Édouard suferea îngrozitor din pricina rănilor, urla şi se zbătea cu atâta furie, încât fuseseră nevoiţi să-l lege de pat. Albert pricepu atunci că nu pentru confortul său îi dăduseră ei bolnavului camera de la capătul clădirii, ci pentru a-i scuti pe ceilalţi de tânguiril e lui. Patru ani de război nu fuseseră de-ajuns, rămăsese de-o naivitate aproape fără margini.

Albert îşi frânse ceasuri întregi mâinile auzind urletele tovarăşului său, ale cărui ţipete, de la vaiere până

la zbierete şi răcnete, acoperiră, în câteva ore, toată gama a ceea ce un om poate exprima atunci când se află încontinuu la limita durerii şi a nebuniei.

Incapabil să-şi apere interesele în faţa unui funcţionăraş de la bancă, Albert se transformă într-un aprig avocat, susţinu că schija care îi rănise camaradul nu era nici pe departe un fir de praf în ochi etc. La nivelul lui, se descurcă foarte bine, i se păru că rezolvase problema. De fapt, fusese doar patetic, ceea ce fu totuşi de ajuns. Cum făcuseră aproape tot ceea ce se putea face în aşteptarea transferului, tânărul chirurg acceptă să-i administreze lui Édouard nişte morfină ca să-i calmeze durerile, dar numai dacă

menţineau o doză minimă şi dacă o reduceau regulat. Era de neconceput ca Édouard să mai rămână acolo multă vreme, starea lui necesita un tratament pe cât de specializat, pe atât de rapid. Transferul lui era cum nu se poate mai urgent.

Mulţumită morfinei, lenta vindecare a lui Édouard fu mai puţin zbuciumată. Primele sale senzaţii conştiente au fost destul de confuze, cea de frig, cea de cald, câteva ecouri greu de deosebit, nişte voci pe care nu le recunoştea, cele mai chinuitoare fiind înţepăturile care, începând de la piept, îi inundau toată

partea de sus a corpului şi care se contopeau cu bătăile inimii, un şir neîntrerupt de valuri ce urmau să se transforme într-un calvar pe măsură ce-aveau să scadă efectele morfinei. Capul îi era o cutie de rezonanţă, fiecare val se sfârşea cu o bufnitură joasă şi înfundată asemănătoare zgomotului pe care îl scot, lângă chei, baloanele de acostare ale vapoarelor când ajung în port.

Îşi simţi şi piciorul. Dreptul, strivit de un glonţ ticălos şi pe care îl urâţise el şi mai mult când se dusese să-l salveze pe Albert Maillard. Dar şi durerea aceasta se mistui sub efectul medicamentelor. Percepu în mod neclar că nu-şi pierduse piciorul, ceea ce era adevărat. Terciuit, desigur, dar încă în stare să

slujească (chiar dacă nu pe deplin) aşa cum se cuvine din partea unui picior care se întoarce din Primul Război Mondial. Multă vreme, evenimentele îi ajunseră în conştiinţă într-un mod nedesluşit, copleşind-o cu imagini. Édouard trăia într-un vis haotic şi neîntrerupt în care se succeda, fără vreo ordine ori întâietate, un rezumat a tot ceea ce văzuse, cunoscuse, auzise, simţise până atunci.

Creierul său amesteca realitatea cu o serie de desene, de tablouri, de parcă viaţa n-ar fi fost altceva decât o operă suplimentară şi multiformă în muzeul lui imaginar. Evanescentele frumuseţi ale lui Botticelli, spaima năprasnică a băiatului muşcat de o şopârlă la Caravaggio urmau chipului unei precupeţe de pe strada Martyrs a cărui gravitate îl tulburase întotdeauna sau, oare de ce?, gulerului tare pe care-l purta taică-său, cel care bătea uşor în roz.

