lăsase să trăncănească şi-şi făcuse bagajul.

Cu Cécile a fost altă poveste, cu totul alta. Războiul n-o speria. În primul rând, era o „datorie patriotică”

(Albert a fost surprins, n-o auzise niciodată pronunţând asemenea cuvinte), iar în al doilea, nu exista niciun motiv să-i fie frică, era aproape o formalitate. Toată lumea o spunea.

Cât despre Albert, el se cam îndoia de ce zicea lumea, dar Cécile era până la urmă cam ca doamna Maillard, cu greu îşi schimba părerile. Dacă te luai după ea, războiul avea să fie un foc de paie. Albert mai că o credea; orice ar fi spus Cécile, cu mâinile acelea, cu gura aceea, cu toate acelea, lui Albert ea-i putea spune orice. N-ai cum să înţelegi dacă n-o cunoşti, se gândea Albert. Pentru noi, Cécile e o fată drăguţă, atât şi nimic mai mult. Pentru el, era cu totul altceva. Fiecare por al pielii sale, a lui Cécile, era constituit dintr-o moleculă specială, răsuflarea ei avea un parfum special. Avea ochii albaştri, lucru care, mda, vouă

nu vă spune nimic, dar pentru Albert ochii aceia erau un hău, o prăpastie. De pildă, gândiţi-vă la gura ei şi puneţi-vă o clipă în locul lui, al lui Albert al nostru. De la gura aceasta primise nişte săruturi atât de fierbinţi şi duioase, care îi stârneau pântecele de stătea să răbufnească, îi simţise saliva curgând în el, o băuse cu atâta patimă, fusese în stare de asemenea minuni, încât Cécile nu era doar Cécile. Era… Aşa că

putea să susţină că or să termine cu războiul dintr-un foc, de câte ori nu visase Albert că Cécile îl dă gata dintr-un foc…

Bineînţeles că astăzi nu prea mai gândea la fel. Ştia că războiul nu-i altceva decât o enormă loterie cu gloanţe adevărate în care dacă supravieţuieşti vreme de patru ani e o adevărată minune.

Şi să termine îngropat de viu la câteva ancabluri de sfârşitul războiului, pe bune că ar fi culmea.

Cu toate acestea, tocmai aşa o să se întâmple.

Îngropat de viu, micuţul Albert.

„Ghinionul, bată-l vina”, cum ar spune maică-sa.

Locotenentul Pradelle s-a întors spre trupa lui, privirea i s-a împlântat în ochii primilor oameni care, la dreapta şi la stânga lui, se uită ţintă la el de parcă ar fi Mesia. A dat din cap şi a tras aer în piept.

Câteva minute mai târziu, uşor îndoit de spate, Albert aleargă într-un decor de sfârşit de lume, înconjurat de obuze şi gloanţe şuierătoare, strângându-şi arma din răsputeri, călcând apăsat, cu capul între umeri.

Pământul e jilav sub bocanci, pentru că a plouat mult în ultimele zile. În juru-i, sunt unii care urlă ca nişte smintiţi, ca să uite de ei, ca să-şi dea curaj. Alţii, dimpotrivă, înaintează ca şi el, concentraţi, cu frica-n maţe, cu gâtlejul uscat. Toţi se năpustesc spre duşman, înarmaţi cu-o furie fără întoarcere, cu o dorinţă de răzbunare. De fapt, poate că e un efect pervers al vestirii armistiţiului. Au îndurat atâtea şi atâtea, încât, văzând că războiul se sfârşeşte aşa, cu atâţia prieteni morţi şi atâţia duşmani vii, mai că au chef de un masacru, ca să se termine odată totul. Ar omorî pe oricine.

