Oricum, nişte calităţi fără niciun rost, pentru că ei nu supravieţuiră nici măcar o jumătate de ceas după ce fură desemnaţi. În mod normal, n-ar fi avut de ce să meargă prea departe. Trebuiau să se ducă pe o linie spre nord-est, iar apoi, după vreo două sute de metri, să taie cu foarfeca pe ici, pe colo, să se târască
după aceea până la al doilea şir de sârmă ghimpată, să arunce un ochi şi să se întoarcă spunând că totul era în ordine, dat fiind faptul că nu era nicio îndoială că nu era nimic de văzut. De altfel, cei doi soldaţi nu-şi făceau griji că se duceau aşa de aproape de duşman. Datorită statu-quoului din ultimele zile, chiar dacă îi zăreau, nemţoteii aveau să-i lase să privească şi să bată cale-ntoarsă, aşa, ca într-un soi de distracţie. Numai că în momentul când înaintau, îndoiţi cât de mult puteau de şale, cei doi observatori fură luaţi la ochi ca nişte iepuri. Se auzi şuierul gloanţelor, trei, şi apoi o tăcere adâncă; pentru duşman, problema era rezolvată. Imediat, toţi încercară să-i vadă, dar, cum plecaseră înspre nord, nimeni nu zărea locul unde căzuseră.
În jurul lui Albert, toată lumea îşi ţinu răsuflarea. Apoi se auziră strigăte. Nişte nemernici. Nemţoteii sunt mereu la fel, ce neam ticălos! Nişte barbari etc. Başca un tânăr şi un bătrân! Chestia aceasta nu schimba nimic, dar în mintea tuturor, nemţoteii nu se mulţumiseră să omoare doi soldaţi francezi, odată cu ei doborâseră două embleme. Pe scurt, o adevărată furie.
În minutele care urmară, cu o promptitudine de care abia îi ştiau în stare, din spate, artileriştii aruncară
câteva rafale de 75 peste liniile germane, de-ţi venea să te întrebi cum de aflaseră.
Şi apoi, lucrurile o luară razna.
Nemţii replicară. Francezii nu avură nevoie de mult timp ca să adune pe toată lumea. Aveau să le-o plătească ei tâmpiţilor. Era pe 2 noiembrie 1918. Nimeni n-o ştia încă, dar nu mai erau nici zece zile până
la sfârşitul războiului.
Şi, mai mult, să ataci de ziua morţilor. Degeaba încearcă oamenii să nu se lege prea mult de simboluri…
Şi iată-ne din nou cu toate cele-n cârcă, se gândi Albert, gata să ne urcăm pe eşafoduri (aşa li se spunea scărilor folosite pentru ieşitul din tranşee, halal perspectivă) şi să ne aruncăm cu capul înainte spre liniile duşmane. Băieţii toţi, în şir indian, încordaţi ca nişte arcuri, se chinuiau să-şi înghită saliva. Albert era al treilea, după Berry şi tânărul Péricourt care se întoarse ca pentru a se convinge că toată lumea era acolo.
Privirile li se întâlniră, Péricourt îi zâmbi, un zâmbet de copil care se pregăteşte să facă o glumă bună. La rândul lui, Albert încercă să-i zâmbească, dar nu reuşi. Péricourt se întoarse la poziţia lui. Aşteptau ordinul de atac, febrilitatea era aproape palpabilă. Scandalizaţi de purtarea nemţoteilor, soldaţii francezi se concentrau acum pe furia lor. Deasupra tuturor, obuzele brăzdau cerul în ambele sensuri şi zdruncinau pământul până în tranşee.
Albert se uită peste umărul lui Berry. Cocoţat pe un mic avanpost, locotenentul Pradelle scruta cu binoclul liniile duşmane. Albert intră din nou în şir. Dacă n-ar fi fost atât de mult zgomot, ar fi putut să se gândească la ceea ce îl sâcâia, dar şuierele ascuţite veneau unele după altele, întrerupte de explozii care te făceau să tremuri din cap până în picioare. Mai concentrează-te dacă poţi, în asemenea condiţii.
Deocamdată, băieţii sunt în aşteptarea ordinului de atac. Prin urmare, e un prilej bun ca să-l observăm pe Albert.
Albert Maillard. Era un băiat subţirel, cu un temperament uşor limfatic, discret. Vorbea puţin, se înţelegea bine cu cifrele. Înainte de război, era casier la o filială de la Banque de l’Union din Paris. Nu-i prea plăcea ce făcea, dar rămăsese acolo din pricina maică-sii. Doamna Maillard nu avea decât un băiat şi se dădea în vânt după şefi. Aşa că, bineînţeles, cu Albert ajuns şef de bancă, ba bine că nu, se entuziasmă
pe dată, convinsă că avea, „cu deşteptăciunea lui”, să ajungă repede în vârf. Pofta aceasta exacerbată
pentru autoritate îi venea de la taică-său, ajutor de subşef de birou la ministerul Poştelor, care vedea în ierarhia administraţiei sale o metaforă a universului. Doamnei Maillard îi plăceau toţi şefii, fără excepţie.