În mijlocul acestui camaieu de banalităţi cotidiene, de personaje de Bosch, de nuduri şi de războinici furioşi, dădu de mai multe ori buzna Originea lumii. Şi totuşi nu văzuse tabloul decât o singură dată, pe ascuns, la un prieten de familie. Zic eu zic, dar totul se întâmpla cu mult înainte de război, avea zece sau unsprezece ani. La vremea aceea, era încă la pensionul Sainte-Clotilde. Sfânta Clotilde, fata lui Chilpéric şi a lui Carétène, era de fapt o curvă şi jumătate, Édouard o desenase în toate poziţiile, trasă în pulă de unchiu-său Godégisil, futută pe la spate de Clovis şi, pe la 493, luând muie de la regele burgunzilor cu Rémi, episcopul de Reims, trăgându-i-o în cur. De-aceea îl şi dăduseră pentru a treia oară afară de la pension, pe vecie. Toată lumea era de-acord că se documentase temeinic, ba chiar se întreba, la vârsta lui, de unde-şi luase modelele, avea nişte detalii… Taică-său, pentru care arta era o depravare de sifilitic, îşi ţuguia buzele a dispreţ. De fapt, înainte chiar de Sainte-Clotilde, Édouard avusese probleme. Mai ales cu taică-său. Dintotdeauna, Édouard se exprimase prin desen. În toate şcolile, toţi profesorii fuseseră

blagosloviţi, într-o zi sau alta, cu o caricatură, înaltă de un metru, pe tablă. Nici n-avea nevoie să se semneze, ştiau că e Péricourt. De-a lungul anilor, inspiraţia lui, ce se concentra pe viaţa instituţiilor în care taică-său, cu pilele lui, izbutea să-l bage, se dezvoltase încetul cu încetul în jurul unor noi tematici, în ceea ce s-ar putea numi „perioada sfântă”, culminând cu scena în care domnişoara Juste, profesoară de muzică, înfăţişată ca Iudita, zgâlţâia cu poftă capul tăiat al unui Holofern ce semăna ca două picături de

apă cu domnul Lapurce, profesor de matematici. Se ştia că cei doi preacurveau împreună. Până la despărţirea lor, simbolizată prin această admirabilă secvenţă de decapitare, toată şcoala avusese dreptul, mulţumită lui Édouard care le ţinea cronica, la o sumedenie de episoade scabroase, pe table, pe pereţi, pe hârtiile pe care dascălii înşişi, când puneau mâna pe ele, şi le treceau de la unii la alţii înainte de a i le înmâna directorului. În curte, nimeni nu-l putea zări pe searbădul profesor de matematici fără să şi-l închipuie numaidecât drept satirul neruşinat, înzestrat cu o nemaipomenită virilitate. Édouard avea atunci opt ani. Pentru scena aceasta biblică fu chemat la director. Întrevederea nu-i rezolvă problemele.

Atunci când, fluturând desenul cu braţul ridicat, dirigintele vorbi despre Iudita pe un ton scandalizat, Édouard îi atrase atenţia că, desigur, tânăra îl ţinea pe decapitat de păr, dar, cum capul era pus pe o tipsie, ar fi fost mai îndreptăţit s-o vadă în loc de Iudita pe Salomeea şi, prin urmare, în loc de Holofern, pe sfântul Ioan Botezătorul. Édouard putea fi şi pedant, cu nişte reacţii de maimuţică savantă destul de enervante.

Indiscutabil, marea lui perioadă de inspiraţie, aceea pe care am putea-o considera „eflorescentă”, îşi află

începutul în epoca masturbării, când subiectele îi debordau de imaginaţie şi inventivitate. Frescele sale puseră atunci în scenă tot personalul ― până la servitorii care se înălţau astfel la un cin de-a dreptul jignitor pentru cadrele instituţiei ― în vaste compoziţii în care abundenţa personajelor îngăduia cele mai originale configuraţii sexuale. Toţi râdeau, deşi, descoperind acest imaginar erotic, fiecare în parte cugeta, bineînţeles, puţin şi la propria-i viaţă, iar cei mai pricepuţi deosebeau în toate acestea o îngrijorătoare înclinaţie pentru relaţiile, îşi căutau cuvântul, suspecte.