Chiar şi Albert, terorizat de gândul morţii, l-ar stâlci în bătaie pe primul venit. Or, a dat peste ceva piedici; pe când alerga, a fost nevoit să se abată spre dreapta. La început, a urmat linia fixată de locotenent, dar, date fiind gloanţele şuierătoare şi obuzele, bineînţeles că oricine ar lua-o în zigzag. Cu atât mai mult cu cât Péricourt, care înainta chiar în faţa lui, numai ce-a fost secerat de un glonţ şi i s-a prăbuşit la picioare, Albert abia a avut vreme să sară peste el. Îşi pierde echilibrul, mai aleargă câţiva metri din inerţie şi cade peste corpul bătrânului Grisonnier, a cărui moarte, neaşteptată, a dat semnalul de plecare pentru această

ultimă hecatombă.

În ciuda gloanţelor care şuieră peste tot în jurul lui, văzându-l cum zace acolo, Albert se opreşte dintr-odată.

Îi recunoaşte mantaua, pentru că purta mereu chestia aceea la butonieră, roşie, „legiunea mea de-oroare”, cum spunea el. Nu era deştept din cale-afară, Grisonnier ăsta. Nici delicat, dar un tip de treabă, toată lumea îl avea la inimă. El e, nu mai încape îndoială. Capul lui mare parcă i s-a incrustat în noroi, iar restul corpului pare să-i fi căzut anapoda. Alături, îl recunoaşte pe cel mai tânăr, Louis Thérieux. Şi el este parţial acoperit de noroi, ghemuit, oarecum în poziţia unui făt. E înduioşător să mori la vârsta aceasta, într-o asemenea atitudine…

Albert nu ştie ce-l apucă, o intuiţie, înhaţă umărul bătrânului şi-l împinge. Mortul se răstoarnă greu şi se întinde pe burtă. Albert are nevoie de câteva secunde ca să priceapă. Apoi adevărul îi sare în ochi: când cineva înaintează spre duşman, nu moare cu două gloanţe în spinare.

Trece peste cadavru şi face câţiva paşi, tot aplecat, nimeni nu ştie de ce, gloanţele te ating la fel de bine în picioare sau încovoiat, dar e un reflex să te expui cât mai puţin cu putinţă, ca şi cum tot timpul te-ai război cu teama că-ţi cade cerul în cap. Iată-l lângă trupul micuţului Louis. Şi-a strâns pumnii lângă gură, aşa, nemaipomenit ce tânăr pare, ce mai, douăzeci şi doi de ani. Albert nu-i vede faţa, murdară toată de noroi. Nu-i vede decât spatele. Un glonţ. Cu celelalte două ale bătrânului, sunt trei. Nu lipseşte niciunul.

Când se ridică, Albert e încă năucit de această descoperire. De ceea ce înseamnă ea. Cu câteva zile

înainte de armistiţiu, băieţii nemaidând năvală să-i ia la gâdilat pe nemţotei, singura modalitate de a-i împinge la atac era să-i scoată cineva din minţi: unde era dară Pradelle când cei doi fuseseră împuşcaţi în spate?

Dumnezeule mare…

Uluit de constatare, Albert se întoarce şi-l descoperă atunci, la câţiva metri, pe locotenentul Pradelle care se năpusteşte spre el, alergând pe cât de repede îi îngăduie echipamentul.

Mişcările îi sunt hotărâte, capul, perfect drept. Dar ceea ce vede mai ales Albert este privirea limpede şi directă a locotenentului. Care nu şovăie defel. Totul se desluşeşte dintr-odată, toată povestea.

Şi-n clipa aceea, Albert înţelege că are să moară.

Încearcă să facă un pas, dar nimic nu mai merge, nici creierul, nici picioarele, nimic. Totul se petrece prea repede. V-am spus deja, Albert nu-i vreun zglobiu. Din trei salturi, Pradelle e peste el. Chiar lângă, o ditamai groapa căscată, o pâlnie de obuz. Albert încasează umărul locotenentului direct în piept, i se taie răsuflarea. Îşi pierde echilibrul, încearcă să-şi revină şi cade pe spate, în groapă, cu braţele în lături.

