

De pildă, prin ce minune, prin mila cărei puteri divine, prin ce întâmplare de neconceput, inima încetase să-i bată cu numai câteva minuscule secunde înainte ca soldatul Péricourt să se avânte într-o încercare de reanimare de o tehnicitate foarte personală. Tot ce putea el să constate era că maşinăria se urnise din nou cu scuturături, spasme şi zguduituri, dar că esenţialul fusese salvat.

După ce-l bandajaseră strâns, medicii decretaseră că acolo se oprea priceperea lor şi-l surghiuniseră într-o enormă sală comună unde convieţuiau de bine, de rău soldaţi în agonie, câţiva răniţi grav, o groază de schilozi de toate soiurile şi unde cei încă întregi, în ciuda atelelor, jucau cărţi uitându-se printre pansamente.

Mulţumită cuceririi cotei 113, spitalul de pe front, care de câteva săptămâni tot lâncezea în aşteptarea armistiţiului, îşi reluase activitatea, dar, cum atacul nu fusese prea devastator, fu adoptat un ritm normal, ritm de care nu mai avusese parte de aproape patru ani. Era o perioadă când infirmierele puteau să se dedice puţin răniţilor care mureau de sete. Când medicii nu erau siliţi să renunţe să mai îngrijească

soldaţii cu mult timp înainte să moară cu adevărat. Când chirurgii care nu dormiseră de mai bine de şaptezeci şi două de ceasuri nu se mai contorsionau din pricina crampelor provocate de atâta fierăstruit femururi, tibii şi humerusuri.

Încă de la sosirea lui, Édouard suferise două operaţii improvizate. Piciorul drept îi era fracturat în mai multe locuri, avea câteva ligamente, tendoane făcute praf, avea să şchiopăteze toată viaţa. Operaţia cea mai dificilă constă în explorarea plăgilor de la nivelul feţei pentru înlăturarea corpilor străini (atât cât echipamentul unui spital de front putea s-o îngăduie). Apucaseră să-l vaccineze, făcuseră tot ce era necesar pentru eliberarea căilor respiratorii, pentru îndepărtarea riscurilor de cangrenă gazoasă, rănile fuseseră adânc incizate ca să nu se infecteze; restul, adică esenţialul, trebuia încredinţat unui spital mai bine echipat din spatele frontului, înainte de a lua în calcul, dacă rănitul nu murea, trimiterea lui într-o instituţie specializată.

Fusese dat un ordin de transferare în mare grabă a lui Édouard şi, în aşteptare, i se îngădui lui Albert, a

cărui poveste de-atâtea ori istorisită şi deformată făcuse rapid înconjurul spitalului, să rămână la căpătâiul tovarăşului său. Din fericire, se găsise o posibilitate de plasare a bolnavului într-o cameră

individuală, într-un sector privilegiat al clădirii situat în extremitatea sudică şi de unde nu se auzeau încontinuu gemetele muribunzilor.

Albert asistă aproape neputincios la felul în care Édouard îşi revenea încet, o activitate istovitoare, haotică, din care nu înţelese mare lucru. Surprindea uneori pe faţa tânărului nişte expresii, nişte mimici pe care credea că le poate interpreta corect, dar atât de fugitive, încât şi dispăreau înainte ca Albert să

afle un cuvânt în stare să le dea un sens. Am mai spus-o deja, Albert nu fusese niciodată prea isteţ, micul incident a cărui victimă fusese cu puţin timp în urmă nu aranjase deloc lucrurile.