Édouard desena tot timpul. Ziceau că-i un stricat pentru că-i plăcea la nebunie să şocheze, se folosea de orice prilej, dar întâmplarea cu sfânta Clotilde futută-n cur de episcopul de Reims chiar scandalizase şcoala. Şi pe părinţii lui. Jigniţi rău. Taică-său, ca de obicei, plătise ce era de plătit ca să evite scandalul.

Dar pensionul rămăsese de neînduplecat. Să nici n-audă de sodomie. Nimeni nu ţinea cu Édouard. Doar câţiva prieteni, mai ales aceia pe care desenele îi înveseleau, şi soră-sa, Madeleine. Tărăşenia o amuzase, nu atât episcopul ce-i trăgea la buci lui Clotilde, povestea era antică şi de demult, cât să-şi închipuie mutra directorului, părintele Hubert, asta da… Fusese şi ea la Sainte-Clotilde, la fete, ştia cum stătea treaba. Madeleine râdea mult de tupeul lui Édouard, de veşnicele lui obrăznicii, îi plăcea la nebunie să-i zburlească părul; dar trebuia să vrea şi el, căci, deşi mai mic de vârstă, era atât de înalt… Se apleca şi ea-şi băga mâinile în părul lui des, îi freca pielea capului cu aşa putere, că el ajungea râzând să se milogească a îndurare. Era mai bine ca tatăl lor să nu dea peste ei când se îndeletniceau cu aşa treburi.

Ca să ne întoarcem la Édouard, în educaţia lui totul se sfârşise cu bine, pentru că părinţii lui erau oameni cu stare, dar nimic nu se petrecuse după buna-cuviinţă. Domnul Péricourt câştiga încă dinainte de război o groază de bani, soiul de individ pe care crizele îl îmbogăţesc, de parcă sunt făcute anume pentru el.

Despre averea maică-sii nu vorbeau niciodată, n-avea niciun rost, era ca şi cum s-ar fi întrebat de când e marea sărată. Dar cum maică-sa murise de tânără, de inimă, taică-său rămăsese singur la cârmă. Prins cu afacerile, încredinţase educaţia odraslelor sale şcolilor, profesorilor, preceptorilor. Nişte lefegii. Édouard avea o inteligenţă pe care toată lumea o recunoştea ca fiind peste medie, un talent incredibil pentru desen, înnăscut, până şi profesorii lui de la Şcoala de Arte Frumoase rămăseseră cu gura căscată, şi un noroc porcesc. La ce ar fi putut nădăjdui în plus? Poate că din toate motivele acestea fusese mereu atât de obraznic. Când ştii că nu rişti nimic, că totul o să se rezolve, nu te mai ţine nimic în frâu. Poţi să spui tot ce vrei, cum vrei. Ba e chiar liniştitor: cu cât te pui mai mult în primejdie, cu atât îţi preţăluieşti mai abitir oblăduirile. De fapt, domnul Péricourt îşi salvă băiatul din toate belelele, dar o făcu pentru sine însuşi, deoarece nu accepta să-i fie pătat numele. Iar lucrul acesta nu era defel uşor, pentru că Édouard era o veşnică sfidare, adora scandalurile. Cum lui taică-său ajunsese până la urmă să nu-i mai pese de soarta şi viitorul lui, Édouard se folosise de prilej ca să intre la Şcoala de Arte. O soră iubitoare şi protectoare, un tată teribil de conservator care îl nega clipă de clipă, un talent incontestabil, Édouard avea aproape tot ce-i trebuia ca să reuşească. Bun, cred că e clar pentru toată lumea, lucrurile n-or să se petreacă chiar aşa, dar în momentul în care se termină războiul, aceasta-i situaţia în mod obiectiv. Cu excepţia piciorului său. Stâlcit rău de tot.