Şi pe măsură ce se afundă în noroi, ca într-un film redat cu încetinitorul, vede cum se îndepărtează faţa lui Pradelle şi privirea aceasta în care înţelege acum toată sfidarea, certitudinea şi provocarea pe care le cuprinde.

Ajuns în fundul gropii, Albert se dă de-a dura, de-abia încetinit de raniţă. Se împiedică în puşcă, izbuteşte să se ridice şi se lipeşte imediat de peretele în pantă, ca şi cum s-ar fi sprijinit în grabă de o uşă, de teamă

să nu-l audă ori să-l prindă cineva. Înfipt pe călcâie (pământul argilos e alunecos ca un săpun), încearcă

să-şi recapete răsuflarea. Gândurile, scurte şi învălmăşite, i se întorc încontinuu la privirea ca de gheaţă a locotenentului Pradelle. Deasupra lui, bătălia pare să se fi înteţit, cerul e presărat de ghirlande. Bolta lăptoasă se aprinde de halouri albăstrui sau portocalii. În ambele sensuri, obuzele se revarsă într-un bubuit dens şi neîntrerupt, un tunet de şuiere şi explozii. Albert ridică ochii. Acolo sus, proţăpită pieziş pe marginea gropii ca un înger al morţii, se desprinde silueta înaltă a locotenentului Pradelle.

Lui Albert i se pare că s-a prăbuşit multă vreme. De fapt, între ei sunt cel mult doi metri. Chiar mai puţin, cu siguranţă. Dar aici e toată diferenţa. Locotenentul Pradelle e sus, cu picioarele depărtate, cu mâinile înfipte adânc în centiron. În spatele lui, licăririle intermitente ale bătăliei. Se uită liniştit în fundul gropii.

Nemişcat. Îl priveşte fix pe Albert, cu un zâmbet uşor pe buze. N-o să facă niciun gest ca să-l scoată de-acolo. Albert se înăbuşă de-aşa gând, sângele îi clocoteşte-n vine, îşi înhaţă puşca, alunecă, se îndreaptă

la timp, o potriveşte la umăr, dar atunci când arma îi este în sfârşit îndreptată spre margine, nu mai e nimeni. Pradelle a dispărut.

Albert e singur.

Îşi lasă puşca şi încearcă să-şi recapete respiraţia. N-ar trebui să aştepte, ci să se caţere imediat pe panta pâlniei, să alerge după Pradelle, să-l împuşte în spate, să-l apuce de gât. Ori să se ducă după ceilalţi, să le vorbească, să le strige, să facă ceva, nu prea ştie ce anume. Dar se simte foarte obosit. Acuma l-a luat cu sfârşeală. Pentru că toate acestea sunt aşa o prostie. Ca şi cum şi-ar fi pus bagajul jos, ca şi cum ar fi ajuns undeva. Chiar dacă ar vrea să se urce acolo sus şi tot n-ar putea. Era la doi paşi de capătul războiului şi iată-l în fundul gropii. Mai mult se prăbuşeşte decât să se aşeze şi-şi ia capul în mâini.

Încearcă să-şi analizeze corect situaţia, dar curajul i s-a topit dintr-odată. Ca un sorbet. Unul dintre acelea care îi plac la nebunie lui Cécile, cu lămâie, care o face să scrâşnească din dinţi cu o mutrişoară de pisicuţă, care îi dă ghes lui Albert s-o strângă în braţe. Că veni vorba, când i-a scris Cécile ultima scrisoare? Iată încă un lucru care l-a istovit. N-a spus nimănui nimic: scrisorile lui Cécile sunt mai scurte.

Şi pentru că războiul e aproape încheiat, ea-i scrie de parcă s-ar fi încheiat cu totul, de parcă n-ar fi avut niciun rost să mai stea la taclale. Pentru cei care au ditamai familiile nu-i la fel, şi acum mai ajung scrisori, dar pentru el, care n-o are decât pe Cécile… Mai e şi maică-sa, dar ea-i obositoare şi atât.

