Rosti răspicat cuvântul „înregistrat”. În gura lui, căpăta valoarea unui verdict.
― Ţi-am zis eu! Ştiam eu ceva, doar nu m-am ramolit, ce dracu’!
― Păi, şi?
Fericit, tipul închise ochii. Îi deschise la loc.
― E înregistrat aici ― bătea cu arătătorul în registru ― şi apoi îi redactăm bonul de transfer.
― Şi bonul ăsta de transfer unde se duce?
― La unitatea logistică. Pentru vehicule, ei hotărăsc…
Albert trebuia să se întoarcă la biroul logistică. Fusese acolo de două ori deja şi nici urmă de buletin, de bon, de hârtie pe numele lui Édouard, s-o iei razna şi mai multe nu. Se uită la ceas. O să vadă el ce şi cum mai târziu, trebuia să se întoarcă la Édouard, să-l facă să bea, trebuie să bea mult, aşa recomandase doftorul. Dădu să plece, se răzgândi. La dracu’, îşi zise el. Şi dacă…
― Tu duci bonurile la logistică?
― Da, afirmă Grosjean. Sau vine cineva să le ia, depinde.
― Îţi aminteşti cumva cine a luat bonul cu numele Péricourt?
Dar ştia deja răspunsul.
― Bineînţeles. Un locotenent, nu-i ştiu numele.
― Un tip înalt, subţirel…
― Exact.
― … cu ochi albaştri?
― El e!
― Ce nenorocit…
― Dacă zici tu…
― Şi durează mult să întocmeşti un alt bon?
― E un duplicat, aşa se cheamă.
― Bine, un duplicat, durează mult să-l întocmeşti?
Grosjean era într-adevăr în lumea lui. Scoase călimara, înhăţă un condei, îl ridică spre tavan.
― E ca şi făcut.
Camera puţea a carne în putrefacţie. Într-adevăr, Édouard trebuia transferat cât mai repede. Strategia lui Pradelle era pe cale să reuşească. Nu voia să lase nicio urmă. Dacă Albert scăpase ca prin urechile acului de Consiliul de război, cimitirul se apropia periculos de Édouard. Câteva ceasuri încă şi ar fi putrezit de viu. Locotenentul Pradelle n-avea chef să rămână prea mulţi martori ai eroismului său.
Albert depuse chiar el duplicatul la serviciul logistică.
Cel mai devreme mâine, i se spuse.
Aşteptarea i se părea interminabilă.
Tânărul medic plecase din spital. Încă nu se ştia cine o să-l înlocuiască. Mai erau şi alţi chirurgi, alţi doftori pe care Albert nu-i cunoştea, unul dintre ei veni în cameră, stătu puţin, de parcă n-ar mai fi avut niciun rost.
― Când îl transferă? întrebă el.
― Acuma se face, a întârziat din pricina bonului de transfer. De fapt, apare în registru, dar…
Medicul i-o tăie scurt:
― Când? Că aşa cum merg lucrurile…
― Mi s-a spus că mâine…
Îşi ridică ochii spre tavan, sceptic. Soiul de doctor care a văzut destule la viaţa lui. Dădu din cap, înţelegea. Bun, mare lucru nu mai e de făcut, se întoarse şi-l bătu uşor pe umăr pe Albert.
― Şi aeriseşte şi tu camera, spuse el pe când ieşea, pute rău aici!
A doua zi de dimineaţă, de când se crăpă de ziuă, Albert luă cu asalt biroul logistică. Spaima lui de căpătâi: să nu dea peste locotenentul Pradelle. Izbutise să împiedice transferul lui Édouard, era în stare de orice. Să nu se arate era pentru Albert singurul lucru care conta. Şi ca Édouard să plece cât mai repede cu putinţă.
― Astăzi? întrebă el.
Tipul îl plăcea. I se părea nemaipomenit că cineva se îngrijeşte aşa de un camarad. Vedea atâţia pe care îi durea în cur, care nu se gândeau decât la ei. Cum? Nu, nu astăzi, îi pare rău. Mâine.
― Ştii cumva la ce oră?