Despre toate acestea, bineînţeles, în timp ce-l veghează şi-i reface oblojelile, Albert nu ştie nimic.

Singurul lucru asupra căruia nu are nicio îndoială e că, oricum a fost ea, orbita lui Édouard Péricourt şi-a schimbat brusc traiectoria pe 2 noiembrie 1918.

Şi că ultima chestie de care o să se sinchisească are să fie în curând piciorul lui drept.

Albert îşi petrecu, aşadar, tot timpul lângă tovarăşul lui şi le dădu de bunăvoie o mână de ajutor infirmierelor. Ele se ocupau de tratamentul menit să contracareze riscurile de infecţie, de hrănirea cu sonda (i se intuba un amestec de lapte, ouă îndoite cu apă sau supă de carne), iar Albert, de tot restul.

Când nu-i ştergea fruntea cu o cârpă umedă sau nu-i dădea să bea cu migala unui bijutier, îi schimba alezele. Strângea atunci din buze, se răsucea, se ţinea de nas, se uita în altă parte, încredinţându-se că de minuţia acestei corvezi depindea poate viitorul camaradului său.

Atenţia îi fu, prin urmare, pe de-a-ntregul absorbită de aceste două treburi: să caute, zadarnic, o metodă

care să-i îngăduie să respire fără să mişte nicio coastă şi, cu ochii la pândă după ambulanţă, să fie alături de tovarăşul său.

Răstimp, îl vedea fără-ncetare pe Édouard Péricourt pe jumătate lungit peste el atunci când se întorsese din morţi. Dar, în fundal, ceea ce îl bântuia era imaginea locotenentului Pradelle, scârnăvia aia de om.

Petrecu ore şi ore imaginându-şi ce i-ar face când avea să-i iasă în cale. Îl revedea pe Pradelle năpustindu-se asupra lui pe câmpul de bătălie şi resimţea aproape fizic felul în care pâlnia de obuz îl aspirase oarecum înăuntru. Îi era totuşi greu să se concentreze multă vreme, să se gândească, ca şi cum mintea lui nu izbutise încă să-şi intre în ritmul obişnuit.

Cu toate acestea, la puţină vreme după ce se întorsese la viaţă, găsi acele vorbe pe care le căuta: cineva încercase să-l omoare.

Cuvintele sunau ciudat, dar nu păreau defel absurde; la urma urmelor, un război mondial nu-i decât o tentativă de omor generalizată la un continent. Numai că tentativa aceasta îl vizase personal. Uitându-se la Édouard Péricourt, Albert retrăia uneori clipa în care aerul se rarefiase şi fierbea de furie. Două zile mai târziu, era gata, şi el, să devină un ucigaş. După patru ani de război, era şi timpul.

Când era singur, se gândea la Cécile. Parcă se îndepărtase, îi lipsea îngrozitor. Densitatea evenimentelor îl propulsase pe Albert într-o altă viaţă, dar, cum nicio altă viaţă nu era posibilă dacă n-o cuprindea şi pe Cécile, îşi afla alinare în amintirea sa, îi privea fotografia, o cerceta în felurita ei desăvârşire, sprâncenele, nasul, buzele, până la bărbie, cum de putea exista un lucru aşa de nemaipomenit ca gura lui Cécile. Cineva avea să i-o fure. Într-o zi, cineva o să vină să i-o ia. Sau Cécile o să plece. Îşi dădea seama că, până la urmă, Albert ăsta nu era cine ştie ce, în timp ce ea, umerii săi, nimic altceva decât umerii… Şi-i venea să moară când se gândea la toate acestea, trăia nişte ceasuri îngrozitor de triste. N-are niciun rost, îşi spunea el. Scotea atunci o foaie de hârtie şi încerca să-i încropească o scrisoare. Trebuia să-i povestească tot, ei care nu aştepta decât un singur lucru, tocmai, să nu se mai vorbească despre toate acestea, să se termine o dată pentru totdeauna cu războiul?