Scrisorile îi sunt ca şi conversaţia, dacă ar putea ea să hotărască totul în locul lui… Toate acestea l-au sleit, l-au ros pe Albert, pe lângă toţi prietenii care au murit şi la care n-ar vrea să se gândească prea mult. A mai avut el şi alte momente de descurajare, dar de data aceasta nu pică bine. Tocmai în clipa în care ar avea nevoie de toată energia lui. N-ar putea să spună de ce, dar înăuntrul lui ceva s-a frânt dintr-odată. Îl simte în burtă. Seamănă cu o enormă oboseală şi e ca un bolovan de greu. Un refuz încăpăţânat, ceva ca o nesfârşită nepăsare şi seninătate. Ca un capăt de ceva. Atunci când s-a înrolat, când încerca să-şi imagineze războiul, ca mulţi alţii, se gândea în taină că, la nevoie, n-avea decât să facă pe mortul. O să

se prăbuşească sau chiar, ca să pară aievea, o să scoată un urlet prefăcându-se că a încasat un glonţ în inimă. Apoi, i-ar fi fost de ajuns să rămână întins şi să aştepte ca lucrurile să se liniştească. Odată cu lăsarea întunericului, o să se caţere până la leşul unui alt tovarăş, acela mort pe bune, căruia o să-i fure actele. După aceea, o să meargă iar ca o reptilă, ceasuri întregi, oprindu-se şi ţinându-şi respiraţia atunci când o să audă voci în noapte. Cu mare grijă, o să înainteze până o să găsească în sfârşit un drum pe care o să-l urmeze până în nord (sau în sud, în funcţie de versiuni). Mergând, o să înveţe pe dinafară toate elementele noii sale identităţi. Apoi, o să dea peste o unitate rătăcită, al cărei caporal, un tip înalt cu… Pe scurt, după cum se vede, pentru un casier de bancă, Albert are o minte destul de romanescă. Bineînţeles

că fantasmele doamnei Maillard l-au influenţat. La începutul conflictului, împărtăşea această viziune sentimentală cu mulţi alţii. Vedea trupe închingate în frumoase uniforme roşii şi albastre înaintând în şiruri strânse spre o armată duşmană cuprinsă de panică. Soldaţii împungeau înainte cu baionetele lor strălucitoare, în timp ce vălătuci răzleţi de fum de la câteva obuze confirmau deruta inamicului. La urma urmei, Albert se înrolase într-un război stendhalian şi se trezise într-un măcel prozaic şi barbar care a provocat, vreme de cincizeci de luni, o mie de morţi pe zi. Ca să ne facem o idee, ar fi de-ajuns să ne înălţăm un pic, să privim decorul din jurul gropii sale: un pământ de pe care a dispărut orice urmă de vegetaţie, ciuruit de mii de pâlnii de obuze, presărat de sute de leşuri în descompunere a căror duhoare pestilenţială îţi întoarce stomacul pe dos cât e ziua de lungă. La prima acalmie, şobolani cât iepurii de mari gonesc cu sălbăticie de la un cadavru la altul ca să se bată cu muştele pe resturile începute deja de viermi. Pe toate acestea le ştie Albert, pentru că a fost brancardier în Aisne şi pentru că, atunci când nu mai găsea răniţi care gemeau sau urlau, strângea tot felul de hoituri, în toate stadiile de putrefacţie. Are ceva cunoştinţe în domeniul acesta. Pentru el, care a avut mereu un suflet sensibil, era o muncă ingrată.

Şi, culmea ghinionului pentru cineva care, peste câteva clipe, va fi îngropat de viu, suferă un pic de claustrofobie.

