Şcoala de Arte Frumoase.
N-avu vreme să-şi amintească mai multe, pentru că-l zări în depărtare pe locotenentul Pradelle, cu alura-i caraghioasă şi dispreţuitoare. În urmă cu câteva clipe, exact timpul de care avusese nevoie ca să cadă, să
se zvârcolească pe jos de durere şi să-şi facă garoul, Édouard îi lăsase pe toţi gonind spre liniile nemţoteilor şi iată-l pe locotenentul Pradelle la zece metri în spatele lui, în picioare, nemişcat, de parcă
războiul s-ar fi oprit.
Édouard îl vede din depărtare, pe dos şi din profil. Cu mâinile pe centiron, se uită la propriile picioare. Ca un entomolog aplecat peste un furnicar. Imperturbabil în mijlocul vacarmului. Olimpian. Apoi, ca şi cum treaba era terminată sau ca şi cum nu mai era problema lui, poate şi-a încheiat observarea, dispare. E
atât de uimitor ca un ofiţer să se oprească în plin atac doar ca să se uite la propriile picioare, încât, preţ
de-o clipă, Édouard nu mai simte durerea. Ceva nu se potriveşte în toată povestea aceasta. Deja, e surprinzător faptul că Édouard are un picior strivit; a trecut prin război fără nici măcar o zgârietură şi-acum e la pământ cu un picior făcut terci, ceva nu-i în regulă, dar hai, treacă-meargă, în măsura în care e soldat şi toţi sunt prinşi într-un conflict destul de ucigaş, e totuşi firesc să fii rănit. În schimb, un ofiţer care se opreşte sub bombe ca să se holbeze la propriile-i picioare…
Édouard îşi destinde muşchii, cade din nou pe spate, se străduieşte să respire, cu mâinile strânse în jurul genunchiului, chiar deasupra garoului improvizat. Câteva minute mai târziu, nu se poate abţine, se încordează, se uită din nou spre locul unde locotenentul Pradelle stătea în picioare în urmă cu câteva clipe… Nimic. Ofiţerul a dispărut. Linia de atac a înaintat iarăşi, exploziile s-au îndepărtat la mai multe zeci de metri. Édouard ar putea să lase totul baltă, să-şi vadă de rana lui. De pildă, ar putea să se gândească dacă e mai bine să aştepte brancardierii ori să încerce să se târască înapoi, dar nu, el e tot încordat, ca un crap scos din apă, cu şalele scobite, cu privirea ţintuită spre locul acela.
În cele din urmă se hotărăşte. Şi îi este al naibii de greu. Se ridică pe coate ca să se târască de-a-ndăratelea. Piciorul drept nu-l mai ascultă, face totul pe puterea antebraţelor, sprijinindu-se doar pe piciorul stâng; celălalt târşâie prin noroi, ca un mădular mort. Fiecare metru e un chin. Şi nu ştie de ce acţionează aşa. N-ar fi în stare s-o spună. Numai că Pradelle ăsta e un om care te bagă în sperieţi, nimeni nu-l poate suferi. Confirmă zicala potrivit căreia adevărata primejdie pentru militar nu-i duşmanul, ci ierarhia. Şi chiar dacă Édouard nu-i îndeajuns de politizat ca să-şi spună că e o chestie specifică
sistemului, mintea i se duce totuşi în sensul acesta.
Ceva îi taie brusc avântul. S-a târât pe cel mult şapte sau opt metri, când o explozie cumplită, un obuz de un calibru nemaivăzut, îl ţintuieşte la pământ. Poate că faptul de a fi întins pe jos amplifică deflagraţiile.
Înţepeneşte, încordat ca un arc, rigid, nici măcar piciorul drept nu rezistă acestei mişcări. E ca un epileptic căzut în transă. Privirea îi rămâne pironită asupra locului unde se afla Pradelle cu câteva minute în urmă, când o imensă jerbă de pământ se înalţă, ca un val întărâtat şi furios, şi se ridică în aer. O simte atât de aproape, pe punctul de a-l împresura, încât Édouard are impresia c-o să-l îngroape şi o vede prăbuşindu-se cu un zgomot năprasnic, înfundat ca suspinul unui căpcăun. Exploziile şi gloanţele şuierătoare, rachetele luminoase care se desfac pe cer nu mai sunt aproape nimic pe lângă peretele acesta de pământ care i se prăvăleşte alături. Paralizat, închide ochii, solul vibrează sub el. Se înghesuie, îşi ţine răsuflarea. Când îşi vine din nou în fire şi-şi dă seama că încă trăieşte, i se pare că i s-a întâmplat o minune.