Nu se uita nici câţi bani făceau, nici de unde veneau. Avea poze cu Clémenceau, Maurras, Poincaré, Jourès, Joffre, Briand… De când îl pierduse pe bărbatu-său care comanda o escuadă de supraveghetori în uniformă la muzeul Luvru, oamenii importanţi îi provocau nişte senzaţii nemaipomenite. Albert n-avea niciun chef de bancă, dar o lăsase să trăncănească, aşa se descurca el cel mai bine cu maică-sa. Începuse totuşi să-şi facă planuri. Voia să plece, îl bătea gândul să se ducă în Tonkin, nimic precis, e-adevărat. În orice caz, să nu mai fie contabil, să facă altceva. Dar Albert nu era un tip zglobiu, totul îi cerea timp. Şi, foarte repede, apăruse Cécile, dragoste mare dintr-un foc, ochii lui Cécile, gura lui Cécile, zâmbetul lui Cécile şi apoi, fatalmente, mai târziu, ţâţele lui Cécile, curul lui Cécile, cum naiba să te mai gândeşti la altceva.
Nouă, astăzi, Albert Maillard nu ne pare foarte înalt, un metru şi şaptezeci şi trei, dar pentru vremea lui era bine. Fetele se uitaseră cândva la el. Cécile mai ales. În sfârşit… Albert se uitase mult la Cécile şi, la un moment dat, tot fiind privită aşa, aproape tot timpul, bineînţeles că băgase de seamă că el exista şi, la rându-i, îl privise şi ea. Albert avea un chip înduioşător. În bătălia de pe Somme, un glonţ îl ciupise la tâmpla dreaptă. Îi fusese foarte frică, dar se alesese doar cu o cicatrice ca o paranteză care îi trăgea uşor ochiul într-o parte şi care îi dădea un aer interesant. În următoarea permisie, Cécile, visătoare şi sedusă, îl mângâiase cu vârful arătătorului, lucru care nu-i picase bine. Copil fiind, Albert avea o feţişoară palidă, aproape rotundă, cu nişte pleoape grele ce-i dădeau un aer de Pierrot trist. Doamna Maillard îşi lua şi ultima bucăţică de la gură ca să-i dea lui carne roşie, convinsă fiind că era palid pentru că nu avea destul sânge. Degeaba îi explicase Albert de mii de ori că una n-avea legătură cu alta, maică-sa nu era genul care să-şi schimbe cu una, cu două părerea, găsea mereu exemple, motive, îi era groază să nu aibă
dreptate, chiar şi în scrisori se întorcea la lucruri care se întâmplaseră cu ani în urmă, era cu adevărat greu de îndurat. Mai că-ţi venea să te întrebi dacă nu cumva din pricina aceasta se înrolase Albert încă de la începutul războiului. Când aflase, doamna Maillard ţipase din toţi rărunchii, dar era o femeie atât de demonstrativă, încât n-aveai cum să descâlceşti la ea ce ţinea de spaimă şi ce ţinea de teatru. Urlase, îşi smulsese părul şi-şi revenise repede. Fiindcă avea o concepţie destul de clasică despre război, se convinsese rapid că Albert, „cu deşteptăciunea lui”, avea fără întârziere să strălucească, să urce în grad, îl vedea pornind la atac, în prima linie. În mintea ei, Albert împlinea o acţiune eroică, devenea pe dată
ofiţer, căpitan, comandant, ba chiar general, sunt lucruri care se întâmplă în vreme de război. Albert o
lăsase să trăncănească şi-şi făcuse bagajul.
Cu Cécile a fost altă poveste, cu totul alta. Războiul n-o speria. În primul rând, era o „datorie patriotică”
(Albert a fost surprins, n-o auzise niciodată pronunţând asemenea cuvinte), iar în al doilea, nu exista niciun motiv să-i fie frică, era aproape o formalitate. Toată lumea o spunea.
Cât despre Albert, el se cam îndoia de ce zicea lumea, dar Cécile era până la urmă cam ca doamna Maillard, cu greu îşi schimba părerile. Dacă te luai după ea, războiul avea să fie un foc de paie. Albert mai că o credea; orice ar fi spus Cécile, cu mâinile acelea, cu gura aceea, cu toate acelea, lui Albert ea-i putea spune orice. N-ai cum să înţelegi dacă n-o cunoşti, se gândea Albert. Pentru noi, Cécile e o fată drăguţă, atât şi nimic mai mult. Pentru el, era cu totul altceva. Fiecare por al pielii sale, a lui Cécile, era constituit dintr-o moleculă specială, răsuflarea ei avea un parfum special. Avea ochii albaştri, lucru care, mda, vouă
nu vă spune nimic, dar pentru Albert ochii aceia erau un hău, o prăpastie. De pildă, gândiţi-vă la gura ei şi puneţi-vă o clipă în locul lui, al lui Albert al nostru. De la gura aceasta primise nişte săruturi atât de fierbinţi şi duioase, care îi stârneau pântecele de stătea să răbufnească, îi simţise saliva curgând în el, o băuse cu atâta patimă, fusese în stare de asemenea minuni, încât Cécile nu era doar Cécile. Era… Aşa că
putea să susţină că or să termine cu războiul dintr-un foc, de câte ori nu visase Albert că Cécile îl dă gata dintr-un foc…
Bineînţeles că astăzi nu prea mai gândea la fel. Ştia că războiul nu-i altceva decât o enormă loterie cu gloanţe adevărate în care dacă supravieţuieşti vreme de patru ani e o adevărată minune.
