― Despre doi soldaţi, domnule general.

― Ce-au păţit soldaţii ăştia?

― Au murit, domnule general. Şi ar fi bine să se ştie cum.

Morieux se încruntă. Nu-i plac morţile suspecte. În vreme de război, moartea trebuie să fie făţişă, eroică

şi definitivă, acesta-i şi motivul pentru care toată lumea îi rabdă pe răniţi, dar, de fapt, nimeni nu-i iubeşte.

― Ia stai, ia stai… behăie Morieux. Întâi şi-ntâi, cine-s băieţii ăştia?

― Soldaţii Gaston Grisonnier şi Louis Thérieux, domnule general. Am vrea să ştim cum au murit.

Pluralul din „am vrea” e de un tupeu nemaipomenit, i-a venit firesc. Până la urmă, mai are de unde.

Morieux îl întreabă pe Pradelle din priviri.

― Sunt cei doi dispăruţi de la cota 113, domnule general, răspunde locotenentul.

Albert e năucit.

I-a văzut pe câmpul de bătălie, morţi, desigur, dar întregi, l-a şi împins pe bătrân, vede cu ochii minţii unde l-au atins cele două gloanţe.

― Nu se poate…

― Dumnezeule mare, nu ţi-am spus că sunt daţi dispăruţi! Nu, Pradelle?

― Dispăruţi, domnule general. Chiar aşa.

― Şi apoi, râgâie moşul, n-ai să ne baţi la cap cu dispăruţii, pricepi!

Nu e o întrebare, e un ordin. E furios.

― Ce mai e şi porcăria asta? mormăie el în barbă.

Dar are nevoie de oleacă de sprijin.

― Nu-i aşa, Pradelle? întreabă el brusc.

Îl ia drept martor.

― Chiar aşa, domnule general. Nimeni n-o să ne bată la cap cu dispăruţii.

― Ah! face generalul, uitându-se la Albert.

Pradelle îl priveşte şi el. Nu cumva pare să zâmbească uşor, ticălosul?

Albert renunţă. Tot ce-şi doreşte acum e să se termine războiul şi să se întoarcă repede la Paris. Pe cât se poate, întreg. Gândul acesta i-l aduce în minte pe Édouard. Îl salută în pripă pe ghiuj (nici măcar nu pocneşte din călcâie, mai că nu pune decât un deget nepăsător la tâmplă, ca un muncitor care tocmai şi-a terminat treaba şi se duce acasă), se fereşte să se uite la Pradelle şi fuge deja pe culoare, stăpânit de-o intuiţie cum numai părinţii pot avea. Când dă uşa de perete, de-abia mai respiră.

Édouard e în aceeaşi poziţie, dar se trezeşte de cum îl aude pe Albert apropiindu-se. Cu vârful degetelor, arată spre fereastră, lângă pat. E adevărat că pute înfiorător în camera aceasta. Albert întredeschide fereastra. Édouard îl urmăreşte din priviri. Tânărul rănit insistă, „mai mult”, face semn cu degetele, „nu, mai puţin”, „încă un pic”. Albert se execută, împinge şi mai mult canatul şi, când înţelege, e prea târziu.

Tot căutându-şi limba, tot auzindu-se bolborosind, Édouard a vrut să ştie; se vede acum în geam.

Schija i-a spulberat tot maxilarul inferior; sub nas e gol, se văd gâtul, bolta, palatul şi doar dinţii de sus, iar dedesubt, o magmă de cărnuri stacojii cu ceva în capăt, trebuie să fie glota, limbă nu mai e, traheea formează o gaură roşie şi umedă…

Édouard Péricourt are douăzeci şi trei de ani.

Édouard Péricourt leşină.