Pământul s-a năruit tot înapoi. Imediat, ca un ditamai şobolanul de tranşee, cu o energie pe care n-ar fi în stare s-o explice, se târăşte din nou, tot pe spate, se ridică acolo unde îl îndeamnă inima, iar apoi înţelege: a ajuns unde s-a prăbuşit valul şi, în locul acela, un vârf mic de oţel se iveşte din pământul ca un praf.
Câţiva centimetri. Este capătul unei baionete. Mesajul e limpede. Dedesubt e un soldat îngropat.
Chestia aceasta cu îngropatul de viu e clasică de-a dreptul, una dintre acelea despre care a auzit vorbindu-se, dar cu care el unul n-a avut niciodată de-a face. În unităţile în care a luptat, existau adesea genişti înzestraţi cu lopeţi şi târnăcoape care încercau să-i dezgroape pe tipii ce se trezeau în situaţia aceasta neplăcută. Ajungeau întotdeauna prea târziu, îi scoteau cu faţa vânătă, cu ochii ieşiţi din orbite.
Umbra lui Pradelle se strecoară o clipă prin mintea lui Édouard, dar numai de Pradelle nu-i arde lui acum.
Să facă ceva, repede.
Se răsuceşte pe burtă şi imediat rana de la picior îi provoacă urlete, pentru că, deschisă din nou, spumegându-i, plaga se striveşte acum de pământ. Nici nu i s-a stins bine strigătul sălbatic, că el şi râcâie
febril, cu degetele încârligate ca nişte gheare. Unealtă derizorie dacă tipul care e dedesubt începe deja să
nu mai aibă aer… Lui Édouard nu-i trebuie mult timp până să-şi dea seama de lucrul acesta. Cât de jos e?
Măcar de-ar avea ceva cu care să scurme. Péricourt se întoarce spre dreapta. Ochii îi cad pe cadavre, în afară de leşuri, nimic altceva pe-acolo, nicio unealtă, nimica. O singură soluţie, să reuşească să scoată
baioneta şi să se folosească de ea ca să sape, dar o să-i ia ore întregi. Are impresia că tipul cere ajutor.
Fireşte, chiar dacă nu-i îngropat foarte adânc, cu vacarmul din juru-i, n-are nicio şansă să-l audă chiar de-ar urla, e un efect al imaginaţiei sale, a lui Édouard, îi fierbe creierul, simte cât de urgent e totul. Pe cei îngropaţi de vii trebuie să-i scoţi imediat sau îi recuperezi morţi. În timp ce scormoneşte cu unghiile de fiecare parte a capătului iţit al baionetei, se întreabă dacă îl cunoaşte; nume ale tipilor de la el din unitate, chipuri îi defilează în minte. E ceva nepotrivit dată fiind împrejurarea: ar vrea să-l salveze pe acest camarad şi să fie cineva cu care a vorbit, cineva pe care-l place. Genul acesta de gând îl ajută să
lucreze repede. Se răsuceşte întruna la dreapta şi la stânga, căutând din priviri un ajutor oarecare, dar nimic, îl dor degetele. A reuşit să înlăture pământul pe vreo zece centimetri de fiecare parte, dar când încearcă s-o zdruncine, baioneta nu se mişcă nici măcar un milimetru, e ca un dinte sănătos, mai mare lehamitea. De câtă vreme se încrâncenează, două minute, trei? Poate că tipul a şi murit. Din pricina poziţiei, pe Édouard încep să-l doară umerii. N-o să reziste mult timp aşa, îl copleşeşte un soi de îndoială, o vlăguire, gesturile îi sunt ostenite, îşi pierde răsuflarea, bicepşii i se întăresc, îl apucă o crampă, loveşte cu pumnul în pământ. Şi, dintr-odată, e sigur: a mişcat! Îl pufneşte imediat plânsul, hohoteşte, a apucat capătul de fier cu ambele mâini şi împinge şi trage din răsputeri şi fără să se oprească, îşi şterge cu mâneca lacrimile ce-i scaldă chipul, dintr-odată totul e uşor, încetează cu săpatul, se apucă iar să
scormonească şi-şi înfige mâna ca să încerce s-o ia de-acolo. Ţipă a victorie atunci când baioneta cedează.
O scoate şi o priveşte preţ de-o clipă ca şi cum nu i-ar veni să creadă, ca şi cum ar vedea una pentru prima oară, dar o împlântă la loc cu un gest furios, urlă, răcneşte şi înjunghie pământul. Cu tăişul tocit, desenează un cerc larg şi, folosindu-se de partea plată, bagă lama sub pământ ca s-o scoată şi să o cureţe mai apoi cu mâna. Câtă vreme trece aşa? Durerea din picior este din ce în ce mai chinuitoare. În sfârşit, e acolo, vede ceva, pipăie, o stofă, un nasture, scormoneşte ca un nebun, un adevărat câine de vânătoare, pipăie din nou, e o cămaşă, îşi pune amândouă mâinile, amândouă braţele, i se pare că tot pământul s-a prăbuşit într-o groapă, simte lucruri, nu ştie ce sunt. Apoi dă peste netezimea unei căşti, îi urmează
conturul şi, la capătul degetelor, e tipul. „Hei!” plânge întruna, Édouard, şi totodată strigă, în timp ce braţele sale, însufleţite de o forţă pe care nu o stăpâneşte, dau totul la o parte, cu furie, mătură pământul.
