decât puţin, cât mai puţin.

― Hai că-i bună! spuse tipul.

Îl chema Grosjean. Biroul personalului militar era o încăpere mică, înzestrată cu o fereastră minusculă şi ale cărei etajere stăteau să cadă sub greutatea dosarelor de arhivă. În spatele uneia dintre cele două

mese acoperite de hârţoage, liste, rapoarte, caporalul Grosjean părea copleşit.

Bombănind, deschise un registru mare şi urmări coloanele cu un arătător maroniu de la tutun:

― La câţi răniţi am avut noi aici, habar n-ai tu…

― Ba da.

― Ba da ce?

― Ba da, am habar.

Grosjean îşi scoase capul din registru şi se uită ţintă la el. Albert îşi dădu seama că greşise rău, cum s-o îndrepte, dar Grosjean îşi vedea iar de ale lui, prins cu totul de ceea ce căuta.

― La dracu’, numele ăsta îmi spune ceva…

― Normal, zise Albert.

― Păi da, normal, dar unde e, pe mă-sa de…?

Dintr-odată, urlă:

― Aici!

Se vedea de la o poştă, Grosjean câştigase o bătălie.

― Péricourt, Édouard! Ştiam eu! Aici! A, ştiam eu!

Întoarse registrul spre Albert, apăsând cu arătătorul lui butucănos în josul unei pagini. Ţinea să arate cât de tare avusese el dreptate.

― Păi, şi? întrebă Albert.

― Păi, uite, amicul tău e înregistrat.

Rosti răspicat cuvântul „înregistrat”. În gura lui, căpăta valoarea unui verdict.

― Ţi-am zis eu! Ştiam eu ceva, doar nu m-am ramolit, ce dracu’!

― Păi, şi?

Fericit, tipul închise ochii. Îi deschise la loc.

― E înregistrat aici ― bătea cu arătătorul în registru ― şi apoi îi redactăm bonul de transfer.

― Şi bonul ăsta de transfer unde se duce?

― La unitatea logistică. Pentru vehicule, ei hotărăsc…

Albert trebuia să se întoarcă la biroul logistică. Fusese acolo de două ori deja şi nici urmă de buletin, de bon, de hârtie pe numele lui Édouard, s-o iei razna şi mai multe nu. Se uită la ceas. O să vadă el ce şi cum mai târziu, trebuia să se întoarcă la Édouard, să-l facă să bea, trebuie să bea mult, aşa recomandase doftorul. Dădu să plece, se răzgândi. La dracu’, îşi zise el. Şi dacă…

― Tu duci bonurile la logistică?

― Da, afirmă Grosjean. Sau vine cineva să le ia, depinde.

― Îţi aminteşti cumva cine a luat bonul cu numele Péricourt?

Dar ştia deja răspunsul.

― Bineînţeles. Un locotenent, nu-i ştiu numele.

― Un tip înalt, subţirel…

― Exact.

― … cu ochi albaştri?

― El e!

― Ce nenorocit…

― Dacă zici tu…

― Şi durează mult să întocmeşti un alt bon?

― E un duplicat, aşa se cheamă.

― Bine, un duplicat, durează mult să-l întocmeşti?

Grosjean era într-adevăr în lumea lui. Scoase călimara, înhăţă un condei, îl ridică spre tavan.

― E ca şi făcut.

Camera puţea a carne în putrefacţie. Într-adevăr, Édouard trebuia transferat cât mai repede. Strategia lui Pradelle era pe cale să reuşească. Nu voia să lase nicio urmă. Dacă Albert scăpase ca prin urechile acului de Consiliul de război, cimitirul se apropia periculos de Édouard. Câteva ceasuri încă şi ar fi putrezit de viu. Locotenentul Pradelle n-avea chef să rămână prea mulţi martori ai eroismului său.

Albert depuse chiar el duplicatul la serviciul logistică.

Cel mai devreme mâine, i se spuse.

Aşteptarea i se părea interminabilă.

Tânărul medic plecase din spital. Încă nu se ştia cine o să-l înlocuiască. Mai erau şi alţi chirurgi, alţi doftori pe care Albert nu-i cunoştea, unul dintre ei veni în cameră, stătu puţin, de parcă n-ar mai fi avut niciun rost.

― Când îl transferă? întrebă el.