Când era mic, doar la gândul că maică-sa putea să închidă uşa de la camera lui când pleca, simţea că-l ia cu greaţă. Nu zicea nimic, rămânea culcat, nu voia s-o supere pe maică-sa care-i tot povestea că avea şi-aşa destule necazuri. Dar noaptea, întunericul îl impresiona. Şi chiar mai târziu, nu cu multă vreme în urmă, cu Cécile, când se hârjoneau sub cearşafuri. Atunci când se învelea tot, îşi pierdea răsuflarea, îl cuprindea panica. Cu atât mai mult cu cât, uneori, Cécile îl strângea între picioare ca să-l ţină. Ca să

vadă, zicea ea râzând. Pe scurt, să moară sufocat era moartea de care se temea cel mai tare. Din fericire, nu se gândeşte la aşa ceva, căci altfel, faţă de ceea ce-l aşteaptă, să fie prizonierul pulpelor mătăsoase ale lui Cécile, chiar şi cu capul sub cearşafuri, e raiul pe pământ. Dacă s-ar gândi la aşa ceva, lui Albert i-ar veni să moară.

Ceea ce, de altfel, n-ar fi rău, căci tocmai asta e pe cale să se petreacă. Dar nu imediat. În curând, când obuzul decisiv se va face bucăţi la câţiva metri de adăpostul lui şi va ridica o jerbă de pământ cât un perete de înaltă care se va prăbuşi şi-l va acoperi pe de-a-ntregul, n-o să-i rămână mult timp de trăit, dar o să fie totuşi îndeajuns ca să-şi dea cu adevărat seama ce i se întâmplă. Pe Albert o să-l copleşească o sălbatică dorinţă de a supravieţui, aşa cum se pare că simt şobolanii de laborator când îi apucă cineva de labele de dinapoi sau porcii care-or să fie înjunghiaţi, vacile care-or să fie doborâte, un soi de rezistenţă

primară… Pentru aceasta, va trebui să aştepte puţin. Să aştepte ca plămânii să i se albească în căutarea aerului, trupul să i se istovească într-o disperată încercare de a se elibera, capul să stea să-i explodeze, mintea să-i fie cuprinsă de nebunie… dar să nu anticipăm.

Albert se întoarce, se uită pentru ultima oară în sus, până la urmă nu-i aşa departe. Pur şi simplu e prea departe pentru el. Încearcă să-şi adune puterile, să nu se gândească la nimic altceva, să urce, să iasă din această groapă. Îşi ia raniţa, puşca, se agaţă şi, în ciuda oboselii, începe să escaladeze panta. Nu-i uşor.

Picioarele îi alunecă, alunecă pe lutul noroios, nu găsesc unde să se aşeze, degeaba îşi înfige el degetele în pământ, degeaba loveşte din răsputeri cu vârful piciorului ca să-şi facă nişte puncte de sprijin, n-are niciun rost, cade la loc. Se uşurează atunci de puşcă, de raniţă. N-ar şovăi nici dacă ar trebui să se dezbrace în pielea goală. Se lipeşte de perete şi începe să se caţere pe burtă, are gesturile unei veveriţe într-o cuşcă, zgârie în gol şi cade înapoi mereu în acelaşi loc. Icneşte, geme şi apoi urlă. Îl cuprinde panica. Simte că-l apucă plânsul, dă cu pumnul în peretele de humă. La naiba, marginea nu-i aşa de departe, întinzând braţul mai că ar putea să o atingă, dar tălpile îi alunecă, fiecare centimetru cucerit e pierdut pe dată. Trebuie să ieşi din nenorocirea asta de groapă! zbiară el. Şi o să reuşească. Să moară, da, cândva, dar nu acum, nu, ar fi prea mare prostia. O să iasă de-aici şi o să se ducă după locotenentul Pradelle, de-i nevoie până la nemţotei, o să-l găsească şi o să-l omoare. Gândul că are să-l căsăpească pe nenorocitul acela îi dă curaj.

Se opreşte o clipă la această tristă constatare: deşi încearcă de mai bine de patru ani, nemţoteii n-au reuşit să-l omoare şi o s-o facă un ofiţer francez.

La naiba.