Capul soldatului apare în sfârşit, la mai puţin de treizeci de centimetri, ca şi cum ar dormi; îl recunoaşte, cum naiba îl cheamă? E mort. Şi gândul acesta e atât de dureros, încât Édouard se opreşte şi se uită la acest tovarăş, chiar dedesubtul lui, iar pentru o clipă, se simte la fel de mort ca şi el, îşi contemplă
propria moarte şi suferă îngrozitor, îngrozitor…
Plângând, continuă să elibereze restul corpului, merge repede, iată umerii, torsul, până la centură.
Înaintea chipului soldatului e o căpăţână de cal mort! E ciudat că s-au nimerit îngropaţi aşa împreună, îşi spune Édouard, faţă în faţă. Printre lacrimi, vede desenul care i-ar ieşi, nu se poate abţine. Ar merge mai repede dacă ar putea să se ridice în picioare, să aibă o altă poziţie, dar chiar şi aşa reuşeşte, zice cu glas tare nişte prostii cât el de mari, spune: „Nu-ţi face griji” plângând cu sughiţuri, ca şi cum celălalt l-ar putea auzi, îi vine să-l strângă la piept şi zice nişte lucruri de care i-ar fi ruşine dacă cineva le-ar auzi, pentru că, de fapt, îşi plânge propria moarte. Plânge de cât a stat cu frica-n sân, acuma poate să şi-o mărturisească, de doi ani încoace îi e groază să nu fie într-o zi soldatul mort al unui alt soldat care ar fi doar rănit. E sfârşitul războiului, lacrimile pe care le varsă peste camaradul lui sunt lacrimile tinereţii sale, ale vieţii sale. Ce baftă a avut! Schilodit, cu un picior de târât câte zile o să mai aibă. Bună treabă. E
viu. Cu gesturi mari şi ample, eliberează tot corpul.
Îşi aduce aminte de nume: Maillard. Nu i-a ştiut niciodată prenumele, toată lumea îi zicea doar Maillard.
Şi o îndoială. Îşi apropie faţa de cea a lui Albert, ar vrea să amuţească lumea întreagă care explodează
peste tot în jurul lui doar ca să asculte, pentru că se întreabă totuşi dacă e mort. Cu toate că s-a întins lângă el şi că poziţia aceasta nu-i defel practică, îl pălmuieşte cum poate, iar capul lui Maillard continuă
mişcarea fără nicio împotrivire; dar faptul acesta nu înseamnă nimic şi o idee foarte proastă îi trece prin minte lui Édouard, îşi închipuie că, poate, soldatul încă n-a murit de-a binelea, o idee care o să-l chinuiască încă şi mai tare, dar n-are ce face, acuma că s-a strecurat îndoiala aceasta, întrebarea aceasta, trebuie neapărat să verifice, iar pentru noi e îngrozitor să vedem aşa ceva. Ne vine să-i strigăm lasă, ai făcut şi tu ce-ai putut, ne vine să-i apucăm mâinile, încetişor, să i le strângem ca să nu se mai mişte aşa, să nu se mai supere, ne vine să-i spunem lucrurile acelea ce se spun copiilor care fac câte o criză de nervi, să-l înlănţuim cu braţele până i se zvântă lacrimile. Să-l legănăm, pe scurt. Numai că nu e nimeni în jurul lui Édouard, nici voi, nici eu, ca să-i arate calea cea dreaptă, iar în mintea lui gândul acesta că
Maillard încă n-a murit de-a binelea vine de foarte departe. Édouard a văzut o chestie asemănătoare odată sau i-o fi povestit-o cineva, o legendă de-a frontului, una dintre întâmplările acelea pe care nimeni nu le-a văzut cu ochii lui, un soldat pe care toţi îl credeau mort şi pe care l-au întors la viaţă, inima fusese de vină, pornise din nou să bată.
Până să gândească toate acestea, în ciuda durerii, e incredibil, Édouard se saltă pe piciorul întreg.
Ridicându-se, îşi vede piciorul drept târându-se în spatele lui, dar îl percepe ca într-o ceaţă în care se amestecă frica, sfârşeala, suferinţa, disperarea.
Îşi ia avânt, o clipă.