6

A doua zi, pe la ora patru dimineaţa, când Albert îl dezlegase ca să-i schimbe aleza, Édouard vru să se arunce pe fereastră. Dar, pe când dădea să coboare din pat, îşi pierdu echilibrul din pricina piciorului drept care nu-l mai ţinea şi se prăbuşi pe jos. Cu un nemaipomenit efort de voinţă, izbuti să se ridice, era ca un strigoi. Cu ochii scoşi din orbite, şontâcăi cu greu până la geam, întindea mâinile, urla de jale şi de

durere, Albert îl strânse în braţe plângând şi el în hohote, mângâindu-l pe ceafă. Faţă de Édouard, Albert se purta cu gingăşia unei mame. Îşi petrecea aproape tot timpul vorbindu-i ca să le fie aşteptarea mai uşoară.

― Vezi tu, îi povestea el, generalul Morieux e soiul ăla de prost cu spume. Zi general şi gata. Voia să mă

trimită în faţa Consiliului de război! Iar Pradelle, nemernicul…

Albert vorbea, vorbea, dar privirea lui Édouard era atât de stinsă, că era cu neputinţă de ştiut dacă

înţelegea ce i se spunea. Diminuarea dozelor de morfină îl lăsa mult timp treaz, răpindu-i lui Albert prilejurile de-a se duce să afle ce se întâmpla cu nenorocitul acela de transport care nu mai venea odată.

Când Édouard începea să geamă, nu se mai oprea; se tânguia din ce în ce mai tare, până venea o infirmieră cu o altă injecţie.

În ziua următoare, imediat după prânz, pe când Albert se întorcea din nou mofluz ― nu reuşise să afle dacă transferul era sau nu în plan ―, Édouard urla ca-n ceasul morţii, suferea îngrozitor, gâtul lui deschis era de un roşu-aprins şi, pe ici, pe colo, se zărea băltind puroiul, duhoarea era din ce în ce mai înăbuşitoare.

Albert ieşi imediat din încăpere şi se năpusti spre biroul infirmierelor. Nimeni. Zbieră pe culoar „e cineva?” Nimeni. Se pregătea deja să plece, dar se opri brusc. Se întoarse. Nu, n-ar îndrăzni. Ba da?

Cercetă holul, la stânga, la dreapta, urletele camaradului său îi răsunau şi-acuma în urechi, lucrul acesta îl ajută, pătrunse în încăpere, ştia unde-i era locul, de-atâta vreme încoace. Înhăţă cheia din sertarul din dreapta, deschise dulapul cu medicamente. O seringă, un pic de alcool, nişte fiole cu morfină. Dacă-l prindeau, era vai de viaţa lui, furt de material militar, mutra de beţivan a generalului Morieux se apropia fulgerător, urmată de nelegiuita umbră a locotenentului Pradelle… Cine o să aibă grijă de Édouard? se întreba el cu spaimă. Dar nu veni nimeni, Albert ieşi năduşit din birou, strângând prada la piept. Nu ştia dacă face bine ce face, durerile acelea însă deveniseră insuportabile.

Cu prima injecţie fu o întreagă nebunie. Le asistase adesea pe surori, dar când e să faci chiar tu o treabă… Alezele, duhoarea puturoasă şi acum injecţiile… Oricum nu-i uşor să-l împiedici pe un găligan să

se arunce pe fereastră, se gândi el în timp ce pregătea seringa; dar să-l ştergi la cur, să-l înduri, să-l înţepi, în ce naiba se băga?

Strecurase un scaun sub clanţa de la uşă ca să nu-i surprindă vreun nepoftit. Se descurcă destul de bine cu injecţia. Albert estimase bine doza; avea să facă joncţiunea cu următoarea, cea administrată de infirmieră.

― La marele fix, ai să vezi, totul o să fie mult mai bine.

Aşa se şi întâmplă. Édouard se destinse, adormi.

Chiar şi în somn, Albert continuă să-i vorbească. Şi să se gândească la transferul acela fantomă. Ajunse la concluzia că trebuia să meargă până la capăt: să se ducă la biroul personalului militar.

― Când stai liniştit, explică el, nu-mi place s-o fac, să ştii. Dar cum nu sunt sigur că ai să fii cuminte…

Cu părere de rău, îl legă pe Édouard de pat şi ieşi.

De cum ieşea din încăpere, se uita mereu în spate şi se mişca ştergând pereţii, în fugă, ca să nu lipsească