Şi să termine îngropat de viu la câteva ancabluri de sfârşitul războiului, pe bune că ar fi culmea.
Cu toate acestea, tocmai aşa o să se întâmple.
Îngropat de viu, micuţul Albert.
„Ghinionul, bată-l vina”, cum ar spune maică-sa.
Locotenentul Pradelle s-a întors spre trupa lui, privirea i s-a împlântat în ochii primilor oameni care, la dreapta şi la stânga lui, se uită ţintă la el de parcă ar fi Mesia. A dat din cap şi a tras aer în piept.
Câteva minute mai târziu, uşor îndoit de spate, Albert aleargă într-un decor de sfârşit de lume, înconjurat de obuze şi gloanţe şuierătoare, strângându-şi arma din răsputeri, călcând apăsat, cu capul între umeri.
Pământul e jilav sub bocanci, pentru că a plouat mult în ultimele zile. În juru-i, sunt unii care urlă ca nişte smintiţi, ca să uite de ei, ca să-şi dea curaj. Alţii, dimpotrivă, înaintează ca şi el, concentraţi, cu frica-n maţe, cu gâtlejul uscat. Toţi se năpustesc spre duşman, înarmaţi cu-o furie fără întoarcere, cu o dorinţă de răzbunare. De fapt, poate că e un efect pervers al vestirii armistiţiului. Au îndurat atâtea şi atâtea, încât, văzând că războiul se sfârşeşte aşa, cu atâţia prieteni morţi şi atâţia duşmani vii, mai că au chef de un masacru, ca să se termine odată totul. Ar omorî pe oricine.
Chiar şi Albert, terorizat de gândul morţii, l-ar stâlci în bătaie pe primul venit. Or, a dat peste ceva piedici; pe când alerga, a fost nevoit să se abată spre dreapta. La început, a urmat linia fixată de locotenent, dar, date fiind gloanţele şuierătoare şi obuzele, bineînţeles că oricine ar lua-o în zigzag. Cu atât mai mult cu cât Péricourt, care înainta chiar în faţa lui, numai ce-a fost secerat de un glonţ şi i s-a prăbuşit la picioare, Albert abia a avut vreme să sară peste el. Îşi pierde echilibrul, mai aleargă câţiva metri din inerţie şi cade peste corpul bătrânului Grisonnier, a cărui moarte, neaşteptată, a dat semnalul de plecare pentru această
ultimă hecatombă.
În ciuda gloanţelor care şuieră peste tot în jurul lui, văzându-l cum zace acolo, Albert se opreşte dintr-odată.
Îi recunoaşte mantaua, pentru că purta mereu chestia aceea la butonieră, roşie, „legiunea mea de-oroare”, cum spunea el. Nu era deştept din cale-afară, Grisonnier ăsta. Nici delicat, dar un tip de treabă, toată lumea îl avea la inimă. El e, nu mai încape îndoială. Capul lui mare parcă i s-a incrustat în noroi, iar restul corpului pare să-i fi căzut anapoda. Alături, îl recunoaşte pe cel mai tânăr, Louis Thérieux. Şi el este parţial acoperit de noroi, ghemuit, oarecum în poziţia unui făt. E înduioşător să mori la vârsta aceasta, într-o asemenea atitudine…
Albert nu ştie ce-l apucă, o intuiţie, înhaţă umărul bătrânului şi-l împinge. Mortul se răstoarnă greu şi se întinde pe burtă. Albert are nevoie de câteva secunde ca să priceapă. Apoi adevărul îi sare în ochi: când cineva înaintează spre duşman, nu moare cu două gloanţe în spinare.
Trece peste cadavru şi face câţiva paşi, tot aplecat, nimeni nu ştie de ce, gloanţele te ating la fel de bine în picioare sau încovoiat, dar e un reflex să te expui cât mai puţin cu putinţă, ca şi cum tot timpul te-ai război cu teama că-ţi cade cerul în cap. Iată-l lângă trupul micuţului Louis. Şi-a strâns pumnii lângă gură, aşa, nemaipomenit ce tânăr pare, ce mai, douăzeci şi doi de ani. Albert nu-i vede faţa, murdară toată de noroi. Nu-i vede decât spatele. Un glonţ. Cu celelalte două ale bătrânului, sunt trei. Nu lipseşte niciunul.