Când nu se gândea la ce anume o să-i scrie lui Cécile sau maică-sii (lui Cécile mai întâi, maică-sii mai apoi, dacă îi rămânea vreme), când nu-şi vedea de rolul de infirmier, Albert se întorcea întruna la ale lui.

De pildă, căpăţâna aceea de cal, lângă care fusese îngropat de viu, îi venea de multe ori în minte. Lucru ciudat, dar, de-a lungul timpului, n-o mai găsi monstruoasă. Chiar şi duhoarea de putred care ieşise de-acolo şi pe care o inhalase în încercarea de a supravieţui nu-i mai părea la fel de scârboasă şi dezgustătoare. În schimb, pe când imaginea lui Pradelle, în picioare la marginea craterului, i se înfăţişa cu o precizie fotografică, căpăţâna de cal ale cărei detalii ar fi voit totuşi să le păstreze îşi pierdea culorile şi trăsăturile. În ciuda eforturilor sale de concentrare, imaginea aceasta se ştergea, iar faptul îi provoca lui Albert un sentiment de lipsă care, în mod nelămurit, îl îngrijora. Războiul era pe sfârşite. Nu venise încă ora socotelilor, ci numai aceea, cumplită, a prezentului, când oamenii constată cât de mare e dezastrul. Asemenea bărbaţilor acelora care, vreme de patru ani, stătuseră încovoiaţi sub gloanţe şi care, în adevăratul sens al cuvântului, n-aveau să se mai îndrepte vreodată şi-aveau să meargă astfel toată viaţa lor cu greutatea aceasta invizibilă pe umeri, Albert simţea că ceva, iar de lucrul acesta era sigur, n-o să se mai întoarcă niciodată: seninătatea. De mai multe luni încoace, de la prima rană pe Somme, de la nesfârşitele nopţi în care, brancardier fiind, se ducea, potopit de groaza unui glonţ rătăcit, să caute răniţii pe câmpul de bătălie şi chiar mai mult de când se întorsese dintre morţi, ştia că o frică nedesluşită, vibrantă, aproape palpabilă, pusese încetul cu încetul stăpânire pe sufletul lui. La toate acestea se mai adăugau efectele devastatoare ale îngropăciunii. Ceva din el era încă sub pământ, trupul i se întorsese la suprafaţă, dar o parte a creierului său, prizonieră şi cuprinsă de spaimă, rămăsese dedesubt, zidită de vie.

Experienţa aceasta îi intrase în carne, în gesturi, în priviri. Speriat din clipa în care ieşea din cameră, pândea şi cel mai mic pas, îşi strecura cu grijă capul pe uşă înainte de a o deschide larg, mergea ştergând pereţii, îşi închipuia adesea că cineva îl urmăreşte, scruta chipul interlocutorului şi se ţinea mereu lângă

o ieşire, s-o aibă acolo la o adică. În toate împrejurările, privirea lui, în alertă, se plimba de colo-ncoace.

La căpătâiul lui Édouard fiind, simţea nevoia să se uite pe fereastră, pentru că atmosfera încăperii îl apăsa. Era mereu cu ochii în patru, n-avea încredere în nimic. Ştia că aşa avea să fie toată viaţa. Era de-acuma nevoit să trăiască mereu cu această nelinişte animalică, asemenea unui bărbat care îşi dă dintr-odată seama că e gelos şi care înţelege că pe mai departe va trebui să se descurce cu noua lui boală.

Descoperirea aceasta îl întristă amarnic.

Morfina îşi făcuse efectul. Chiar dacă îi diminuaseră în mod regulat dozele, Édouard primea câte o fiolă la cinci, şase ore, nu se mai zvârcolea de durere, iar încăperea nu mai răsuna încontinuu de sfâşietoarele lui tânguieli, întrerupte de nişte urlete ce-ţi îngheţau sângele în vene. Când nu moţăia, părea că pluteşte, dar trebuia să rămână legat ca nu cumva să încerce să-şi scarpine rănile deschise.

