― Ideea ta cu duplicatul… Sincer, mulţumesc, prietenul meu va fi transferat azi după-masă.

Grosjean îşi vine în fire, se ridică, îşi şterge mâinile pe pantalonii pătaţi de cerneală. Degeaba se simte el măgulit de cuvintele acestea de mulţumire, e totuşi prânzul. Albert trece la atac:

― Mai caut doi prieteni…

― Ah…

Grosjean îşi pune vestonul.

― Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Mi se spune ba că sunt daţi dispăruţi, ba că au fost răniţi, transferaţi…

― Dar nici eu nu ştiu mai multe!

Grosjean se îndreaptă spre uşă, trecând prin faţa lui Albert.

― E în registre… îi sugerează cu sfială Albert.

Grosjean dă uşa de perete.

― Treci după haleală, spune el, şi ne uităm împreună.

Albert cască ochii mari ca un om căruia i-a venit o idee grozavă.

― Dacă vrei, pot să caut singur cât eşti tu la masă!

― A, nu, am şi eu ordinele mele, nu pot!

Îl împinge pe Albert, încuie uşa şi înţepeneşte. Albert e în plus. Zice mulţumesc, pe curând, şi o ia în jos pe hol. Transferul lui Édouard o să se facă într-o oră sau două, Albert îşi frânge mâinile, la dracu’, la dracu’, la dracu’, spune el încontinuu, propria-i neputinţă îl doboară.

Câţiva metri mai încolo, se întoarce cu părere de rău. Grosjean e tot pe culoar şi se uită la el cum se îndepărtează.

Albert se îndreaptă spre curte, începe să-i încolţească un gând. Îl vede cu ochii minţii pe Grosjean în faţa uşii biroului, aşteptând… aşteptând ce? Până să-şi dea un răspuns, Albert a şi făcut cale întoarsă şi merge cu un pas, nădăjduieşte el, hotărât, va trebui să se mişte foarte repede. Ajunge la uşă, dar iată un soldat, acolo, Albert a înmărmurit, locotenentul Pradelle trece, din fericire fără să-l vadă şi uite-l că dispare.

Albert îşi vine în fire, se aud şi alte zgomote de paşi, mulţi paşi, râsete, strigăte, glasuri care se îndreaptă

spre cantină. Albert se opreşte în faţa biroului lui Grosjean, caută cu mâna sus pe tocul uşii, găseşte cheia, o înhaţă, o bagă în broască, o răsuceşte, deschide, intră, o închide imediat la loc. E cu spatele la uşă, ca într-o gaură de obuz. Înaintea lui, registre. Tone de registre. Din podea până-n tavan.

La bancă, avusese de multe ori de-a face cu genul acesta de arhive, cu etichete şterse şi însemnări scrise de mână cu cerneală albastră care se decolorează în timp. Îi trebuiră totuşi aproape douăzeci şi cinci de minute până să găsească registrele de care avea nevoie. Era neliniştit, nu se putea stăpâni să nu se uite mereu la uşă, ca şi cum risca să se deschidă în orice clipă. Habar n-avea ce-ar spune într-o asemenea împrejurare.

Era douăsprezece şi jumătate când izbuti să dibuiască cele trei registre complementare. Pe fiecare, înscrisurile se succedau, diferite, administrative, vechi deja, e incredibil cât de repede moare un nume de familie. Mai trecură încă douăzeci de minute până să găsească şi, dintr-odată, c-aşa era el din fire, începu să şovăie. Ca şi cum ar fi contat ce alegea… Ia-l pe primul, îşi spuse. Se uită la ceas şi la uşă şi i se păru că amândouă îşi schimbaseră mărimea, că ocupau toată încăperea. Se gândi la Édouard care era singur, legat…

Douăsprezece şi patruzeci şi două de minute.

Avea în faţă registrul celor morţi la spital şi ale căror familii încă nu fuseseră informate. Lista se oprea pe 30 octombrie.

Boulivet, Victor. Născut pe 12 februarie 1891. Ucis pe 24 octombrie 1918. Persoane de înştiinţat, părinţii: Dijon.

În clipa aceea, nu scrupulele îl copleşiră, ci prudenţa de care trebuia să dea dovadă. Albert înţelese că

acum, cu tovarăşul său, avea un suflet în grijă şi că nu mai putea face lucrurile la întâmplare, ca pentru el. Trebuia să le facă după cuviinţă, cu folos. Or, dacă-i dădea lui Édouard identitatea unui soldat mort, soldatul cu pricina redevenea viu. Aşadar, părinţii aveau să-l aştepte. Să pună întrebări. În cazul unei anchete, n-ar fi greu să le dea de urmă. Albert clătină din cap, închipuindu-şi urmările, pentru Édouard şi pentru el, dacă ajungeau să fie învinuiţi de fals şi uz de fals (şi, fără îndoială, multe alte capete de acuzare de care nici măcar nu avea habar).