În altă viaţă, Albert şi Édouard nu avuseseră niciodată nimic de împărţit, se văzuseră, întâlniseră, se salutaseră, poate un zâmbet din depărtare, pe ici, pe colo, nimic mai mult. Édouard Péricourt, un camarad ca atâţia alţii, aproape şi îngrozitor de anonim. Iar astăzi, pentru Albert, o enigmă, un mister.

A doua zi după ce sosiseră, Albert îşi dădu seama că lucrurile lui Édouard fuseseră puse lângă dulapul de lemn care avea o uşă ce nu se închidea şi care scârţâia la cel mai neînsemnat curent de aer. Oricine putea să intre, să fure ― de unde să ştii? Albert se hotărî să le pună la adăpost. Apucând sacul de pânză în care trebuiau puse lucrurile personale, Albert fu nevoit să-şi mărturisească faptul că nu voise s-o facă mai devreme pentru că n-ar fi fost în stare să se împotrivească tentaţiei de a cotrobăi. Nu o făcuse din respect pentru Édouard, iată un motiv. Dar mai era un altul. Treaba aceasta îi amintea de maică-sa. Doamna Maillard era una dintre acele mame care cotrobăie. Toată copilăria lui, Albert se străduise din răsputeri să-i ascundă diverse secrete, neînsemnate de altfel, pe care, până la urmă, doamna Maillard le descoperea mereu şi i le flutura pe la nas, copleşindu-l cu torente de reproşuri. Că era vorba de fotografia unui ciclist decupată din L’Illustration, de trei versuri copiate dintr-o antologie sau de patru bile şi-un biloi câştigate în recreaţie, doamna Maillard considera fiecare secret o trădare. În zilele în care era cu adevărat inspirată, agitând o carte poştală cu o cârciumă faimoasă din Tonkin pe care un vecin i-o dăduse lui Albert, era în stare să se avânte într-un monolog înflăcărat, invocând rând pe rând nerecunoştinţa copiilor, egoismul aparte al propriei odrasle şi arzătoarea ei dorinţă de a i se alătura bietului său soţ

pentru a-şi afla în sfârşit alinarea, şi aşa mai departe.

Amintirile acestea neplăcute dispărură când Albert dădu, aproape imediat după ce deschisese sacul de pânză al lui Édouard, peste un carnet cu coperta tare strânsă cu un elastic, care în mod vizibil călătorise mult şi care nu conţinea decât desene în creion albastru. Albert se aşeză acolo, ca prostul, turceşte, hipnotizat pe dată de aceste scene, unele dintre ele creionate rapid, altele lucrate cu grijă, cu umbre adânci făcute din haşuri strânse ca o ploaie mocănească. Toate desenele acestea, vreo sută, fuseseră

realizate aici, pe front, în tranşee, şi înfăţişau tot felul de momente de zi cu zi, soldaţi care-şi scriau scrisorile, care-şi aprindeau pipa, râzând de vreo glumă, gata de asalt, mâncând, bând, lucruri de acestea.

O linie trasată în fugă se transforma în profilul istovit al unui soldat tânăr, trei dungi şi apărea un chip sleit de puteri cu ochii rătăciţi, de ţi se făcea rău privindu-le. De parcă nici n-ar fi fost, superficial, în treacăt, cel mai mic semn cu creionul surprindea esenţialul, frica şi mizeria, aşteptarea, descurajarea, secătuirea, carnetul acesta părea manifestul sorţii.

Frunzărindu-l, lui Albert i se strânse inima. Pentru că, în toate desenele acestea, nu vedeai niciodată

vreun mort. Niciodată vreun rănit. Niciun cadavru. Numai vii. Ceea ce era încă şi mai îngrozitor, fiindcă

toate aceste imagini urlau acelaşi lucru: oamenii aceştia or să moară.

Tulburat, puse lucruşoarele lui Édouard înapoi.

5