Pe Albert îl apucă dârdâiala. Avea adesea genul acesta de reacţie încă dinainte de război, când se speria de ceva părea că tremură. Se uită la ceas, timpul trecea iute, el îşi frângea mâinile peste registru. Dădea pagină după pagină.

Dubois, Alfred. Născut pe 24 septembrie 1890. Mort pe 25 octombrie 1918 ― căsătorit, doi copii, familia locuieşte la Saint-Pourçain.

Dumnezeule, cum să facă? La urma urmei, nu-i făgăduise nimic lui Édouard, îi spusese „O să văd”, soiul ăsta de frază nu-i o promisiune fermă. Este… Albert căută cuvântul, deşi dădea în continuare paginile.

Évrard, Louis. Născut pe 3 iunie 1892. Mort pe 30 octombrie 1918. Persoane de înştiinţat, părinţii: Toulouse.

Asta e, nu se gândea îndeajuns, nu prevedea, se arunca cu capul înainte ca un nebun, plin de bune intenţii, şi apoi… Maică-sa avea dreptate…

Goujou, Costant. Născut pe 11 ianuarie 1891. Mort pe 26 octombrie 1918 ― căsătorit. Domiciliu: Mornant.

Albert îşi ridică privirea. Până şi ceasul era împotriva lui, îşi iuţise ritmul, altfel nu se putea, era deja ora unu, două picături mari de sudoare căzură pe registru, căută o sugativă, se uită la uşă, nici urmă de sugativă, dădu pagina. Uşa o să se deschidă, ce-o să zică?

Şi, dintr-odată, iată.

Eugène Larivière. Născut pe 1 noiembrie 1893. Mort pe 30 octombrie 1918, în ajunul zilei sale de naştere. Eugène avea douăzeci şi cinci de ani sau aproape. De înştiinţat: Asistenţa socială.

Pentru Albert, e un miracol. Niciun părinte, doar administraţia, cu alte cuvinte nimeni.

Albert a văzut adineauri cutiile cu livretele militare, îi trebuie câteva minute până pune mâna pe acela al lui Larivière, nu-s aşa de rău clasate. E ora unu şi cinci minute. Grosjean e mare şi greoi, cu burtă, soiul acela care se îndoapă ca spartul. Să nu-şi piardă capul, probabil c-o să rămână la cantină până pe la unu şi treizeci de minute. Să se grăbească totuşi.

Prinsă de livret, găseşte jumătatea plăcuţei de identificare a lui Larivière, cealaltă jumătate a rămas pe corp. Sau a fost bătută în cuie pe cruce. Nu contează. Fotografia lui Eugène Larivière arată un tânăr oarecare, taman soiul acela de faţă pe care nimeni n-ar recunoaşte-o dacă i-ar fi smuls maxilarul inferior.

Albert strecoară livretul în buzunar. Mai ia două, la întâmplare, pe care le bagă în celălalt buzunar. Dacă

se pierde un livret e un accident, dar dacă se rătăcesc mai multe e o harababură, nu mai e armată, faptul e mai uşor de crezut. A venit vremea să scoată şi al doilea registru, călimara, să ia condeiul, să tragă

adânc aer în piept ca să se oprească din dârdâit, scrie „Édouard Péricourt” (se uită la data naşterii şi-o adaugă lângă numărul matricol) şi însemnează: „Ucis pe 2 noiembrie 1918”. Depune livretul lui Édouard în cutia cu morţi. Deasupra. Cu jumătatea de plăcuţă pe care îi figurează identitatea şi numărul matricol.

Într-o săptămână sau două, familia îi va fi înştiinţată că un fiu, un frate a murit pe câmpul de bătălie.

Formularul e valabil pentru orice situaţie. Nu mai trebuie adăugat decât numele mortului, e uşor şi practic. Chiar şi în războaiele prost organizate, administraţia izbuteşte, mai devreme sau mai târziu, să

ţină ritmul.

Ora unu şi un sfert.

Restul o să meargă mai repede. L-a văzut pe Grosjean făcându-şi treaba şi ştie unde se află carnetele cu bonuri. Verifică: pe carnetul început, duplicatul referitor la transferul lui Édouard e scris ultimul. Albert ia, chiar de la baza teancului, un carnet nou. Nimeni nu se uită la numere. Până să-şi dea ei seama că

lipseşte un bon dintr-un carnet de jos, o să se termine războiul, ba vor avea vreme să înceapă un altul.

Într-o clipită, întocmeşte un duplicat de bon de transfer pe numele lui Eugène Larivière. Când pune ultima ştampilă, îşi dă seama că e transpirat tot.

Cu repeziciune, aşază toate registrele la locul lor, aruncă o privire în toată încăperea ca să vadă dacă nu cumva a lăsat ceva în urmă, apoi îşi lipeşte urechea de uşă. Niciun zgomot, doar în depărtare. Iese, încuie, pune cheia la loc pe tocul uşii şi pleacă ştergând pereţii.

Édouard Péricourt a murit pentru Franţa.